5,154 matches
-
adaugă, cum spuneam, dimensiunea spațiului, străbaterea lui însemnând dispariția depărtării și atingerea categoriei aproapelui, sesizată de Edgar Papu în universul eminescian. Din dimensiunea timpului se trece "într-o dimensiune total diferită", cum sesizează Maciej Bielawski. Acum se produce o transformare ontologică pe care o numim îndumnezeire. Omul nu are prezent, deși, după spusa lui Eminescu, "în prezent le-avem pe toate", căci el trebuie "să moară" neîncetat, dat fiind că "n-avem în noi o viață desăvârșită, infinită". În acest sens
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu e niciodată pur fizic, ca în mitologiile materialiste și postmoderne. Un spațio-timp doar fizic nu poate avea realitate în sine. El apare omului în perspectivă fenomenologică, adică în mișcarea spre comuniunea treimică, unde se transfigurează în eternitate, dobândind consistență ontologică. Altminteri, omul se împotmolește în moartea fără rest, în nimic. Părintele Stăniloae zice: "atunci când nu te iubește nimeni nu mai simți decât spațiul, te mănâncă urâtul în spațiu. Iar când o persoană te urăște, tot spațiul din jurul ei devine neplăcut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Kant sau Eminescu, nu e din tabla categoriilor slujitoare ale rațiunii, ci "forma comunicării noastre în mișcare spre ținta comuniunii perfecte"51. Evident, Kant n-a ajuns la această taină a spațio-timpului, căci el s-a oprit la fenomen, despărțit ontologic de noumen, regăsibil ca imperativ categoric, care ține de atemporalitate și aspațialitate. Diferența în sânul identicului, în ce privește spațio-timpul, e surprinsă astfel de Părintele Stăniloae: "Depășirea distanței spațiale față de o persoană încă nu înseamnă și depășirea duratei temporale față de ea. Durata
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
proclamă libertatea după natură și decretează codul drepturilor și libertăților omului, marea miză a Revoluției Franceze. Dar nu există libertate după natură, nici egalitate sau dreptate, căci ar trebui să credem că natura își este suficientă sieși, că are suport ontologic în sine, ceea ce au și crezut metafizicile materialiste ale veacului, declanșând un război de anvergură împotriva religiei și a Bisericii, care-și recunoșteau, astfel, penetrarea de către diavol. Libertatea e numai după fire, care transcende natura, în lucrarea energiilor divine. Când
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
când cred că în haosmos sunt posibile civilizația și cultura. Haosmosul e perpetuă "deconstrucție", ca să mă exprim în jargonul postmodernist, adică eufemistic, iar de-a dreptul spus, e distrugere descompunere, marș entropic către nimic. Violența în lume nu ține de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violență malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă, dincolo de care tronează nimicul. Moartea e forma ultimă a violenței, cu o dublă privare de libertate, a victimei și a călăului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lumina lui Dumnezeu, fie spre partea ispititoare a diavolului) este, cu siguranță, un umanism, de vreme ce ține de om. Și ateismul, și religiosul sunt manifestări umane, deci aspecte contradictorii ale umanismului în genere, la care face trimitere Vattimo. În paradoxul diferenței ontologice, s-ar putea ca "ateul" să fie, în realitate, mai aproape de Dumnezeu decât fanaticul religios. Când filosoful italian își motivează respingerea oricărei lecturi religioase a lui Heidegger, atitudinea lui este în perfectă concordanță cu ontologia postmodernismului. El crede că o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
devine pură funcțiune a acesteia"92. Frază mustind de echivoc, de îndată ce părăsim sistemul de referință ateist și descoperim, în teologia Părintelui Stăniloae, subiectivitatea personalistă (nerepresivă), izvorând din Dumnezeul personal în Treime, ceea ce nu contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care trimite, în definitiv, la ontologia fundamentală de după Kehre, când Heidegger însuși va sfârși prin a afirma, în ultimul său interviu, că "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva". Nu încape îndoială
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e că, deși ambii gândesc postmetafizic, primul are nevoie de ipoteza morții lui Dumnezeu, falsificând cântarul adevărului prin ocultarea adevărului, pe când transmodernul nu are nevoie de sofistica morții lui Dumnezeu, căci e prea realist ca să se complice cu o imposibilitate ontologică. O asemenea trăsnaie nu i-ar fi putut da prin minte lui Kant. Să încercăm a confrunta epigonismul transmodern eminescian cu cel postmodern nietzschean, sau mai exact spus cu modul receptării lui de către filosofii diferenței. În 1870, Eminescu tipărea în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
