3,741 matches
-
cu viața pe această ipoteză? (El nu răspunse.) Și nici n-o să stea mult fără aer! E foarte posibil ca ea să-și procure gazele de care are nevoie din... din hrana ei. Noi vom fi culcați... Nu? Vom fi cufundați în somn ca niște struți în nisip. Amintiți-vă cu câtă ușurință prima formă a topit viziera căștii lui Kane! Cine poate să mă asigure că asta de-acum nu va face la fel cu capacele congelatoarelor? (Clătină din cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
punea mai repede mâna pe mârtanul ăla, cu atât mai bine. ― Jones,... hai, motănel, vino. Vino la nenea Brett. Pis! pis! pis! Se aplecă pentru a se uita într-un pasaj îngust situat între două enorme lăzi și care era cufundat în beznă. Nu era nimic. Își șterse broboanele de sudoare de pe frunte care începuseră să i se prelingă pe pleoape. ― Da' unde dracu' te-ai băgat? Din fundul antrepozitului răzbătură niște răcăituri. Fură urmate de un sfios dar liniștitor mieunat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
golful, mă gîndesc că nimeni n-a iubit, probabil, mai mult Elada decît cei care i-au anunțat naufragiul iremediabil. Rămîne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită, ar adăuga Oedip. Ahile La naștere, mama sa, Tetis, Îl cufundase pe Ahile În apa Styxului și-l făcuse invulnerabil, cu excepția călcîiului de care-l ținuse De ce În Styx? Inutil să mai reamintim că Styxul era fluviul cu ape tulburi și noroioase, dincolo de care Începea imperiul morților. Odinioară mi se părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Și Îmi aduce aminte din nou: eu sînt cel care am furat din Olimp focul! Aș fi putut să fac asta și pe urmă să le cer zeilor iertare. Dar n-am furat focul ca să-l arunc În noroi. Mă cufund Într-o singurătate fără speranță, ca să nu am nevoie de zei și să-i pot disprețul. Pentru că oamenii au focul și totuși se tem. Disprețul meu Îi va ajuta să descopere că luminînd cerul Îl vor vedea gol... Auzind cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
de frumos. Apoi a descoperit cît este de singur. Imprudent, a crezut că nimic nu-i mai ușor și mai firesc decît să Întîrzie În fața oglinzii... Aparent, prin Narcis omul era pe punctul să devină propriul său zeu. El se cufundă În sine. Se Încordează să-și atingă adevărul propriu, dar Întinde mîinile În gol. Vrea să soarbă parfumul unei flori, dar această floare este otrăvită. Singurătatea În care se afundă ca Într-un labirint. Ceea ce părea iubire clinică nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
de moarte?... Pentru că nu există, poate, decît acest fir de nisip care cade acum din clepsidră. Iar următorul nici nu știu dacă va mai cădea...) Endimion se teme de luciditate ca Ulise de largul mării. Pipăie marginile somnului și se cufundă În vis. Pentru el firul Ariadnei care-l scoate din labirint este un drum dureros. Reintră atunci În curgerea timpului din care a vrut să se sustragă deși a Înțeles că numai Într-un astfel de destin există dragoste... Piramida
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
o auzea. Nu auzea nici ciocănitul allegro al tocurilor pe caldarâm. Nu vedea curcubeiele fustelor fâlfâind în vântul subțire, luciul scurt al ciorapilor aurii sculptând în aer picioarele fus ale păsării flămânde, primăvara. Nu auzea, nu vedea nimic distinsul domn, cufundat în răsfoitul ziarelor. — Așa e omul, uită repede, se auzi iarăși vocea bătrână. Avem țara asta frumoasă, climă de rai... Dar s-a zis cu natura! Numai cu natura nu mai faci nimic. Omul face totul, mintea lui. D-aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
în frig toată iarna. Nici apă caldă n-am avut. Bolnavă de inimă... frigul a dat-o gata. D-aia, domnule, d-aia, că oamenii uită! Nici nu le pasă, se rățoi bătrânelul spre elegantul domn, rezemat de stâlp și cufundat în lectură. Uite la ei! Uită de toate, poți să le faci orice, uită. Cum le dai puțină plăcere, o zi frumoasă, un covrig, domnule, dă-le un covrig și puțin soare și gata, au uitat. C-așa e omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
