3,009 matches
-
tip roll 'a se rostogoli' sunt inacuzative când sunt cauzate extern (conform regulii "default" − vezi infra, 4.3.2.), independent de prezența unui grup direcțional. Verbele care denotă modul de mișcare și emisie pot fi considerate inacuzative dacă construcțiile rezultative denotă o schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Regula de realizare argumentală a schimbării direcționate se aplică verbelor care exprimă o mișcare direcționată inerentă, pe care le clasifică drept inacuzative; regula nu se aplică însă verbelor care denotă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
denotă o schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Regula de realizare argumentală a schimbării direcționate se aplică verbelor care exprimă o mișcare direcționată inerentă, pe care le clasifică drept inacuzative; regula nu se aplică însă verbelor care denotă modul de mișcare (mișcarea nu e direcționată). Dificultatea de a încadra verbele de mișcare într-o anumită clasă de tranzitivitate a fost semnalată și în alte studii. Levin (1983: 33) a arătat că verbele de mișcare sunt greu de caracterizat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Levin (1983: 33) a arătat că verbele de mișcare sunt greu de caracterizat, pentru că unicul lor argument pare a fi atât Pacient (Temă), cât și Agent. Rosen (1984, apud Levin și Rappaport Hovav 1995: 7) subliniază că verbele agentive care denotă modul de mișcare pot fi clasificate atât ca inacuzative, cât și ca inergative. Zribi-Hertz (1987: 28) atrage atenția că verbele aller 'a se duce', venir 'a veni' (ergative) au un sens destul de diferit de marcher 'a merge', courir 'a alerga
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nu e Agent, ci este "pus în mișcare" de locutorul-narator, stăpân al punctului de vedere adoptat. Sorace (2004: 246), în discuția despre selecția auxiliarului în franceză, reia clasificarea propusă de Donaldio (1996)17 pentru verbe de mișcare: (a) verbe care denotă mișcare telică, inerent delimitată (arriver 'a ajunge, a sosi'); (b) verbe care denotă mișcare direcționată, dar nedelimitată (monter 'a urca'); (c) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, care pot deveni telice în anumite contexte (courir 'a alerga'); (d) verbe care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de vedere adoptat. Sorace (2004: 246), în discuția despre selecția auxiliarului în franceză, reia clasificarea propusă de Donaldio (1996)17 pentru verbe de mișcare: (a) verbe care denotă mișcare telică, inerent delimitată (arriver 'a ajunge, a sosi'); (b) verbe care denotă mișcare direcționată, dar nedelimitată (monter 'a urca'); (c) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, care pot deveni telice în anumite contexte (courir 'a alerga'); (d) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, și care nu se pot teliciza în niciun context
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în franceză, reia clasificarea propusă de Donaldio (1996)17 pentru verbe de mișcare: (a) verbe care denotă mișcare telică, inerent delimitată (arriver 'a ajunge, a sosi'); (b) verbe care denotă mișcare direcționată, dar nedelimitată (monter 'a urca'); (c) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, care pot deveni telice în anumite contexte (courir 'a alerga'); (d) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, și care nu se pot teliciza în niciun context (vagabondir 'a hoinări'). Analiza acestor patru clase de verbe din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
mișcare telică, inerent delimitată (arriver 'a ajunge, a sosi'); (b) verbe care denotă mișcare direcționată, dar nedelimitată (monter 'a urca'); (c) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, care pot deveni telice în anumite contexte (courir 'a alerga'); (d) verbe care denotă mișcare atelică, nedirecționată, și care nu se pot teliciza în niciun context (vagabondir 'a hoinări'). Analiza acestor patru clase de verbe din perspectiva teoriei formulate de Levin și Rappaport Hovav (1995) conduce la observația că primele două clase au comportament
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
vizibil prin selecția auxiliarului), verbele de mișcare au comportament inacuzativ, dar în anumite limbi verbele de mișcare funcționează ca tranzitivele. Avram (2003: 192) și Sorace (2004: 247) formulează o observație asemănătoare privitoare la comportamentul acestor verbe în engleză: inergativele care denotă o modalitate agentivă de mișcare pot căpăta valoare inacuzativă dacă sunt interpretate ca verbe de mișcare direcționată. 3.2.2.4. Verbele de existență (exist 'a exista', flourish 'a înflori, a crește', thrive ' a crește, a înflori')20 și de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și Atkins 199723 combat această idee: nu modul de producere a sunetelor determină comportamentul verbelor, ci faptul că evenimentul are cauză internă sau cauză externă). Cele mai multe verbe de acest tip descriu sunete rezultând din contactul a două suprafețe. Verbele care denotă o emisie de sunete, ca și cele care descriu modul de mișcare, pot fi considerate inacuzative dacă sunt însoțite de construcții rezultative care denotă o schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Verbele de emisie de sunete pot
