2,893 matches
-
în America de Nord și a fost introdus pe scară largă în Europa și în unele regiuni din America de Sud. Arvicolinele ocupă o gamă largă de habitate. De obicei, trăiesc în zonele cu pajiști deschise și sunt extrem de numeroase în preriile americane și stepele eurasiatice. Unele specii, cum ar fi șoarecii de pădure ("Clethrionomys") sau șoarecii de copac ("Arborimus") trăiesc în număr mare în tufărișuri și păduri, inclusiv în pădurile boreale nordice. Câteva specii sunt endemice pentru regiunile montane, iar șoarecii de munte ("Alticola
Arvicoline () [Corola-website/Science/333685_a_335014]
-
la latitudini nordice extreme, întâlnindu-se în taiga și tundră. Arvicolinele din Europa (incluzând și speciile din România) trăiesc în zonele împădurite și pe terenurile cultivate sau cu plante spontane, de la nivelul mării până în pajiștile alpine și din zonele de stepă, până în cele de tundră. Cele mai multe specii de arvicoline sunt erbivore înalt specializate. Multe se hrănesc cu frunziș, consumând cantități mari de frunze pentru a-și satisface necesitățile lor energetice. Șoarecii de câmp ("Microtus") care se hrănesc cu frunzișul bogat în
Arvicoline () [Corola-website/Science/333685_a_335014]
-
în România) și se întinde pe o suprafață de 6.096 hectare. Aceasta include rezervația naturală Pădurea Canaraua Fetii. Aria protejată (încadrată în bioregiunea geografică stepică a Podișului Dobrogean) reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, păduri termofile, râuri, mlaștini, stepe calcifile, grote, terenuri arabile și culturi) ce asigură condiții de hrană, cuibărit și viețuire pentru mai multe specii de păsări migratoare, de pasaj sau sedentare. La baza desemnării sitului se află mai multe specii avifaunistice protejate la nivel european (prin
Băneasa - Canaraua Fetei () [Corola-website/Science/333780_a_335109]
-
întretăierea drumurilor comerciale între Asia și Bizanț, zona nu era totuși prea accesibilă europenilor - din pricina așezării geografice. Marile pustiuri transformau căile comerciale între Contantinopol și India sau China în expediții al căror sfârșit nu era niciodată sigur; mai cunoscute erau stepele sedentarizate Nağn și Yamăma, țărmurile al-Hiğăz și ținuturile yemenite, marile oaze Yatrib ( Medina ) și Ĥaybar. Principalul centru caravanier, Mecca, nu putea fi ocolit nici de călătorii spre nord sau Bizanț, nici de cei porniți în căutare de parfumuri și tămâie
Poezia arabă în epoca preislamică, Ğāhilīya (secolele VI-VII) () [Corola-website/Science/333738_a_335067]
-
leucodon") până la 60 la orbetele mare ("Spalax microphthalmus") și 62 la orbetele gigant ("Spalax giganteus"). Cele 13-16 specii de orbeți sunt răspândite în estul regiunii mediteraneene și sud-estul Europei - Austria, Ungaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Grecia, Turcia, în stepele și silvostepele părții europene a Rusiei la est până la râul Emba, în sud-vestul Asiei (Iran, Irak, Siria, Israel, Iordania) și nord-estul Africii (regiunile nordice ale Egiptului și ale Libiei). Orbeții trăiesc în zonele de silvostepă, stepă, semideșert și deșert. Urcă
Orbete () [Corola-website/Science/333784_a_335113]
-
Iugoslavie, Grecia, Turcia, în stepele și silvostepele părții europene a Rusiei la est până la râul Emba, în sud-vestul Asiei (Iran, Irak, Siria, Israel, Iordania) și nord-estul Africii (regiunile nordice ale Egiptului și ale Libiei). Orbeții trăiesc în zonele de silvostepă, stepă, semideșert și deșert. Urcă în munți până la 2400 m deasupra nivelului mării. Orbeții sunt rozătoare exclusiv vegetariene. Ei consumă rădăcinile plantelor, rizomi, bulbi, tuberculi, cepe și părțile verzi ale plantelor care sunt trase în interiorul galeriei prin plafonul acesteia, după ce au
Orbete () [Corola-website/Science/333784_a_335113]
-
