2,911 matches
-
numește Helen în jurnalul ei un "universitar prăfuit". (p. 24) Ca întotdeauna, Lodge mizează și aici pe dialog. Dialogul nu lipsește nici din narațiunea la persoana întâia, nici din cea la persoana a treia. El aduce un plus de obiectivitate monologului interior și de subiectivitate în interiorul narațiunii obiective. Dialogul dă sentimentul de viu acestor povești banale, acestui du-te vino de incidente care nu ne emoționează. Ironia lui Lodge e necruțătoare: ea poate distruge un personaj. Poate ucide tot ce încearcă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
numit "vaca sacră" a poeziei engleze, pe când Pound a rămas oarecum în urmă ca popularitate. Narațiunea de care vorbeam este de fapt aventura unui suflet, sufletul poetului, care rar vorbește la persoana întâia. Recurgând la tehnica punctului de vedere, la monologul dramatic și la monologul interior, Eliot descrie o lume stearpă, lipsită de viața, de apa emoției adevărate, și încercarea de a evada din ea. Încercarea e sortită eșecului. Poemul se eliberează nu prin fugă, ci prin creație. Eliot e mulțumit
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
poeziei engleze, pe când Pound a rămas oarecum în urmă ca popularitate. Narațiunea de care vorbeam este de fapt aventura unui suflet, sufletul poetului, care rar vorbește la persoana întâia. Recurgând la tehnica punctului de vedere, la monologul dramatic și la monologul interior, Eliot descrie o lume stearpă, lipsită de viața, de apa emoției adevărate, și încercarea de a evada din ea. Încercarea e sortită eșecului. Poemul se eliberează nu prin fugă, ci prin creație. Eliot e mulțumit că a pus în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
prezentului, Gustave Le Bon • Însem(i)nările magistrului din Cajvana, Luca Pițu • Jurnal (1931 1937), Petru Comarnescu • Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Arșavir Acterian • Luciditate și nostalgie, Dan Ciachir • Mărturisiri din exil, Pavel Chihaia • Moartea care mă apasă, Katherine Mansfield • Monolog pe mai multe voci, Ion Deaconescu • Noi și ceilalți, Tzvetan Todorov • O.k. Pentru America!, Gheorghe Stan • Picătura de cucută, Paul Eugen Banciu • Privilegiați și năpăstuiți, Arșavir Acterian • Rebecca și Rowena, William Thackeray • Reîntoarcerea fiului la sînul mamei rătăcite, Dumitru
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
1. "Potrivirea" lor / 79 4.2.2. "Asemănarea" lor / 79 4.2.3. "Statornicia" lor / 81 4.2.4. "Caracterul ales" / 83 4.3. Verosimil și limbaj dramatic / 83 4.3.1. Versul în discuție / 84 4.3.2. Artificiul monologului și al aparteului / 86 4.3.3. Motivarea povestirii / 90 5. "Iluzia de prezență" / 92 5.1. Unitatea de timp / 93 5.2. Unitatea de loc / 98 6. Estetica purității / 104 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice / 105 6
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce ar spune în mod verosimil, în locul lor, cei pe care îi reprezintă, și să-i fac să vorbească en honnêtes gens29, și nu ca Autori." Un număr oarecare de forme care subliniază convențiile de teatru, folosirea versului, recurgerea la monolog sau la aparteu, introducerea unor lungi povestiri, riscă să dăuneze verosimilului dialogului. 4.3.1. Versul în discuție Versul este un limbaj foarte îndepărtat de conversație. Toți autorii dramatici sunt de această părere în epoca clasică, chiar dacă Corneille prezintă, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în teatru, se vor înmulți la sfârșitul secolului. Asupra lui apasă o adevărată discreditare, din cauza pompei și emfazei care îl caracterizează, în secolul al XVIII-lea, când este considerat ca impropriu pentru a imita limbajul vieții. 4.3.2. Artificiul monologului și al aparteului În teatru, se presupune că actorii dialoghează în fața spectatorilor, ca și cum între ei s-ar stabili o adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
secolul al XVIII-lea, când este considerat ca impropriu pentru a imita limbajul vieții. 4.3.2. Artificiul monologului și al aparteului În teatru, se presupune că actorii dialoghează în fața spectatorilor, ca și cum între ei s-ar stabili o adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice se străduiesc să șteargă aspectul convențional al acestor două categorii de limbaj dramatic, pentru a le face compatibile cu verosimilul. În monolog
