3,158 matches
-
psihic, agresându-i pe ceilalți. Violența reacției la care urmează să fie supus este pe măsura violenței pe care a exercitat-o asupra acestui spațiu al bibliotecii virtuale, În vreme ce acesta, prin ambiguitatea sa este, mai Întâi de toate, un spațiu ludic. Îndrăznind să afirme adevărul despre lectura lui Shakespeare dar, tocmai prin asta, și despre natura acestui spațiu, Ringbaum este condamnat să iasă din el, pedeapsă care nu se lasă așteptată și care este povestită de Desirée În finalul scrisorii sale
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
care nu a citit cartea, ci pe cel care a citit-o, iar obligația de a citi, considerată denigrantă, este Încredințată unui semi-monden. Iată că acest spațiu se organizează exact În jurul acestui sentiment de rușine, care e, În spatele aparenței sale ludice, de o mare violență psihică. La Balzac ca și În cazul lui Lodge, se joacă pentru pozițiile de putere. Această importanță a puterii În considerația acordată operelor este cu atât mai evidentă cu cât legăturile sunt În legătură directă și
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
de tip deconstructivist și care sunt, totuși, permanent prezente și active în gîndirea metafizică și, în cele din urmă, în orice gândire. Astfel, sarcina deconstrucției sau a reconstrucției interioare ar consta în "alegerea conceptelor celor mai problematice și manipularea lor ludică în limbaj"3. Deconstrucția canonului tradițional nu ar implica, conform lui Derrida, neapărat demolarea, în profunzime, a acestuia, (și, implicit, negarea tradiției, ca în anumite compartimente ale modernității, precum cunoscutele mișcări de avangardă: dadaismul și suprarealismul) cât, mai degrabă, o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dându-i o altă interpretare, printr-o analiză profundă, de substanță, fără a-i respecta vechiul sens, oferit de normele tradiționale, dar folosindu-se de acesta. Astfel, sarcina deconstrucției ar consta în "alegerea conceptelor celor mai problematice și manipularea lor ludică în limbaj"61. Deconstrucția canonului tradițional nu ar implica, astfel, conform lui Derrida, neapărat demolarea, în profunzime, a acestuia, cât, mai degrabă, o schimbare de semnificație, în virtutea a ceea ce se deconstruiește, conștientă fiind că nu poate crea ex nihilo, un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de teme sau de motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul intertextual, parafraza, indică presiunea livrescului asupra existenței. Granițele culturale, limitele genurilor și ale speciilor literare se anulează, literatura fiind înscenată, în mod ludic, fără tragism și fără inocență. Fragmentele, sintagmele, laitmotivele, atitudinile din texte venerate sunt, reasamblate și puse într-o noua lume"77. Alături de aceste trăsături ale literaturii postmoderniste, mai menționăm: desolemnizarea discursului, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversității realului, refuzul stilului înalt, ermetic
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de teme sau de motive din epocile literare apuse. Citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, dialogul intertextual, parafraza, indică presiunea livrescului asupra existenței. Granițele culturale, limitele genurilor și ale speciilor literare se anulează, literatura fiind înscenată, în mod ludic, fără tragism și fără inocență. Fragmentele, sintagmele, laitmotivele, atitudinile din texte venerate sunt reasamblate și puse într-o nouă lume"18. Și cum cea mai bună distincție posibilă care poate fi făcută în evidențierea unor elemente comune și de diferențiere
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
desprinsă de orice rigoare și de orice regulă. Elementele cu forme non-rectilinii ale universului copilăriei, strâmbe, devin însă plăcute ochiului matur de mai târziu. De altfel, distorsionarea imaginii pe care ochiul de copil o percepe, transpusă într-un plăcut limbaj ludic, este distorsionarea imaginii din memorie, într-o încercare forțată de readucere a trecutului în prezent, printr-o nevoie de raportare a lui la vârsta actuală. Învelișurile aparent clasice ale poeticii Anei Blandiana transpun, în fapt, numeroase pliuri sufletești, dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu ceilalți, care se regăsește în majoritatea poemelor acestui prim volum (Aripi, Memoriu, Noapte de dragoste, Glumă, Regenerare, Robinson Crusoe), în scopul autocunoașterii, "se prelungește în tot ceea ce o înconjoară"59. Cu versuri de o transparență tulburătoare, poeziile cu iz ludic (Glumă și Glumă II) devin, în fapt, un joc arghezian de-a v-ați ascunselea, crud prin tragismul său, în care eul liric anticipează începutul rupturii sale de origini, fericirea fiind în descreștere, pe măsura înaintării sale biografice, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