în interiorul galeriei prin plafonul acesteia, după ce au fost retezate cu incisivii. În același mod sunt procurate de la suprafață plantele necesare construirii cuibului. În terenurile cultivate preferă rădăcinile de trifoi, lucernă, apoi morcovii, cartofii. Orbeții sunt vânați de mustelide, dihor de stepă, nevăstuică. Ieșind rar la suprafață nu constituie un vânat pentru păsările răpitoare. Gestația durează aproximativ o lună. Pe parcursul anului femelele nasc o singură dată 2-4 pui. În regiunea mediteraneeană femelele nasc din februarie până în martie. Nou-nascutii sunt fără păr, neajutorați
Orbete () [Corola-website/Science/333784_a_335113]
-
Tătarii bugeaceni sunt un popor turcic puțin numeros, constituit pe teritoriul Bugeacului (sudul Basarabiei), prin amestecarea câtorva triburi turcice nomade, principalul fiind cel nogaic, strămutat de calmâcii din Caucaz, care sa așezat de-a lungul secolelor XVI-XVIII (1484-1728) în stepa din sud-estul Basarabiei. De asemenea, înaintea acestor tătari au existat alte valuri nomade turcice, cum ar fi cele ale cumanilor și pecenegilor. În Bugeac periodic vedeau tătarii din Crimeea, care cumpărau de la aceștia prizonieri, capturați se presupune mai ales de pe
Tătari bugeaceni () [Corola-website/Science/333865_a_335194]
-
o armată rusească de 30.000 de oameni venită ca întărire a atacat și i-a împrăștiat pe muncitori și pe forța tătărească care îi proteja. Pe drumul de întoarcere până la 70% din restul soldaților au murit de frig în stepe sau în urma atacurilor cerchezilor. Flota otomană a fost distrusă de o furtună. Imperiul Otoman, deși învins militar, a insistat să obțină liberă trecere pentru pelerinii musulmani și pentru negustorii din Asia Centrală, precum și distrugerea cetății rusești de pe râul Terek.
Războiul Ruso-Turc (1568–1570) () [Corola-website/Science/334669_a_335998]
-
numeros din aceste grupuri tribale a fost confederația Reshwan, originar inițial din regiunea Adıyaman, dar apoi răspândit în toată Anatolia. Confederația Milli, pomenită în diverse surse otomane încă din 1518, a fost cel mai puternic grup tribal și a dominat stepa din nordul Siriei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Influența acestui grup a continuat să crească și, în final, liderul Timur a fost numit conducătorul otoman al Raqqăi (1800-1803). Membrii dinastiei kurde a Janbulazilor au stăpânit pe
Rojava () [Corola-website/Science/334672_a_336001]
-
munte cu picioare roșii ("Odontopodisma rubripes"), cosașul lui Stys ("Isophya stysi"), cosașul transilvan ("Pholidoptera transsylvanica"), rădașcă ("Lucanus cervus"), croitorul alpin ("Rosalia alpina"), fluturele-tigru ("Callimorpha quadripunctaria"), fluturele de muștar ("Leptidea morsei"), albilița portocalie ("Colias myrmidone"), fluturele maturna ("Euphydryas maturna"), fluturele de stepă ("Catopta thrips"), fluturele purpuriu ("Lycaena dispar") și fluturele de noapte ("Eriogaster catax"). Flora ariei protejate este una diversă, alcătuită din specii de plante (arbori, arbusti, ierburi și flori) protejate la nivel european prin aceeași "Directivă a Consiliului European 92/43
Trascău () [Corola-website/Science/334750_a_336079]
-
a județului Buzău (la limita de graniță cu județul Covasna), pe teritoriul administrativ al comunei Gura Teghii. Aria protejată Penteleu reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, păduri de conifere, păduri în amestec, păduri în tranziție, pășuni, pajiști naturale și stepe) încadrată în bioregiunea alpină a Carpaților de Curbură (aparținând lanțului carpatic al Orientalilor). Zona a fost declarată sit de importanță comunitară prin "Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile" Nr.1964 din 13 decembrie 2007 (privind instituirea regimului de arie naturală
Penteleu (sit SCI) () [Corola-website/Science/332211_a_333540]
-
integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România) și se întinde pe o suprafață de 10.929 hectare. Aceasta include rezervațiile naturale Gura Dobrogei, Peștera La Adam și Peștera Gura Dobrogei. Aria protejată reprezintă o zonă naturală (pajiști naturale, stepe, terenuri arabile, culturi, pășuni, păduri de foioase, păduri în tranziție) încadrată în bioregiune geografică stepică a Podișului Casimcei; ce adăpostește o gamă variată de floră (halofilă, higrofilă, mezohigrofilă) și asigură condiții de găzduire, hrană și cuibărit pentru mai multe specii
Cheile Dobrogei (sit SPA) () [Corola-website/Science/332403_a_333732]
-
central-vestică a județului Sibiu, pe teritoriul administrativ al comunelor Slimnic, Șura Mare și Șura Mică, în apropiere de drumul național DN14, care leagă municipiul Sibiu de Copșa Mică. Aria protejată reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, pășuni, pajiști naturale, stepe, vii și livezi) încadrată în bioregiunea continentală din sud-vestul Podișului Transilvaniei. Situl se întinde în bazinul hidrografic superior al râului Olt (brăzdat de cursurile văilor: Slimnic, Șarba, "Valea Plopilor" și "Valea Șerpuită") și a fost creat în scopul protejării biodiversității
Insulele stepice Șura Mică - Slimnic () [Corola-website/Science/332440_a_333769]
-
Crambe tataria"), clopțelul cu frunze de crin ("Adenophora lilifolia"), angelică ("Angelica palustris") sau stânjenelul sălbatic ("Iris aphylla ssp. hungarica"); care vegetează alături de: orhideea piramidă ("Anacamptis pyramidalis"), rușcuță de primăvară ("Adonis vernalis"), frăsinel ("Dictamnus albus"), ceapa ciorii ("Gagea villosa"), stânjenel de stepă ("Iris pumila"), salvie ("Salvia officinalis"), ploșnițoasă ("Orchis coriophora"), mac galben ("Glaucium flavum"), zăvăcustă ("Astragalus dasyanthus"), brei ovat ("Mercurialis ovata"), colilie ("Stipa capilata") sau firuță ("Poa badensis"). Fauna sitului are în componență trei amfibieni: tritonul cu creastă ("Triturus cristatus")), tritonul comun
Insulele stepice Șura Mică - Slimnic () [Corola-website/Science/332440_a_333769]
-
mm la est de Ierusalim și 100 mm în partea de est, datorită unui efect „rainshadow”. Clima este mediteraneană în partea de vest, dar este în cea mai mare parte aridă, deșertică, în est, cu o porțiune de climă de stepă în centru. Deșertul Iudeei este o arie cu structură morfologică particulară de-a lungul versantului de est al Munților Iudeei. Are o topografie de platou cu mai multe terase, terminându-se la est cu o margine stâncoasă abruptă care este
Deșertul Iudeei () [Corola-website/Science/332463_a_333792]
-
Bunila, Bătrâna, Cerbăl, Lunca Cernii de Jos și Lăpugiu de Jos, aproape de drumul județean DJ684 care leagă localitatea Voislova de Rusca Montană. Aria protejată reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, păduri de conifere, păduri în tranziție, pajiști naturale și stepe) încadrată în bioregiunea alpină a Munților Poiana Ruscă. Zona a fost declarată sit de importanță comunitară prin "Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile" Nr.1964 din 13 decembrie 2007 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță
Ținutul Pădurenilor (sit SCI) () [Corola-website/Science/332505_a_333834]
-
de sud a Munteniei și în toată Dobrogea. Izolat, se întâlnește la vest de Galați. A fost semnalat în următoarele județe: Șarpele rău este o specie euritopă, xerofilă și termofilă, fiind iubitor de căldură și de locuri uscate. Trăiește în stepă deschisă, în silvostepă, prin pădurile de stepă și de munte nu prea umbrite, la marginile pădurilor de stepă, în tufărișurile din apropierea drumurilor, în semideșert, în nisipurile și pantele pietroase și argiloase tari de munte acoperite cu vegetație (arbori și arbuști
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
Dobrogea. Izolat, se întâlnește la vest de Galați. A fost semnalat în următoarele județe: Șarpele rău este o specie euritopă, xerofilă și termofilă, fiind iubitor de căldură și de locuri uscate. Trăiește în stepă deschisă, în silvostepă, prin pădurile de stepă și de munte nu prea umbrite, la marginile pădurilor de stepă, în tufărișurile din apropierea drumurilor, în semideșert, în nisipurile și pantele pietroase și argiloase tari de munte acoperite cu vegetație (arbori și arbuști), în grohotișurile pietroase și printre stânci, pe