minute... La ora asta care a și trecut, la ora aceasta, unsprezece și șase minute și una trei patru patrusprezece secunde, domnul Matei Gafton își va fi terminat prima repriză la coada pentru hrana zilnică. Se afla deja la bibliotecă? Cufundat în ultimul război mondial, în care avansa lent, decis să evite graba și subiectivitatea, de care se făcuse vinovat în anii tinereții combative. Dar blajina consoartă? Pregătită, probabil, să primească primii cursanți. De când ieșise la pensie, virtuoasa Veturia găsise un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
că Tolea a pornit în urmărirea lui Tavi în săptămâna de dinainte de Paști. Chiar în noaptea de Înviere a anului 1980, Tolea își pierde mințile și este internat în clinica doctorului Marga. În acea noapte caldă de aprilie, Bucureștiul era cufundat într-un întuneric ca smoala (Ceaușescu interzisese iluminatul public, pentru „economisirea“ energiei electrice), dar, după slujba de Înviere de la miezul nopții, străzile se umplu de mii de oameni cu lumânări aprinse în mână, așa cum cere vechea tradiție ortodoxă. Acest final
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
e totuna Cu cea care i-a fost străbuna: Căci ea încearcă să ofere... Două siliconate mere. Fapt concret Nu ești cu-adevărat om cult Și nici bărbat adevărat, Atunci când încă n-ai aflat Că-orice femeie vrea mai mult. Gelozie Cufundată în povești Despre partener fidel, Ea se-ntoarce către el „Unde ești?
ION T?RZIMAN by ION T?RZIMAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83940_a_85265]
-
a suferinței și nimicniciei care l-a făcut pe poet să exclame "E funesto à chi nasce il di natale"nefericit e cel ce se naște în ziua sa de naștere. Refugiat în natură, așezat la marginea unui lac și cufundat în binefăcătoarea pace, poetul uită nu numai lumea, dar și pe sine însuși. Devenit una cu nemărginirea mobilă a firii, el își pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume: Mi-e drag de mult acest colnic pustiu Și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în finalul dramei wagneriene: In des Wonnesmeeres wogenden Schwall, in dem tönenden Schall in des Welt-Atmes wehendem All ertrinken, versinken unbewust höchste Lust ! "În valurile unduitoare ale mării extazului, în adiindul Tot al sufletului lumii să mă înec să mă cufund fără de nume cea mai înaltă voluptate !" Poezia lui Charles Baudelaire Harmonie du soir Armonia serii este de asemenea exemplară ca magie și inițiere orfică. Incantația datorită melodicității excepționale, însoțită de mișcarea ritualică suitoare, poartă cu perfectă logică internă către inițierea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumină" sfârșește printr-o "grădină prejmuită... în care paște un mânz". De pe Muntele Măslinilor, suit cu piscul "în tărie și azur" și aflat "în hotarul marilor mistere", poetul își îndreaptă privirile în jos către nădejdea noastră cu spițele de aur cufundate în noroi. În larga înserare, sufletul se face mic și se închide "în foi, ca o zăloagă". Vântul atârnă de sânul unei femei, țara toată încape la fereastră, steaua se face așa de mică încât poate să treacă prin veriga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înțeleptul, profetul. Două mari afinități sunt evocate de Nietzsche în versuri Hafiz și Spinoza. Despre Hafiz, cântat pentru pasiunea sa față de viață, scrie: Pasărea care a fost odată phoenixul, este oaspetele casei tale Tu ești phoenix și munte. ...Veșnic te cufunzi în tine și îți iei zborul dincolo de tine. Tu ești profunzimea tuturor crestelor. De Spinoza îl apropie cuvântul primordial al acestuia: Deus sive Natura panteismul în sensul confundării lui Dumnezeu cu întreaga Fire și excluderea transcendentului; totul se află aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
negre, de văi întunecate, Mai sus de munți, de codri, de mări, mai sus de cer, Și dincolo de soare, mai sus și de eter Și de hotaru-albastru al sferei înstelate, O, suflete, îți bucuri aripile-avântate, Și ca înotătorul ce se cufundă-n undă, Despici nemărginirea azură și profundă Furat de-o negrăită și-adâncă voluptate. ...Cel ale cărui gânduri, ca niște ciocârlii, Se-nalță auroră spre purele tării. Plutind deasupra vieții, el știe să asculte Ce spun lăuntric crinii și lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar prăbuși în flăcări". Poemul lui Giacomo Leopardi, Infinitul, începe cu un motiv prezent și în alte creații ale sale, refugiul în natură, evocat mai cu seamă în poezia Viața singuratică: așezat la marginea unui lac, poetul mărturisește că priveliștea, cufundată în binefăcătoarea pace, îl face să uite nu numai lumea, dar și pe sine însuși: "mi se pare că membrele mi s-au dizolvat, că nu mai am nici viață nici simțire ". Această idee a dizolvării în natură este dezvoltată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