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
externă). Cele mai multe verbe de acest tip descriu sunete rezultând din contactul a două suprafețe. Verbele care denotă o emisie de sunete, ca și cele care descriu modul de mișcare, pot fi considerate inacuzative dacă sunt însoțite de construcții rezultative care denotă o schimbare de localizare, și nu o schimbare de stare. Verbele de emisie de sunete pot deveni, în mod regulat, verbe de mișcare direcționată. Nu au variantă cauzativă. Pesetsky (1995: 14) subliniază că verbele de emisie de sunete care au
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
2004: 12−13), care au în vedere atât tipurile semantice de predicate inacuzative: (a) predicate (exprimate prin adjective în engleză) care descriu mărimea, forma, greutatea, culoarea, mirosul; (b) predicate al căror termen nuclear inițial este semantic Pacient; (c) predicate care denotă existența sau întâmplarea; (d) emisie involuntară de stimuli; (e) predicate aspectuale, cât și de predicate inergative: (a) acte voluntare; (b) modul de a vorbi; (c) sunete emise de animale; (d) anumite procese corporale involuntare. Dintre clasele de verbe inacuzative identificate
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sintactic în care apare verbul: (f) Nava a naufragiat Nava a naufragiat pe Coasta Africii (g) Picăturile de ploaie se contopesc cu pămânul Brațul Chilia se contopește cu marea (în Delta Dunării). În primele exemple de sub (f) și (g), verbul denotă o schimbare de stare. În cazul exemplului (f), sensul principal al verbului din primul enunț este "a suferi un naufragiu", al cărui rezultat nu este cunoscut, dar cel mai probabil este ca nava să fi fost distrusă. În cea de-
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
călători, a se balansa, a circula, a colinda, a flutura, a hoinări, a merge, a rătăci, a umbla, a zbura. Explicația comună pentru acest fapt este că verbele în discuție nu conțin intrinsec informația "mișcare direcționată". Unele dintre aceste verbe denotă modul de mișcare, fiind incompatibile cu un grup locativ care să indice direcția (exemplele de sub (e)), altele sunt împiedicate de sensul lor lexical să accepte grupuri direcționale (exemplele de sub (f)). Deși unele dintre aceste verbe acceptă un grup locativ care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nu numai sensul verbului este important pentru ca un verb să fie inacuzativ (și să fie încadrat într-o anumită clasă), ci și alte proprietăți, cum sunt: caracterul uman vs nonuman/inanimat al subiectului; capacitatea de control a subiectului asupra acțiunii denotate de verb; existența unui grup locativ/direcțional în enunț. În funcție de acești factori, am prezentat numeroase situații care ilustrează trecerile între subclase semantice, o posibilitate sistematică constituind-o migrarea din clasa verbelor de schimbare de stare în cea a verbelor care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
lui v, dar nu și proprietățile de tranzitivitate − de exemplu, pasivul the book was read 'cartea a fost citită' are interpretare eventivă, dar nu are proprietăți de tranzitivitate. Asemănarea dintre structura tranzitivă și cea intranzitivă constă în faptul că ambele denotă evenimente, iar deosebirea, în faptul că numai în cea tranzitivă evenimentul e dus la capăt de o cauză externă. Alexiadou și Anagnostopoulou (2004: 119), reluând trăsăturile categoriei v, remarcă faptul că din (a) și (c) rezultă Generalizarea lui Burzio. Autoarele
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
importante și pentru delimitarea ergativ/acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 22) adaugă că toate limbile fac distincția între Agent și Pacient. ● Avram (2003: 170) subliniază că Pacientul suferă o schimbare de stare sau de localizare și nu are control asupra activității denotate de verb. ● Levin și Rappaport Hovav (2005: 14, 17) arată că Tema este rolul entității a cărei mișcare, localizare, stare sau schimbare de stare este specificată de verb (Gruber 1965, Jackendoff 197253). Autoarele menționează că, de obicei, rolurile Temă și
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Protorolul Agent are următoarele caracteristici: este implicat voluntar în eveniment sau în stare; are facultatea de a simți; cauzează un eveniment sau o schimbare de stare altui participant; se află în mișcare față de un alt participant; există independent de evenimentul denotat de verb. ● Protorolul Pacient: suportă o schimbare de stare; este temă incrementală 68; este afectat (cauzal) de un alt participant; e staționar (față de mișcarea altui participant); (nu există independent de eveniment)69. Dowty (1991) formulează principiul selecției argumentelor: pentru un
