KorAP: Find »[drukola/base=naiba & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...114 115 116 ...186 >

4,628 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625

în cele din urmă. Dă-mi-o mie. Takamori, din ce în ce mai curios, își storcea creierii să priceapă ceva. A, înțeleg. — Ce anume? — Ideograma asta nu înseamnă „burtă“, ci „timp“... „Am reușit în cele din urmă să-mi fac timp...“ Ce încurcătura naibii! — Da, ai dreptate. Îngrozitor! Takamori stătea turcește și studia scrisoarea. Era o dimineață liniștită de duminică. Casa lor se afla în zona Kyōdō din cartierul Setagaya, destul de departe de centrul orașului. În fiecare primăvară se întorceau păsărelele în grădina lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
văzut, Gaston? — Un templu, zâmbi el fericit. Am văzut copii-san și porumbei-san... mulți, mulți. A trecut prin Marunouchi și Ginza, privind neîncetat în jurul lui. A intrat în grădina unui templu și s-a uitat la copii și la porumbei. De ce naiba a mai traversat marele ocean ca să vină în Japonia? Omul acesta era într-adevăr o enigmă. Apoi a avut loc un incident care i-a ajutat să înțeleagă ce fel de om era Gaston. Takamori și-a propus să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
ei. Profitând de o clipă de neatenție din partea ticăloșilor, Ōkuma, ținut sub supraveghere de individul cu jachetă, a reușit să le scape, scoțând un strigăt ascuțit cu vocea lui de soprană, care-ți zgâria auzul precum răzuitul pe metal. — Ticălosul naibii! strigă păzitorul lui Ōkuma, dar când s-a repezit să-l oprească, Ōkuma era deja departe. Ciocnindu-se de oameni, intrând în fetele care-i stăteau în cale, drept ca săgeata, fără să-i fie rușine sau să se gândească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
cei doi de pe coridor au auzit țipătul. Ușa lui Gaston a fost dată de perete. „Generalul Tōjō“ și camerista au intrat val-vârtej. Dându-și seama că femeia le-a scăpat, „generalul“ s-a întors spre Gaston, turbând de furie: — De ce naiba ai lăsat-o să fugă? — Shōben... și dumneavoastră faceți! Nu bine să te superi că ea face shōben, spuse Gaston cu toată seriozitatea. „Generalul“ se înroșise tot de furie. Shōben mai înseamnă și altceva. Târfa naibii! — Afară! Deși era doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
turbând de furie: — De ce naiba ai lăsat-o să fugă? — Shōben... și dumneavoastră faceți! Nu bine să te superi că ea face shōben, spuse Gaston cu toată seriozitatea. „Generalul“ se înroșise tot de furie. Shōben mai înseamnă și altceva. Târfa naibii! — Afară! Deși era doar două noaptea, Gaston a fost scos din hotel de ceafă, ca o pisică. Ce nerușinare din partea unui terchea-berchea să vină în ajutorul altora. Înainte de a părăsi hotelul, „generalul Tōjō“ l-a muștruluit zdravăn. — De ce-ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
stins lumina și s-a învelit cu o pătură. Era cam murdară și mirosea urât. Bătrânul uscățiv de lângă el nu s-a mișcat deloc în somn. Gaston a simțit ceva pe picioare și apoi o mâncărime. Erau păduchi, probabil. Cine naiba era omul acesta? se întrebă Gaston. O fi vreunul dintre pustnicii văzuți prin picturile orientale? Când s-a trezit Gaston, bătrânul era deja în picioare și aprinsese focul în cameră. Era îmbrăcat tot cu puloverul roșu, de damă. — Dacă te-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
sinistru. Se putea citi pe fața lui umbra unei nenorociri negre. Obrajii îi erau scofâlciți și părea să aibă febră. Ochii aveau o sclipire înfiorătoare. S-a postat în fața lui Gaston și l-a întrebat cu o voce răgușită: — Cine naiba ești? Și cum Gaston nu i-a răspuns, l-a mai întrebat o dată: — De unde-ai răsărit? Sub privirea pătrunzătoare a bărbatului, Gaston s-a dat îndărăt, lipindu-se de zidul din spatele tarabei. L-a cuprins aceeași teamă ca atunci când a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
greu în mâna lui Gaston. Părea să fie un obiect din alamă sau fier. — Șezi! spuse o voce care venea direct de deasupra capului său. Abia atunci observă că mai era un bărbat, întins pe scaunul din față. — Endō, unde naiba l-ai găsit și pe ăsta? Bărbatul de pe scaunul din față îi vorbea în șoaptă celui îmbrăcat cu pelerină. Ce s-a întâmplat cu bătrânul ghicitor? Îți explic mai târziu. Dă-i drumu’! Bărbatul din față a tras portiera și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