negrăita bucurie a "naufragiului", a absorbției în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului. Căci muzica este marea eliberatoare. În undele ei transfiguratoare se absoarbe Isolda în finalul dramei wagneriene: "În valurile unduitoare/, în marea extazului, în adiindul Tot mă cufund fără de nume cea mai înaltă încântare !" Fără de nume în voluptatea nonidentității, a pierderii de sine, se cufundă și Leopardi, eliberându-se de suferința metafizică, de "infinita vanità del tutto" . În viziunea lui Johann Wolfgang Goethe, deschisul este zborul de contopire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
marea eliberatoare. În undele ei transfiguratoare se absoarbe Isolda în finalul dramei wagneriene: "În valurile unduitoare/, în marea extazului, în adiindul Tot mă cufund fără de nume cea mai înaltă încântare !" Fără de nume în voluptatea nonidentității, a pierderii de sine, se cufundă și Leopardi, eliberându-se de suferința metafizică, de "infinita vanità del tutto" . În viziunea lui Johann Wolfgang Goethe, deschisul este zborul de contopire cu Divinitatea, așa cum scrie în finalul poemului Mai înaltul și foarte înaltul: "Liberi, în zbor arzător/ Vom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o undă de tristețe în glas. Tatăl o privi cu duioșie, înțelese că fetița simțea lipsa greierașului care devenise prietenul ei. O luă în brațe și o duse la culcare, însoțindu-i somnul cu o poveste despre greieraș. Fetița adormi, cufundându-se într un vis cu micuțul său prieten. „Bătăușul” Ziua era pe sfârșite. Soarele cobora spre apus trăgând după el lumina zilei. Fiecare din cei ai casei avea câte ceva de făcut, pentru a încheia cu bine treburile acelei zile. Bunica
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
ba că i-au trimis citația la o adresă greșită, ba că documentele de la arhivă aveau încă unele neclarități, ba că martorii nu fuseseră aleși cum trebuie, azi anemia asta, data viitoare cine mai știe ce altceva aveau să născocească. Cufundat în gânduri, nu observă cum lângă el pășea un lungan într-un pardesiu gri, cu carouri gălbui, cu o eșarfă verde fluturându-i pe umeri, cu o șapcă de piele, neagră, soioasă. Ținea în mâna stângă, dinspre el, o servietă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
a adus în halul ăsta Stelică, să umblu să te pedepsesc până și în mormânt... Începu să țipe îngrozită, un nu deznădăjduit, urlet al neputinței de a te mai opri din prăbușire, urletul groazei de a te vedea cum te cufunzi fără scăpare în bulboane de fum și pucioase, deznădejdea de a privi cum îngerul trimis spre tine își schimbă dintr-o dată înfățișarea, cu chipul schimonosit în rânjet devorator. - Am venit eu la tine, mai devreme, strigă Adina din hol, chinuindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
și nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. {EminescuOpI 31} EPIGONII Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri, Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
frângeri, Palidă și mohorâtă maica Domnului se vede. O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură; Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Și cununi de flori uscate fîșîesc amirosind Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghiază, Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază, Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. Și bărbia lui s-apasă de al
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
Și cununi de flori uscate fîșîesc amirosind Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură. Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită, Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghiază, Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază, Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb; Abia candela cea tristă cu reflectul ei rozalb Blând o rază mai aruncă
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]