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice se străduiesc să șteargă aspectul convențional al acestor două categorii de limbaj dramatic, pentru a le face compatibile cu verosimilul. În monolog, personajul vorbește cu voce tare pentru el însuși. El nu pare să se adreseze spectatorului. El nu ar putea nici să fie auzit de un alt personaj a cărui prezență pe scenă ar ignora-o. Acest limbaj interior riscă, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
introduce un om singur care să le spună aș face-o amestecând în fiecare piesă atitudinea în interiorul sentimentului numai pentru a fi mai bine exprimat; căci, dacă nu constă din narațiune pură38, solilocviul este admis pe scenă la fel cu monologul interior care li se întâmplă zilnic tuturor oamenilor ce nu sunt complet stupizi." Corneille urmează același drum. Povestirea, după părerea lui, nu ar putea apărea decât dacă este motivată de starea sufletească a celui care o pronunță. Pentru ca verosimilul să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spun că atunci când un actor vorbește singur, scrie Corneille în Discurs despre Poemul dramatic, el nu-și poate informa auditoriul asupra multor lucruri, dar asta trebuie făcut prin sentimentele unei patimi care îl agită, și nu printr-o simplă narațiune. Monologul Emiliei, care deschide teatrul în Cinna, face destul de bine cunoscut faptul că Augustus a ordonat moartea tatălui său, și că pentru a-i răzbuna moartea ea își determină iubitul să conspire împotriva lui, însă noi luăm cunoștință de aceste lucruri
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
obligă să izbucnești, deși nu ai pe nimeni care să te asculte, și nu aș vrea să fie condamnată la altcineva, dar mi-ar părea rău să o accept." D'Aubignac denunță și el, în Practica teatrului, caracterul artificial al monologului, care nu este acceptabil decât dacă starea de spirit a personajului o permite. El ia două exemple de situații în care monologul nu ar putea fi credibil, acela al unui general de armată care s-ar bucura cu voce tare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mi-ar părea rău să o accept." D'Aubignac denunță și el, în Practica teatrului, caracterul artificial al monologului, care nu este acceptabil decât dacă starea de spirit a personajului o permite. El ia două exemple de situații în care monologul nu ar putea fi credibil, acela al unui general de armată care s-ar bucura cu voce tare de victorie, cel al unui amant îndurerat care și-ar mărturisi grijile pe care i le dă amanta lui. "De exemplu, nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și-ar mărturisi grijile pe care i le dă amanta lui. "De exemplu, nu ar fi verosimil ca un General de Armată care tocmai a cucerit un oraș important, să se afle în Piața cea mare39; și deci, punând un Monolog în gura acestui Personaj, ar face un lucru ridicol (...). Ca un Amant să afle că Ibovnica lui se află în mare pericol, iar el să se amuze singur certându-se cu Destinul, în loc să alerge în ajutorul ei, nu i s-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să afle că Ibovnica lui se află în mare pericol, iar el să se amuze singur certându-se cu Destinul, în loc să alerge în ajutorul ei, nu i s-ar putea ierta la reprezentație, nu mai mult decât în realitate." Cazul monologului personajului care vorbește alături de un altul a cărui prezență o ignoră, și mai nerealist, nu este de acceptat după părerea lui d'Aubignac decât dacă se exprimă foarte încet, căci "nu este deloc verosimil ca un om singur să strige
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu este de acceptat după părerea lui d'Aubignac decât dacă se exprimă foarte încet, căci "nu este deloc verosimil ca un om singur să strige cu voce tare cum trebuie să facă Histrionii pentru a fi auziți". Un asemenea monolog este și mai greu de făcut legitim decât cel al personajului singur pe scenă. De aceea, d'Aubignac îl sfătuiește pe actorul care monologhează să-și moduleze vocea, vorbind când tare, când foarte încet, iar pe acela ce ascultă să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
