3,103 matches
-
de cadență, muzică și cînt. Văzînd pe toate chipurile imaginea propriei dorințe, auzind din toate gurile dovada propriei certitudini, omul se simte dus de val fără a-i fi cu putință să opună vreo rezistență, integrîndu-se convingerilor celorlalți. Contopiți în extazul dansului lor, în febra agitației, indivizii formează un singur trup, un singur suflet. Doar atunci corpul social este într-adevăr realizat. Căci atunci celulele sale, indivizii, sînt tot atît de puțin izolați ca celulele organismului individual. În asemenea condiții (care
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
explicăm. Care este motivul schimbărilor pe care le suferă individul cînd intră într-o mulțime? Starea unui om scufundat în mareea colectivă a fost dintotdeauna comparată cu o stare crepusculară. Conștiința lui, intrată-n hibernare, îl lasă să plutească spre extazul mistic, spre vis, sau, cine știe, întunecată, îi permite să se abandoneze panicii sau coșmarului. Faptul că mulțimile par duse de curenții unui vis este un adevăr bine cunoscut și atît de penetrant încît filosofii și oamenii politici ai tuturor
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
se afla însă altceva, ceva intangibil. Era învăluit de o aură invizibilă, ce transpărea și din privirile sale scrutătoare. Am putea paria că cultul pasionat pe care i-l închinau atîția oameni, cult ce mergea pînă la un soi de extaz cvasi religios, a fost pentru el un stimulent indispensabil. Și i-a permis să învingă deznădejdea, înspre care era înclinat prin natura firii lui. Ca orice om politic, de Gaulle a interpretat în felul său doctrinele epocii noastre, în funcție de opinia
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
lor. Unul dintre meritele scriitorului este tocmai acela „de ase fi folosit de datele experiențelor personale, dar nu în sensul unei reproduceri mecanice, ci ridicându-le la înălțimea ficțiunii.” Deși temperamental Holban era un romantic declarat, prin obsesia morții, prin extazul în fața naturii sau prin „vocația nefericirii”, ca romancier el se situează cu certitudine printre moderni, tocmai prin felul în care a înțeles conceptul atât de des vehiculat în epocă - autenticitatea. Modernitatea poate fi sesizată deopotrivă, după cum reiese din analiza atentă
Incursiuni în universul epic by Ana Maria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1223_a_1930]
-
se desfășoară mereu în afara lui și de aici dorința perpetuă a fugii, a încercării disperate de dedublare continuă: „Niciodată n-o să pricep exact ce se numește fericire, așa aspectul ei variază după om și după clipă.[...] Pot numi fericire aceste extaze și torturi ce se succed mereu și aceste potoliri, pentru un scurt timp, în fața mării?!” (p. 113) Sandu rămâne, până la urmă, un imatur captiv al unei adolescențe prelungite pentru care amestecul trecutului cu prezentul devine o sursă nebănuită de poeticitate
Incursiuni în universul epic by Ana Maria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1223_a_1930]
-
a ieșit în afara ei căzând, potrivit sfântului Ilarie din Poitiers (315-367), în mama tuturor ereziilor. La baza noii mișcări se afla o isterie religioasă extremistă care ajungea la exaltarea mistică și chiar la nebunie, a cărei expresie erau mult lăudatele extaze și contactele cu Duhul Sfânt, prea inactiv pentru a promova continuu niște eunuci, îmbătați și turbați ca niște câini. Pentru a spori credibilitatea revelațiilor, dogmelor și disciplinei sale, Montanus s-a declarat că ar fi Duhul Sfânt, unul și același
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Întâlni În văzduh pe cei care, asemenea vouă, la aceeași oră se roagă și pe care, În afara timpului de rugă, nu-i puteți Întâlni. Se cuvine, de aceea, ca Întâlnirea voastră În templul nevăzut să fie numai pentru starea de extaz și dulce comuniune, Fiindcă dacă veți intra În acest templu doar pentru a cere, nu veți primi nimic, Iar dacă doar spre a vă umili, nu vă veți Înălța; Sau chiar dacă veți intra spre a implora fericirea pentru semenii voștri
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
pot avea toți dreptate În același timp; și, implicit, acceptarea unui singur adevăr de către toți, În aceeași situație, este foarte greu de realizat. Μ Ce Înseamnă a „suferi călugărește”? Înseamnă, cum foarte frumos spunea Mircea Eliade, să meditezi asupra „treptelor extazului cu mintea purificată de asceză și contemplație” (Drumul spre centru, 1991). Μ Omul modern trebuie să recurgă tot mai mult la practici ascetice și contemplative pentru a realiza ceea ce se cheamă o „depășire de nivel existențial”, adică o ieșire din
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