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
în următoarele județe: Șarpele rău este o specie euritopă, xerofilă și termofilă, fiind iubitor de căldură și de locuri uscate. Trăiește în stepă deschisă, în silvostepă, prin pădurile de stepă și de munte nu prea umbrite, la marginile pădurilor de stepă, în tufărișurile din apropierea drumurilor, în semideșert, în nisipurile și pantele pietroase și argiloase tari de munte acoperite cu vegetație (arbori și arbuști), în grohotișurile pietroase și printre stânci, pe pantele vâlcelelor și ravenelor, pe malurile râpelor, pe coastele abrupte de-
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
călduroase. Preferă liziera pădurilor, preajma tufișurilor, pantele sau viroagele cu loess sau stâncăriile, unde există o vegetație arbustivă sau arborescentă. Ca adăposturi servesc galeriile rozătoarele (popândăilor și gerbililor), fisurile solului, golurile din grămezile de pietre, grohotișurile pietroase din vâlcelele de stepă, tufișurile, golurile de lângă rădăcini și scorburile joase. De obicei, acești șerpi sunt foarte fideli locurile lor de trai permanente și se întorc înapoi la ele, chiar dacă s-au îndepărtat pe o distanță considerabilă. În sudul Crimeei se întâlnesc în medie
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
s-a infectat, soldându-se cu moartea animalului respectiv. Firesc, că caracterul răutăcios a șarpelui combinat cu o dimensiune impunătoare provocă frică, iar animalul - o antipatie generală. Existența în unele locuri a povestirilor fantastice despre boa giganți care urmăresc în stepă călătorii singuratici, au la bază întâlnirile cu șarpele rău. Ion E. Fuhn scria despre comportamentul agresiv și atacurile neprovocate ale șarpelui rău asupra oamenilor: Am crezut că acestea sunt exagerări, până când într-o zi de primăvară, cercetând rezervația din jurul Stațiunii
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
Balaurul sau balaurul dobrogean, șarpele cu patru dungi răsăritean, balaurul mare ("Elaphe sauromates", cu o denumire mai veche "Elaphe quatuorlineata sauromates") este un șarpe neveninos din familia colubride ("Colubridae"), care trăiește în stepă, deseori în apropierea locuințelor omenești, chiar în podurile caselor unde vânează porumbei. Este răspândit în sud-estul Europei (Albania, sudul-estul României, Republica Moldova, sud-estul Bulgariei, nord-estul Greciei, sudul Ucrainei, Turcia europeană), Asia Mică, sud-vestul Rusiei, Caucaz, sud-vestul Kazahstanului, nord-vestul Turkmenistanului și vestul
Balaurul dobrogean () [Corola-website/Science/333913_a_335242]
-
Gura Dobrogei, Cernavodă, Medgidia, Constanța, Valul lui Traian, Agigea, Tuzla), Buzău (Rezervația Naturală Vulcanii Noroioși Pâclele Mari). În Republica Moldova se întâlnește în regiunea cursului inferior al Nistrului și cel al Prutului, până la sectoarele Leova și Ștefan-Vodă. trăiește în regiunile de stepă și silvostepă, în semideșerturi pietroase și în pajiștile premontane și montane fiind găsit prin locuri pietroase și nisipoase acoperite cu plante, tufișuri, lunci, pe pante stâncoase acoperite cu arbuști, la marginea pădurii și în pădurile rare riverane și de stepă
Balaurul dobrogean () [Corola-website/Science/333913_a_335242]
-
stepă și silvostepă, în semideșerturi pietroase și în pajiștile premontane și montane fiind găsit prin locuri pietroase și nisipoase acoperite cu plante, tufișuri, lunci, pe pante stâncoase acoperite cu arbuști, la marginea pădurii și în pădurile rare riverane și de stepă. În munți, este găsit la altitudini de până la 2500 m deasupra nivelului mării (în Caucaz). Este deseori găsit în apropierea locuințelor omenești, prin vii și livezi, și chiar în podurile caselor unde vânează porumbei. Exemplarele capturate de Ion E. Fuhn
Balaurul dobrogean () [Corola-website/Science/333913_a_335242]