prezentați acum. Dar nu știu nici o limbă străină. S-a ridicat de la masă. Endō a luat repede nota de plată și a chemat-o pe chelneriță. Apoi îi șopti lui Gaston, aspru, la ureche: — Tais-toi, sacré Gas... Să nu dea naiba să-mi încurci treburile. Endō s-a postat între Kanai și Gaston și au pornit toți trei spre șantier. Voia să-l împiedice pe Gaston să-i vorbească lui Kanai. Se auzea destul de aproape zgomotul asurzitor al aparatului de sudură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
în caz că-l trăda. La urma urmei, era și el un câine vagabond, un terchea-berchea care n-avea nici unde poposi măcar. — Ți-am zis, dă-i drumu’! — Tu... Unde mergi? întrebă Gaston trist. — Unde? Mă privește. — Unde mergi? — Lasă-mă naibii-n pace! — Merg cu tine, Endō-san. — Cu mine? zise Endō, ridicând din sprâncene surprins. Eu îi spun să plece și el spune că vrea să vină cu mine. Chiar consideră că e normal. A, deci vrei să știi unde merg

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
a-l lovi iar pe Gaston, dar acesta s-a dat îndărăt câțiva pași. Luându-și o distanță sigură față de ucigaș, l-a anunțat din nou : — Merg cu tine, spuse în șoaptă de data asta, de parcă vorbea singur. Mergi, pe naiba. Vrei să te bat până crapi? — Nu. Nu vreau să mă bați. Nu-mi place bătaia. Atunci valea! — Merg cu tine. Insistențele lui l-au scos pe Endō din sărite. A pus mâna pe pistol și s-a îndreptat spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
Trenul personal în direcția Takasaki pleacă la ora opt douăzeci și șase de la linia patrusprezece. Trenul personal cu direcția Takasaki pleacă de la linia patrusprezece.“ Tomoe încerca disperată să afle, de la un telefon public, pe unde umbla fratele ei. Pe unde naiba hoinărea? Nu s-a întors încă. Telefonase și pe la prieteni și pe la cunoștințe, dar în zadar. A ieșit din cabină în cele din urmă. — N-are rost. Tot nu-l găsesc. Părea complet descurajată. Îmi pare rău că nu-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
și nu primiseră nici un semn de la Gaston. Bagajul ciudatului străin a rămas mai departe în alcovul din camera lui Takamori. Era neatins. Mă rog, greu să numești bagaj sacul acela din molton legat cu sfoară. Altceva nu mai avea. „De ce naiba ai venit în Japonia, Gas-san?“ Takamori avea senzația că sacul acela de molton ascunde multe enigme și secrete. Tomoe a urcat scările ca o pisicuță. Așa proceda de fiecare dată când voia să dea buzna peste Takamori și să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
de sac. — E al lui Gaston, nu? — Da. Cât mai ai de gând să-l ții acolo? Când vine omul ăla să și-l ia? Doar n-o să stăm toată viața să ne uităm la jerpelitura aia. — Păi... — Chiar, unde naiba o fi dispărut individul? — În eter, pe cerul albastru... — Ce? — Nu contează, clătină Takamori din cap. Treaba lui unde a plecat. Dar știi la ce mă gândeam eu acum? De ce a venit Gaston în Japonia? — Da, și eu m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291

spun că mă simt rău, nu mă simt. Asta dacă nu punem la socoteală emoțiile de dinainte de nuntă, nervii de ultim moment și cantitățile Înfiorătoare de stres. Cu toate astea, azi-dimineață m-am hotărît că merit o zi liberă - la naiba, poate chiar două - așa că am sunat chiar la prima oră, conștientă fiind că, la ce mincinoasă jalnică sînt, mi-ar veni mult mai ușor s-o mint pe secretară, Penny, decît pe șeful meu. — Vai, sărăcuța de tine, se auzi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
ei: o puteți Înfrunta sau vă puteți certa ca la ușa cortului, pentru că sînteți conștienți că tot veți ține unul la altul cînd lucrurile se vor liniști. Veți fi În continuare o familie. — Iar tu ești mult prea drăguță, la naiba, obiectează Emma. Ești Înspăimîntată de perspectiva că ea o să te urască dacă Îi spui că, de fapt, tu nu vrei arbuști ornamentali de jur Împrejurul sălii de bal. — Exact! Ai auzit și tu de arbuști? — Aha. E ridicol. A sărit calul de-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