apreciază că sentimentul religios este cel mai intimizant dintre toate formele/tipurile de sentiment, deoarece aparține, de fapt, ungherelor ascunse ale conștiinței noastre: sentimentul religios este, În realitate, o Încercare de a ne pune, prin stări de adorație sau de extaz, În legătură cu divinitatea. Aceste Încercări nu pot cuprinde elemente de experiență comună cu a celorlalți: ele se obiectivează Întotdeauna În forme ale intuiției și ale simțirii proprii; altfel spus, fiecare pune În sentimentul său religios credințele și aspirațiile lui (În formele
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
ceea ce am plănuit, mintea noastră a și realizat În forul ei interior (desigur, În formele sale specifice: simbolizate, ideale), iar spiritul nostru este grăbit să vadă cât mai rapid Înfăptuită și forma materială a proiectului imaginat. Μ Puterile transformatoare ale „extazului”, mai ales ale celui mistic, sunt greu de Înțeles, fiind relativ frecvente relatările despre oameni care, sub influența lui, au realizat cunoscutele suferințe fizice ale lui Iisus pe cruce: cicatrice sângerânde În palme; răni pe frunte, asemănătoare celor produse de
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Iisus pe cruce: cicatrice sângerânde În palme; răni pe frunte, asemănătoare celor produse de o coroană de spini; vânătăi pe trup, identice celor produse de bătăile cu varga etc. De asemenea, sunt relatări despre oameni al căror trup, În cursul extazului, devine inert, insensibil, astfel că e de prisos să-l Înțepi, să-l supui unor șocuri electrice puternice etc. pentru că el nu reacționează. Explicația este pusă, de obicei, pe seama unei puteri deosebite a imaginației persoanelor În cauză, cărora aceasta le
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
a imaginației persoanelor În cauză, cărora aceasta le oferă posibilitatea de a realiza reprezentări Într-atât de vii, Încât sensibilitatea lor produce transformări și identificări cu procese psihice, nervoase și fiziologice de excepție specifice unor situații supranormale. De asemenea, În extazul religios, puterea credinței este Într-atât de mare, Încât autosugestia Îi poate face pe cei În cauză să creadă că au văzut ceea ce În realitate nu au văzut. Dar autosugestionarea produsă prin puterea imaginației sau a credinței are și numeroase
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
117. Pe măsura apropierii de cea de-a doua perioadă a operei sale, se resimt teme precum moartea, sfârșitul, singurătatea, degradarea relației cu ceilalți devenind tot mai acută, autoarea trăind sentimental uimirii, într-o neînțeleasă trecere a timpului. Exuberanța și extazul primelor volume sunt înlocuite de un romantism diafan, uneori aproape blestemat: În concepția Anei Blandiana, talentul este înnăscut și stigmatizat să moștenească și să poarte ca lauri "vina" creației ce zăcea poate latent la vreun strămoș. Poetul este chemat să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de poeme (1970), drept un volum care "cultivă valorile stilistice ale liricii psalmice, pe linia simbolisticii romantice a nopții. Alura mistică a metaforelor sugerează o sensibilizate sacralizată, tulburătoare totuși prin intimitatea dialogului (...) Senzuală în esență, tensionată până la crispare de obsesia extazului și a lucidității, poezia Anei Blandiana se recompune potențial într-un spațiu de pură sugestivitate lirică. Potențarea retorică a tonurilor, care caracterizează lirismul Anei Blandiana, devine, paradoxal, seducție stilistică. Farmecul acestei poezii ține, oricât ar părea de neașteptat, de un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
riguroasă ierarhie a vârstelor. Existența numeroaselor fețe ascunse, care se vor descifrate precum sfinții din picturile de pe pèreții de mănăstire medievală, abia întrezăriți din peisaje. Desigur, într-o interpretare clasică, vorbim despre redarea vârstei copilăriei la Ana Blandiana, printr-un extaz al primelor poeme, care "atrăgeau atenția prin "jubilația intensă a descoperirii lumii" (Nicolae Manolescu): structura discursivă încorporând senzațiile cele mai fruste, gesticulația nu lipsită de retorism voindu-se de amplitudine cosmică (...) însetată de comuniunea cu elementele"50. De îndată, însă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cosmice devin diminuate în poemul Anei Blandiana, ele transformându-se în pretexte sau instrumente prin care se argumentează o iubire imposibilă. Retorica, vine, de asemenea, să susțină această nouă viziune asupra iubirii. "Senzuală, în esență, tensionată, până la crispare, de obsesia extazului și a lucidității, poezia sa se recompune potențial, într-un spațiu de pură sugestivitate lirică. Potențarea retorică a tonurilor, care caracterizează lirismul Anei Blandiana devine, paradoxal, seducție stilistică. Farmecul acestei poezii ține, oricât ar părea de neașteptat, de un oarecare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