abandonează, totuși, ideea hegeliană de progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în ecuații ontologice total diferite. O "ecuație" sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru. "Filosofia dimineții" la german (a lui Eminescu putând fi calificată drept o "filozofie a miezului de noapte") duce la preferința pentru poveste, care în imaginația lui ar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Ei ar putea avea dreptate în măsura în care Dumnezeu nu pretinde a fi un Centru, cu atât mai puțin un centru al acestei lumi, dat fiind că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței ontologice", postmoderniștii trebuie să facă uimitoare ocoluri speculative, nu mai puțin stufoase decât ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
himenală, implicând clipa ruperii de simetrie, care, în limbaj, e sintaxă, producătoare de sens, Derrida e nevoit la alte nuanțări, zicând că jocul nu e falsitate, ci aluzie iar nu simplă iluzie. Derrida e foarte aproape de taina oglinzii ca intermediar ontologic, intuiție verificabilă în daoism, de pildă, acel moment abisal din diferența ontologică, pe care-l exprimă citându-l pe Jean Pierre Richard: "oglinda constituie astfel câmpul sensibil al oglinzii, ne face să alunecăm în ea, ne cheamă spre un miraj
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de sens, Derrida e nevoit la alte nuanțări, zicând că jocul nu e falsitate, ci aluzie iar nu simplă iluzie. Derrida e foarte aproape de taina oglinzii ca intermediar ontologic, intuiție verificabilă în daoism, de pildă, acel moment abisal din diferența ontologică, pe care-l exprimă citându-l pe Jean Pierre Richard: "oglinda constituie astfel câmpul sensibil al oglinzii, ne face să alunecăm în ea, ne cheamă spre un miraj. Din obstacol, transparența a devenit acum instrument: de acum încolo, zeul pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât periodizarea istoriei și a istoriei artei este o obsesie a modernismului, trebuie să i se pună capăt pentru totdeauna. Altfel zis, nu există motive ontologice sau de altă natură ca să distingem în istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
viitoare. Monada-computer a lui Lyotard adună în sine toate inteligențele lumii spre a fi capabilă să călătorească în univers ca Luceafărul eminescian. Pentru înțelegerea provocării lui Lyotard, cititorul este rugat să citească prima parte a cărții mele din 1992, Modelul ontologic eminescian. Va vedea acolo cum depășește Eminescu atât conceptul tradițional de materie, cât și pe cel de spirit. Eminescu vorbește de substanța imaterială din univers 129, iar Lyotard de un materialism nematerialist.130 Oamenii-monade au un loc în timp, memoria
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
european. Nota originală a lui Virgil Nemoianu e că nu mai distinge o falie între resorturile artei tradiționale și ale celei moderne și postmoderne. La el, să zicem, estetica nu e premodernă, iar poetica modernă și postmodernă, ci statutul ei "ontologic" ar fi să se opună, prin definiție, istoriei și progresului datele esențiale care caracterizează modernitatea. Arta e din capul locului reacționară, antidemocratică, antimodernistă și tocmai de aceea "postmodernă" prin excelență. Calea deschisă de Nemoianu e deosebit de îndrăzneață și ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întrebarea dacă angrenajul lor nu este atât de inextricabil, încât orice încercare de a descurca ițele s-ar dovedi iluzorie"139. Într-adevăr, există o mare doză de risc în încercarea să descâlcești taina antitezelor, fiindcă în ele zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei. Virgil Nemoianu, însă, are curajul să se aventureze între antitezele sale, cum îi stă bine unui veritabil filosof, chiar cu riscul de a cădea în ideologie, în sensul de a ține partea uneia dintre ele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altă menire decât să armonizeze dialogic interesele economice, politice și de creație culturală ale națiunilor care o compun. Or, tot ce a năpăstuit până azi națiunile Europei a venit din trădarea creștinismului ei, care înseamnă comunitate dialogică, înainte de a fi "ontologică", așa cum a arătat cu luciditate teologală Părintele Stăniloae. Straniu e că tocmai acest fundament dialogic creștin este ocultat de arhitecții Noii Europe și asta s-a văzut clar din proiectul definitivat al Constituției Europene, când recunoașterea temeliei creștine a Uniunii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