câmp,/ Copacii au rămas cu trupurile goale în ploaie,/ Să schelălăie tragic și tâmp...// Dar sub mângâierea savantă a ploii,/ Satiri vegetali, copacii cu seva-n uncrop/ Încep să își joace pe șolduri inelele anilor/ Zadarnici dansând hoola-hop". (Glumă). Limbajul ludic, poate fi, însă, un alt mijloc de redescoperire a frumuseții primordiale, resuscitată prin incantații de tipul : "Plouă soare peste mine/ Și mă udă cu lumina./ Eu în joc stropesc cu soare/ Coala, zărilor, velină// Ce-am făcut? Cum o s-ascund
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dura.// Nu se duce. Ce să fac?/ Sufletu-l mototolesc/ Și-l fac cârpă ca să șterg/ Soarele copilăresc.// Cârpa sufletului însă/ Toată-i îmbuibată-n soare,/ Șterg mereu și-n zări lumina/ E din ce în ce mai mare". (Gluma II), care "subliniază atitudinea ludică a eului liric, complicitatea cu Universul, dar și faptul că regula jocului scapă controlului ființei, dăruirea totală a acestuia, cu trup și suflet, fiind o condiție intrinsecă a participării la jocul creație"60. Același limbaj ludic devine, totodată, o nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
II), care "subliniază atitudinea ludică a eului liric, complicitatea cu Universul, dar și faptul că regula jocului scapă controlului ființei, dăruirea totală a acestuia, cu trup și suflet, fiind o condiție intrinsecă a participării la jocul creație"60. Același limbaj ludic devine, totodată, o nouă formă a fragmentarismului deconstructivist, care încearcă reconstruirea întregului din părți. Astfel, într-o interpretare mai puțin pretențioasă, stropii ar simboliza unitățile componente întregului, textul neterminat căpătându-și rotunjimea, prin îmbinarea acestor elementele, ca într-un joc
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dansul, cât și jocul, reprezentate, la nivel verbal, prin fragmentarism, sau prin versuri scurte, lapidare, uneori, cu o punctuație neglijentă, constituie acele elemente variabile ale existenței, care dovedesc vulnerabilitatea timpului, fie el și unul ireversibil. Realizând o posibilă deconstrucție a ludicului, Ana Blandiana îi conferă jocului înțelesuri noi, numai de ea știute, așa cum aparentul joc al lui Ion Barbu, din Domnișoara Hus, este unul erotic, aproape sexual. Această reinterpretare a ideii de dans/joc nu este, așadar, particulară Anei Blandiana, demontarea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
reflectând, deci, reconstruind realități în sens invers sau retroproiectiv, se realizează și în acest poem scris în notă blagiană. Originalitatea transpare, însă, din modul în care autoarea reconstruiește trecutul privit ca formă individuală a tradiției universale din prisma prezentului. Promovând ludicul prin intermediul versurilor scurte ("Luna turna pe luciul ei/ Ulei".), care întrerup brusc idilicul ("Apa era fără sfârșit rotundă") cu accente nocturne ("Din apă, ieșeau trupuri albe de plopi/ Cu forme somnoroase și suave".), pentru crearea unei atmosfere de joc, de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
blandiană este recunoscută, în prima ei etapă, prin versuri ritualice: Fusese furtună pe câmp și anume/ Să-nvingem furtuna ieșisem cu arcuri pe câmp./ Învingători ne-ntorceam fluturând peste lume/ Cerul senin ca pe-un panaș puțin strâmb". (Învingători) sau ludice: "Plouă soare peste mine/ Și mă udă cu lumină./ Eu în joc stropesc cu soare/ Coala zărilor velină// Ce-am făcut? Cum s-o ascund/ Pata galbenă arsura?/ Peste tenta de lumină/ Peste zări mă dau de-a dura.// Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
acestei etape poetice a demetaforizării sau a reconstrucției se aseamănă prin absența semnelor de punctație, precum și a elementelor de prozodie. Lipsa ritmicității, a rimei, a unei măsuri regulate, fac din aceste poeme, totodată, precursoare ale postmodernismului. Totuși, este păstrată atitudinea ludică a eului liric, marcată prin "asocierile inedite de cuvinte, care pot schimba locul între ele, păstrând același înțeles"141: "Verde-ntuneric de nuc/ Peste norocu-mi uituc/ În iarba a toate stăpână/ Dormind cu o carte în mână// Prin pagini păienjenii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
neputinței de-a înainta. Revoltă, spaimă, curaj și foarte puțin umor. Râsul e expulzat din lumea ideală, puternic estetizantă, a poeziei blandiene. Caracterul aforistic al poeziilor sale este, mai degrabă, cel care iese în exergă. Gravitatea nu se preschimbă-n ludic neapărat, ci-ntr-un dinamism al zicerii, o poftă nebună de a devora cuvinte, de a scrie, de a trăi în ritmurile naturii, ale vegetalului, ale elementarului. O simplitate formală, dincolo de metaforă, care-nfioară, în fața căreia se-nclină fiecare cititor. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
poate crea ex nihilo un limbaj nou, deconstrucția se resemnează să împrumute numele vechilor concepte metafizice, dar fără a le respecta sensul, conform normelor tradiționale ci, au contraire, sarcina ei constă în alegerea conceptelor celor mai problematice și manipularea lor ludică în limbaj". 51 Mircea V. Ciobanu, Avatarurile exercițiului hermeneutic, în "Sud Est Cultural Revista de Artă, Cultură și Civilizație", nr. 4 (2006), p. 35. 52 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 52-53. 53***, Dicționarul enciclopedic ilustrat (DEI), București, Editura Cartier, 1999