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
eventualitatea descrisă de VP trebuie să fie obiect direct al VP (Levin și Rappaport Hovav 1995: 51). Această regulă explică de ce verbele de schimbare de stare sunt inacuzative. 1. Regula de realizare argumentală a cauzei imediate: Argumentul unui verb care denotă cauza imediată a eventualității descrise de acel verb este argumentul extern (Levin și Rappaport Hovav 1995: 135). Această regulă se aplică verbelor cu cauză internă și cu cauză externă, tranzitive și intranzitive. Verbele intranzitive cu cauză internă sunt tipic inergative
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de mișcare (direcționată). 3. Regula de realizare argumentală a existenței: Argumentul unui verb a cărui existență este asertată sau negată este argumentul intern direct al acestui verb (Levin și Rappaport Hovav 1995: 153). Această regulă funcționează pentru clasa verbelor care denotă existența și apariția/dispariția. 4. Regula de realizare "default": Argumentul unui verb care nu cade sub incidența niciuneia dintre celelalte reguli de realizare argumentală este argumentul direct intern al acelui verb (Levin și Rappaport Hovav 1995: 154). Autoarele adaugă că
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
definiția lor semantică afirmă că sunt listate ca inacuzative în Lexicon). Reinhart subliniază că, la fel ca în cazul abordării aspectuale, termenii centrali − cauzare internă și cauzare externă − nu se referă la verb, ci la eventualitățile pe care acesta le denotă. Conform teoriei formulate de Levin și Rappaport Hovav, există două tipuri de verbe inacuzative − derivate și de bază −, argumentul lor fiind existența unei clase universale de verbe care nu au variantă tranzitivă. Reinhart (1996: 30) le reproșează celor două autoare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
tipul evenimentului descris de predicat: telic vs atelic; (b) poziția argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs necuantificat. Ultimul factor este preluat de la Verkuyl (1972)80, care a arătat că numai obiectele care denotă o cantitate specifică induc telicitatea, nu și obiectele care denotă entități omogene (masive, plurale nude). Van Hout (2004: 66) folosește teoria Cazului formulată de de Hoop (1992)81; în teoria lui de Hoop, Cazul morfosintactic al obiectului este asociat cu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs necuantificat. Ultimul factor este preluat de la Verkuyl (1972)80, care a arătat că numai obiectele care denotă o cantitate specifică induc telicitatea, nu și obiectele care denotă entități omogene (masive, plurale nude). Van Hout (2004: 66) folosește teoria Cazului formulată de de Hoop (1992)81; în teoria lui de Hoop, Cazul morfosintactic al obiectului este asociat cu interpretarea semantică a nominalului-obiect; autoarea introduce noțiunile de Caz tare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a se rupe'). Reinhart (1996: 10) comentează și o altă abordare în termeni aspectuali, influențată de filologia descriptivă și studiul discursului − Smith (1970)84, Tenny (1992, 1994), Verkuyl (1972). Noțiunile utilizate (punct final, delimitare, măsura evenimentului) nu sunt definibile și denotă proprietăți ale situațiilor din lume, și nu ale predicatelor, propozițiilor, intervalelor. Reinhart (1996: 13) formulează observația că singurul punct în care analiza aspectuală e bună este explicația că, atunci când un verb inergativ e folosit cu un grup prepozițional direcțional (run
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
explică diferența dintre kill 'a omorî, a ucide' (subiect nonagentiv, forță naturală) și assassinate/murder/slaughter 'a assasina/a sacrifica' (imposibil de construit cu subiect nonuman); (d) gradul de schimbare de stare explică, potrivit lui Levin (1993)105, de ce verbele care denotă o schimbare totală, de tipul destroy 'a distruge', nu pot alterna și de ce un verb ca break 'a rupe', care nu presupune o distrugere totală, acceptă alternanța; (e) tipul de cauză este o altă trăsătură relevantă: spre deosebire de agentivitate, cauza accentuează
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de tip cauzare externă implică prin natura lor existența unei cauze externe având control imediat asupra finalizării eventualității descrise de verb: un agent, un instrument, o forță naturală, o circumstanță. Levin și Rappaport Hovav (1995: 94−96) arată că verbele denotând evenimente care au cauză externă implică două subevenimente: [A FACE] CAUZĂ [A DEVENI stare]. Verbele cu cauză internă sunt predicate monadice, iar verbele cu cauză externă sunt predicate diadice, care au drept argumente participantul pasiv și cauza externă. Autoarele arată
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]