antitezelor", ieșind din zona de transparență și optând, politic și ideologic, doar pentru una dintre părți. Rorty se iluzionează, astfel, că părăsește postmodernismul politic al corecturilor, când, în realitate, îl confirmă, dat fiind că acesta nu este un neutralism nici ontologic, nici dialogic. Rorty îl vede pe Heidegger ca adversar al romanului, al povestirii, deci al democrației, deși avea un mare talent dramatic, precum Nietzsche. Dar a încercat să-l discrediteze pe autorul lui Zarathustra ca pe ultimul dintre metafizicieni. Iluzia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de archai, de telos, de teologic, de teleologie și de ontologie 187. Cuvintele "științific" și "obiectiv" nu mai au nici un sens. Conceptele de urmă și différance la Derrida ar fi un pas mai departe decât Dasein-ul heideggerian și decât "diferența ontologică". Pretenția aceasta a fost chiar a lui Derrida, jocul urmei ieșind total din orizontul Ființei, deși jocul "transportă și cuprinde sensul Ființei". Când i s-a obiectat că "gramatica" sa continuă metafizica heideggeriană, Derrida a respins acuzația, argumentând că "urma
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să-și poată urma calea nestingherit spre secolul al XXI-lea. Tamara Carauș îi deplânge pe unioniștii de la Chișinău ca lipsiți de "realism", fiindcă ignoră atât statalitatea Republicii Moldova, dar mai ales fiindcă mai cred într-un specific românesc, din perspectivă ontologică. Din filosofia postmodernistă, a învățat că nu există arhetipuri, cum se amăgeau Eliade și Jung, nu există Dumnezeu, ci doar simulacre, niște constructe fără Grund inventate de generațiile romantice și postromantice. Omul postmodern trebuie eliberat de ideea Centrului, fiind liber
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dar nici unul dintre autorii Cartei nu a utilizat termenul de transmodernism. Folosirea lui accidentală de până atunci a putut fi, însă, revigorată spontan de către cei care deja gândeau în cheie transdisciplinară. O premisă personală era, în ceea ce mă privește, critica ontologică pe care o practicam deja pe vremea când postmodernismul se găsea la apogeu în lume. O particularizasem în ceea ce am numit poetica oglinzii, valorificată în Eminescu Dialectica stilului (1984), apoi în toate cărțile mele, culminând cu Complexul Bacovia și Caragiale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Max Weber. Etica protestantă a avut revelația mântuirii prin muncă, ceea ce a declanșat spectaculosul fenomen al apariției capitalismului. Dar de aici a început și adâncirea secularizării, cu pierderea rădăcinilor religioase ale capitalului. Nimic în ființa-ca-ființare nu se poate sustrage diferenței ontologice. Uriașul progres al Occidentului s-a făcut cu prețul nevăzut al pierderii credinței. Intelectualii hiperraționaliști ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie / știință, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândrește, doctrinar, postmodernismul. Antitezele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
formă de modernitate, capabilă să respecte valorile de viață tradițională. De aceea, comunitățile tradiționale, indiferent din ce parte a lumii, nu mai pot fi privite ca premoderne, ci transmoderne, în sensul că tradiție și modernitate fac una în spațiul "diferenței ontologice". Din păcate, mulți politicieni, birocrați, elite culturale sunt captivii mentalității postmoderne, incapabili de a se desprinde de ideologiile remanente, conservând o antipatie iresponsabilă față de tradiție. Ziauddin Sardar invită la schimbarea lentilelor Vestului privitor la tradiția islamică, pe care occidentalii o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
le repeta. Dacă John Zerzan și J. J. Fanella orientează conceptul spre două atitudini antitetice, primul spre un primitivism mistic, al doilea către un teism transcultural, poate că Ziauddin Sardar se apropie cu mai multă perspicacitate de poziția de intermediar ontologic și gnoseologic între abordarea culturală și cea teologică. Deocamdată, putem decide, cel puțin din unghiul prezentei abordări perfectibile, că premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
posibilă în lumea naturală. Un automat von Newman există pe deplin funcțional de la început ori nu există deloc. Aceste puteri nenaturale care lucrează în natură sunt "transrealități noologice", scheme virtuale ca daruri spre împlinire sau desăvârșire, iar nu ca dat ontologic. Ele nu au un timp ireversibil aliat cu hazardul, cum crede Prigogine, deși se actualizează într-un asemenea timp, ci purced dintr-un prototimp, unul roditor, pe care Nietzsche l-a intuit în eterna reîntoarcere, concept denaturat, în chip abuziv
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]