suficient; cu adevărat, el poate să oblige un om să scoată câteva plânsete exprimate în cuvinte întretăiate, dar nu un discurs închegat și foarte argumentat), fie ar trebui ca Poetul să se folosească de o asemenea îndemânare în compunerea acestui monolog, încât Actorul să trebuiască să ridice vocea recitând numai unele cuvinte, și să o modereze pentru altele; iar aceasta pentru ca să fie verosimil faptul că celălalt Actor care ascultă de departe să le poată auzi pe acelea pronunțate tare și cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar izbucni în mai multe rânduri, dar nu și pe celelalte, fiind pronunțate încet. Și ca să spun ceea ce cred despre această Compoziție, ar trebui ca celălalt Actor, după pronunțarea cuvântului cu o voce foarte puternică de către cel care ar face Monologul, să spună câteva cuvinte pline de uimire sau de bucurie în funcție de Subiect, și să se supere că nu poate auzi restul; uneori chiar, când Actorul care ar face Monologul și-ar reține vocea, ar trebui ca celălalt să-i remarce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuvântului cu o voce foarte puternică de către cel care ar face Monologul, să spună câteva cuvinte pline de uimire sau de bucurie în funcție de Subiect, și să se supere că nu poate auzi restul; uneori chiar, când Actorul care ar face Monologul și-ar reține vocea, ar trebui ca celălalt să-i remarce toate acțiunile, ca ale unui om care ar visa profund și care ar fi muncit de o neliniște violentă. Astfel poate că s-ar putea păstra verosimilul și face
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
om care ar visa profund și care ar fi muncit de o neliniște violentă. Astfel poate că s-ar putea păstra verosimilul și face un frumos joc de Teatru." Aparteul, care oferă o situație de vorbire tot atât de nerealistă ca și monologul, riscă și să distrugă iluzia. D'Aubignac îi subliniază, în nenumărate rânduri, neverosimilul. "Este foarte puțin rezonabil (orice ar spune despre asta Scaliger printr-o mare indulgență față de Teatru) ca un Actor să vorbească destul de tare pentru a fi auzit
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
necesar să fie introdus așa ceva în aceste întâlniri, pentru că nu există mai mare defect în Teatru decât să-l amuțești; și orice-ai face, trebuie să fie totdeauna cineva care să vorbească." 4.3.3. Motivarea povestirii Versul, recurgerea la monolog și aparteul, forme care nu există în conversație, nu sunt singurele care să pună în pericol verosimilul. Povestirile, care totuși ocupă un număr mare din conversațiile noastre, riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să dăuneze verosimilului vorbirii personajelor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu tot atâta virulență ca și Mercier valetul de comedie, sfătuiește totuși păstrarea personajului subretei, care este singura ce-i poate servi drept confidentă tinerei fete, în societatea secolului al XVIII-lea. Comodă, menținerea acestui personaj îi permite să evite monologurile al căror spațiu vrea să-l limiteze pentru că, în lipsa lor de realism, ele subliniază convențiile. Toți consideră comedia, care, prin râs, atenuează întunecimea viciului, ca fiind profund imorală. Mercier îl condamnă pe Molière în termeni duri. Numai Tartuffe (Le Tartuffe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Revista literară”, „Revista olteană”, „Familia”, „Biblioteca familiei”, „Vatra”, „Revista nouă”, „Vieața” „Adevărul” și „Universul”. În 1885-1886 a făcut parte din comitetul de redacție al revistei „Analele literare”. A murit de ftizie. Schițele lui S. sunt mediocre (Actualități, Memoriile unui cățel, Monologul unui papagal), chiar dacă uneori imaginile sunt foarte sugestive, ca în Artă sau De teamă. Încearcă, de data asta cu mai mult succes, și notația satirică (Cartoful, Popa Cinzeacă). O parte din proză și-a strâns-o în cărțile Popa Cinzeacă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289862_a_291191]
-
fie încă mai inchietant sub orizontul unei insuportabile zădărnicii. O mântuire, în noianul acestor risipiri, ar fi în harul primenitor al cuvântului („iar sufletu-mi rămâne de-a pururi în cuvinte” - Rugăciune către luceafăr). Din pudoare, trăirile mărturisite în acest monolog elegiac sunt prefirate printr-un filtru livresc, prin care se străvăd și plăsmuiri de mitologie sau din literatură, ce colindă reveriile contemplativului: Ulise, Oedip, Prometeu, Icar, Don Juan, Romeo, Don Quijote. Și Hamlet, de bună seamă. Frapantă în rafinatul eseu Hamlet
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
luciditate, atâta pătimire... Câtă singurătate, atâta deznădejde. Un „iad” din care nu se poate ieși. Soluțiile sunt extreme: sau asumarea până la capăt a dictatului sorții (cazul Siminei), sau suprema evadare. Damian își ia viața, recitând ca un ieșit din minți monologul lui Nero. Despărțirea de viață coincide cu reîntâlnirea, de o clipită, cu sine. „Pretextul biblic” Lui et l’Autre (1992; versiunea în limba română în același an) etalează, cu subțirimi de gând, dar și cu, pe alocuri, mici stridențe, o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]