atât de străine,/ Că nici cursul izvoarelor/ Nu li se cuvine.// Iarna morții/ Sunt atât de reci,/ Că îngheață pământul/ Emisferei de veci". (Iarna stelele). Opoziția intervine, însă, din bucuria ("Plouă soare peste mine/ Și mă udă cu lumină.") și extazul ("Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi și ploile calme/ ploile feciorelnice și ploile dezlănțuite femei.") cu care poeta întâmpină ploaia la vârsta copilăriei și ura pe care o generează zăpada: "Ninge cu dușmănie,/ Cu ură cade zăpada/ Peste
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dragostei. Noua lume este creată la nivel stilistic prin renunțarea la cuvinte și prin îndepărtarea de metafore. Vidul stilistic reconstruiește un alt fel de interioritate, în care dominantă este puterea imagistică a sugestiei: "Cine-a numit/ Auriu/ Această culoare/ A extazului frunzelor,/ Această triumfătoare/ Țară a nimănui/ Dintre viață și moarte,/ Această beatitudine/ Învăluind în vegetala-i lumină/ pământul,/ Cu mireasmă de fructe/ Dezgolite pe crengi/ În virginală/ Și grea impudoare?// Cine-a îndrăznit/ Să dea un cuvânt/ Celei mai limpezi
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în copilărie, la Ana Blandiana. Deși ambele autoare acordă un loc pentru splendida temă a copilăriei, încă din primele volume, retorica celor două este diferită. Ileana Mălăncioiu adoptă o retorică a gravului, spre deosebire de Ana Blandiana, care adoptă o retorică a extazului, a bucuriei reîntoarcerii și regăsirii timpului pierdut al copilăriei, singurul timp autentic și demn de a fi readus în prezent. Astfel volumele de debut ale Anei Blandiana, sunt pline de freamăt, dar și de bucurie, de dorință de luptă, ele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lumea vie,/ [...] Ca o păpădie de sorți,/ Care se scutură,/ În morți." (Cântec). Resurecția romantismului sumbru, cu trecere către simbolism, este înlocuită, în a doua parte a creațiilor sale, cu un interesant amestec de expresionism, diferit, însă, de cel al extazului, aproape diametral opus. "Cele mai recente poeme ale Ilenei Mălăncioiu cuprind secvențe halucinante, dintr-un ritual funerar. Cu aceeași expresivitate cu care se compunea, prin postarea și modelarea propriei ființe, reprezentări ale violenței vieții, poeta interpretează acum scene din comedia
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Încercăm pupăturile? (Vecin 1 îl strînge tare de braț) Ei, ce facem, plecăm? Vecin 1: (stăpînindu-și furia) Mergem și mîncăm. Vecin 3: Bună idee. (de braț amîndoi, se îndreaptă spre salon; ajungînd în dreptul lui Vecin 4, Vecin 1, scîrbit de extazul acestuia, îi răstoarnă masa cu toate ceasurile) Vecin 4: Vai de mine! Le-ai stricat! Acum ce fac? Vecin 1: (rîzînd) Acum o să le repari iar... TABLOUL DOI (Lumina se reaprinde și prin draperia transparentă se văd siluetele celor patru
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
amăgire. Dacă femeia (în speță, nevasta) este prin definiție genetică inerțială, frustrarea gravă o resimte bărbatul, ale cărui fervori riscă să sucombe în ritmurile invariabile. Or, firea lui avid de exces îl hărăzește trăirilor ardente, într-o glorie de efuziuni, extaze, înfiorări. Ca să se regăsească, să uite de timpul care nu iartă, El se avîntă în voluptatea dătătoare de sens a unei iubiri mîntuitoare. Pînă și pătimirea, "speranța fără speranță", e, în această febră a trăirii, un privilegiu, pentru că înseamnă, în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
bun pînă la ultimul, En nous la vie des morts), sînt consubstanțiale, ele reprezintă singurele arme - de fapt singura armă - prin care libertatea poate fi cucerită. Moartea provocată altei ființe umane - ceea ce se numește Îndeobște crimă - este justificată dacă exigența extazului o cere, și nu e vorba aici de extazul hidos al puterii, ci de extatica existenței, “mirarea de-a fi”: “CÎnd te joci cu focul nu trebuie să te temi că-ți arzi degetele, așa că l-am ars pe tînărul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
morts), sînt consubstanțiale, ele reprezintă singurele arme - de fapt singura armă - prin care libertatea poate fi cucerită. Moartea provocată altei ființe umane - ceea ce se numește Îndeobște crimă - este justificată dacă exigența extazului o cere, și nu e vorba aici de extazul hidos al puterii, ci de extatica existenței, “mirarea de-a fi”: “CÎnd te joci cu focul nu trebuie să te temi că-ți arzi degetele, așa că l-am ars pe tînărul acela. și m-am bucurat În mine de această
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
declin biologic: Acel lucid de spaim-al unui ceas/ Mă caută stăruitor prin lume." Există în poezia lui E. Brumaru "elemente balcanice, concretizate în intenții picturale, în cantitatea de natură moartă în care vibrează o lumină ca o muzică, ce dă extaze. Numai de n-ar ajunge la manieră: "Melcul cel mic cu muget lin/ Iubea în taină-un serafim/ Și bea buton după buton/ De bulion cu-n gentilom." Tudor George "Legenda cerbului", E. S. P. L. A., 1957; "Veverița de foc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]