cu o ușoară undă din răceala mea de mai devreme. Apropo, e În drum spre casă și a spus că ar fi o idee foarte bună. Te sunam doar ca să te informez. — O. Minunat. Acum mă mai și păcălește. De ce naiba o fi acceptat Dan? — O, repet eu cu o ezitare. În ordine. Îmi pare rău, ar fi trebuit să spui. Adică, dacă el zice că e foarte bine, atunci așa e. — Excelent, exclamă Linda. Veniți la noi pe la șapte și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
motiv pentru care e așa este acela că ne iubește. Te iubește pe tine, subliniez eu cu blîndețe. — Dar Încearcă să te iubească și pe tine, spune el. — Știu. Observ cu coada ochiului ceasul de pe hol și oftez. — Of, la naiba, Dan. Ar trebui să ajungem la ei În mai puțin de cinci minute. Nu, nu trebuie. Am contramandat. — Chiar așa? Și mai ești Încă viu? — Ha, ha, ha. Nu Întinde coarda. După schimbul nostru de „amabilități“, din tren, m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
izbucnesc În plîns. E evident că site-urile nu mințeau cînd explicau ce se petrece cu hormonii În perioada asta. — Nu te bucuri? Vocea Îmi era tot mai stinsă. După o pauză, Dan spune: — Dar tu nu foloseai ceva? — La naiba, Dan! strig eu, căci mă cuprinde iarăși furia. Vai, mă rog la Dumnezeu ca următoarele nouă luni să nu chiar atît de agitate. Da, foloseam ceva, dar se vede treaba că nu e sută la sută eficient, probabil pentru că e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
cam depășită de discuțiile despre copii sau de orice are legătură cu ei, dar acum, că sînt pe cale să mă mărit și, În secret, Îmi cresc propriul copil, mă simt perfect Îndreptățită să mă alătur conversației, să pun Întrebări, la naiba, chiar să Îmi dau cu părerea, dacă se pune problema de așa ceva. — Cine știe? zice Marcus. Dar, cînd eram copil, eram altoit cu regularitate, În timp ce În zilele noastre, nu mai știu pe nimeni care să facă asta. — Eu l-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
În rîs. O oră mai tîrziu, Dan mă găsește vorbind cu Fran și Marcus și mă trage deoparte. Presupun că nu se face să ne furișăm de la propria noastră nuntă, nu? Decît dacă nu cumva vrei să fii dezmoștenit. — La naiba. Hai să mergem și să găsim nenorocitul ăla de Întrerupător și să stingem tot. Vreau să mergem sus. — Calmează-te, calmează-te, Îi șoptesc eu la ureche. Avem toată viața Înainte pentru așa ceva. Stăm și zîmbim unul la celălalt ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
Împăcat cu faptul că ai mei sînt tot acolo? Dau din cap. Acum, că am ajuns aici, sînt convinsă că prezența lor nu va mai conta cîtuși de puțin. Am nevoie de pauza asta mai mult decît ei și, la naiba cu socrii, am de gînd să mă distrez. La aeroport, schimbăm numere de telefon cu Kate, printre numeroase promisiuni că ne vom Întîlni. SÎnt ușor nedumerită În clipa În care insistă să ne trimită fiecăruia cîte două bezele, deși nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
de vaporoasă și de feminină ca aceasta, care-ți conferă aceleași calități. SÎnt În compania celor mai În vogă figuri ale momentului. Ce frumos. Și ce păcat că nu m-am străduit să socializez mai mult cu oamenii aceștia, la naiba, că nu m-am Îmbrăcat așa, Înainte să mă mărit. Îl urmez pe Charlie spre o canapea și mă așez, Întinzînd paharul ca să-mi fie umplut de Jonathan, care face turul Încăperii. Dragul meu soțior Încă mai vorbește cu Kate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
absolut sănătos. Am fost asigurați că se va juca forbal și rugby cu ceilalți copii, iar leziunile cerebrale sau de orice altă natură sînt complet excluse. După cum spunea medical nostru de familie de la Londra, Tom e iarăși sănătos tun. La naiba, poate chiar o să-i priască bucățelele de metal din picior. Cu toate astea, nu se poate susține același lucru și despre mine și Dan. De cîte ori mă uit la el, mi-l amintesc așa cum era În seara aceea, Înainte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
capului; Dan se Întoarce acasă. Nici una din variantele de mai sus nu se profilează prea curînd la orizont, iar grămezile mele cresc Încontinuu, așa că procedez la cea mai logică soluție posibilă, În afară de rezolvarea lor efectivă: o sun pe Lisa. Cum naiba de te descurci cu toate astea? — Cu ce? Întreabă ea năucită. — Cu viața! Cu mizeriile pe care oamenii se Încăpățînează să ți le trimită. Cu facturile. Și taxele. Și cererile. Și cu hîrțogăria asta nenorocită. — Știu. E o porcărie, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]