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ea se vede amenințată. În Franța Însă continuă să dăinuie, dar, semn irefutabil de Îmbătrînire, este astăzi confirmată cu statutul de doctrină academică: literatura adevărată este poetică: Chevillard, Echenoz - toată literatura Minuit, În curs de monumentalizare - au o dimensiune poetică (ludică, loufoque, umorală, adînc scripturală, intertextuală: poetică) a cărei existență este demonstrată În teze de doctorat. Ajungem la capitolul 5 al cărții, cel mai interesant, Un métier d’ignorance, un eseu el Însuși de 60 de pagini care vorbește despre condiția
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
literatură homosexuală, afiliat la un moment dat editurii Minuit, care se Întîmplă să fie prezent În biblioteca Institutului francez prin cîteva volume (de exemplu Un anneau d’argent a l’oreille,1982) scrie detașat, fără miză, cu umorul și spiritul ludic proprii polar-iștilor francezi de azi; dar și cu flegma, cu expresia monotonă și chivernisită care-i pune În evidență micile explozii tehnice, parcă involuntare - ambele, atribute ce se regăsesc, ridicate În rang, la Echenoz. Romanul susmenționat al lui Tony
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
peut dominer, comment l’esprit régnerait-il? Toute suprématie pratique appartient à l’activite” se citează ca motto al capitolului 15. În epoca lui il pensiero debole, Houellebecq e voluntarist. În vremea prudenței, aruncă cu vorbele. Intransigența lui distonează cu domnia ludicului. Houellebecq nu vrea să scrie frumos, ci - și dimensiunea etică este capitală - bine. Idealul scriitorului dintotdeauna Îi este străin. Deoarece, crede el, estetul, concentrat asupra scriiturii, rămîne blocat Într-o Întrecere abstractă, cu propriile limite de expresie sau cu cele
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În prima fără rest este imposibilă, astfel că literatura autentică este aceea circumspectă la „natural”, „firesc”, „autentic”. Ceea ce, În viața noastră cotidiană, credem noi că credem - printre care În practica lecturii - este de fapt naturalizarea unui joc a cărui dimensiune ludică a fost uitată. Mai mult, prin indeterminarea generică propusă ca joc, Încearcă să se așeze În locul literaturii, adică nicăieri anume, scriind de acolo. În 1986, ideea revenirii la origine, la jocul ca joc și la adevărul ca adevăr se va
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
economică are În scrierile lui Jean Baudrillard un adversar spectaculos, dar și autorul Strategiilor fatale, apoi, din 1979 Lyotard, iar din 1983 Gilles Lipovetsky, convin că se prefigurează, pentru societatea franceză dacă nu occidentală, domnia simulacrului, a indiferenței și a ludicului. Pe măsură ce cauzele angajante mor, ce spațiul public se golește - observație a lui Lipovetsky adevărată doar În parte -, literatura devine o expresie aroape exclusivă a lui eu, fie că vorbim despre un eu dezabuzat, suspendat În vid (În variantă lipovetskyană), fie
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Încălzire și, În fine, de pe la mijlocul anilor 1990, despre o Încălzire bruscă, de multe ori artificială: de la „scriitura albă” a lui Camus la fierbintea autoficțiune, trecînd prin pragurile calorice ale absurdului ionescian, biografismului lui Leiris și apoi, mai complex și ludic, al lui Perec, prin fantasticul underground al lui Vian. Numele teoreticienilor care marchează decisiv aceste etape mi se par a fi: Sartre, Barthes, Lejeune, Certeau, Lipovetsky. Una dintre dimensiunile literaturii franceze producătoare de „căldură” este cea etică. În acest sens
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
eficacitatea căruia nu mai crede nimeni În afara lui. Parodie a -ismelor, se va spune. Face dovada unui simț remarcabil al timpului, al istoriei, În monologul Préhistoire (Preistorie, 1994) unde naratorul este un arheolog; nu numai În sens propriu. Se propune, ludic și foarte serios În același timp, Într-un stil deja propriu, al ingenuului care “scapă” uneori formule memorabile, o viziune “geologică” asupra existenței umane: ce suntem noi, oamenii, În fond, decât niște vajnici căutători ai unui iluzoriu sens, prozonieri ai
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
lui Eugène Ionesco nu poate fi ocolit, dar aici este vorba de un absurd existențialist pus În ramă). Într-un alt roman, din 1999, Opera postumă a lui Thomas Pilaster motivul dublului se regăsește exploatat de-a lungul unui demers ludic și livresc totodată (la fel se Întîmplă și În Démolir Nisard, 2006). Dualitatea se stabilește Între două entități simbiotice, alternative, pe Întinderea infinită a substanței textuale: “Când treci fără Întrerupere de la o carte la alta, de la un autor la altul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]