3,225 matches
-
continuării finitudinii umane pentru supraviețuirea ființei umane în noi contexte existențiale. De asemenea, urmărește o reconciliere a unei viziuni fenomenologice (merleau-pontyeneă care restaurează relația dintre entitatea virtuală și spațiu/lume cu o viziune a producerii mașinice a lumii și a subiectivității (deleuzo-guattarieneă. Din cadrul acestui sistem ființă umană - tehnologie nu lipsește vitalismul, implicit în sensul de viralism, procesualitatea conectării fluxurilor existențiale și materialitatea senzorială asigurând subiectului virtual condiția întrupării. Conștiinței i se recunoaște statutul de existență într-un continuum ontologic-cognitiv cu trupul
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
diverselor procese prin care umanul se conformează normelor tehnosociale și în direcția subversării umane a acestor procese. Postumanul intră de data aceasta în spațiul de desfășurare a forțelor puterii (tehnoștiințifice, sociale, politiceă, dar și a modalităților de rezistență și de subiectivitate, de la operațiuni ale dorinței biologice și culturale la construcții ale emoției artistice. Entitățile postumane reprezintă, pe de o parte, procesele de subiectivizare a protezei, a interfeței ori a transgenei și, pe de altă parte, obiectivizarea sau artificializarea corporalității biologice și
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
subzistă deopotrivă în mod fenomenologic și tehnologic. Astfel, corpul este restructurat ca biotehnologie, iar identitatea este dată de conlucrarea corporalității cu conștiința transfigurată prin relaționarea cu noile tehnologii informațional-comunicaționale. Identitatea (postăumană, ca solidaritate între materialitatea organic-mașinică, concretețea forțelor intelectului și subiectivitatea afectelor, este un proces de relații al organismului cu lumea, al minții cu trupul și al tehnologiei cu biologia. În această viziune sintetică se produce fluidizarea demarcațiilor existențiale și culturale fixe. Identitatea postumană, cyborgică, avatarică sau transgenică, (reăconfigurată în dimensiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
sub posibila emblemă de „organe fără corp”. Dorința mașinică determină nu doar cyborgul, ci și avatarul și subiectul transgenic, să fie organisme, însă unele lipsite de organizare rigidă, aflate în devenire, în recombinare și în conexiune cu alte corpuri, organe, subiectivități, proteze, interfețe și gene. Prin urmare, intensitățile, vibrațiile și fluxurile ontologiei virtuale refuză nu numai principiile metafizice umaniste, ci și conformarea la aliniamente sociale și politice ale puterii monopolizatoare. Ființele virtuale, hibridizări între mașinile Turing și „mașinile dezirante”, între protezele
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
Prin urmare, corporalitatea postumană poate fi caracterizată nu doar prin corelarea dintre schizo-analiză și fenomenologie, ci și prin ambivalența de descendență foucaultiană. Astfel, se înscrie în practici discursive care determină trupul să funcționeze ca un produs al puterii și generează subiectivități subversive și rezistențe materiale. Mai degrabă decât o realitate fizică și un trup biologic, spațiul virtual se conturează ca o heterotopie social-politică, cu activități ale puterii și ale contraputerii, un corp social conturat prin tactici și strategii de putere/cunoaștere
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
realitate fizică și un trup biologic, spațiul virtual se conturează ca o heterotopie social-politică, cu activități ale puterii și ale contraputerii, un corp social conturat prin tactici și strategii de putere/cunoaștere, atât lingvistic-discursive, cât, mai ales, instituționale și culturale. Subiectivitatea postumană este prinsă în noduri ale relațiilor de putere, într-o rețea de identități și de alterități sociale, economice, politice și ideologice, o rețea definită deopotrivă prin metode ale controlului și ale manipulării și prin contrapractici ale diferenței și ale
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în arme discursive și în experiențe (interăactive. Pentru orientările cyberfeministe, utilizarea tehnologiilor nu este o practică neutră sau un dat ontologic, ci este impregnată de relații sociale, politice, economice și epistemologice, de negocieri între forțe culturale, structuri de putere și subiectivități diverse. Teme feministe bine-cunoscute, precum emanciparea femeii într-o lume dominată de bărbați și accentuarea diferenței feminine prin care femeia se individualizează în roluri sociale specifice se continuă în cyberfeminism. Aceasta devine, așadar, un amalgam teoretic al discursurilor feministe cu
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
cele zece tipuri de gender în cadrul unui MOOĂ. De asemenea, Green (2001Ă se focalizează asupra modurilor în care genul este înscris în multiplele contexte corporale și subiective ale realității virtuale, iar Jimroglou (2001Ă scoate la iveală caracterul cyborgic subversiv al subiectivității feminine în cadrul reprezentărilor vizual-digitale de tip webcam. Astfel, o parte a cyberfeminismului se întâlnește cu viziunea postmodernistă care contestă metanarațiunile feminității date și universale și propune în schimb imaginea multiplicității experiențelor femeii. În această direcție, teoria constructivismului social este utilizată
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
interfațării, ale inteligenței artificiale și ale procedurilor decizionale electronice, ale controlului politic și ale opoziției la putere. Figurația „monstruoasă” (vezi Haraway, 1992Ă a cyborgului devine, în aceste cazuri, o imagine sau o metaforă cu un impact puternic asupra cunoașterii, a subiectivității afective și a formelor puterii, o strategie feministă de intervenție în matricea dominației masculine din tehnoștiință și din cybercultură. Dincolo de posibilele critici, de la relativismul moral la radicalismul construcției sociale, manifestul feministei reușește să facă din mitul sau iconul cyborgului o
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
cu rol eliberator prin chestionarea epistemologiei iluministe a dualismelor de gândire, cea de-a doua se limitează la denunțarea cunoașterii unitare a marxismului și a freudismului. Nu dorește a se desprinde de feminismul diferenței, promovând un esențialism al noțiunii de subiectivitate feminină: femeile au propriul lor limbaj, diferit de cel masculin și bazat pe o cunoaștere intuitivă și discontinuă. În timp ce pentru Haraway, feminismul cyborgic înseamnă dislocarea dualismului organic-mașinic sau a binarismului materialism-idealism în înțelesuri existențiale și social-politice, pentru Plant, feminismul digital
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în înțelesuri existențiale și social-politice, pentru Plant, feminismul digital este o ocazie de implementare a unui transcendentalism feminin. Autoarea nu dorește să utilizeze Internetul și noile medii virtuale în scopul ștergerii diferențelor de gen, ci dimpotrivă în direcția accentuării specificității subiectivității feminine. De pildă, iconul matricei sau al rețelei este utilizat cu sensul de țesătură. Din această perspectivă, poziția feministei poate fi criticată de esențialism gender, de replicare a dihotomiilor ontologice și ideologice de gen. Deși propune un model de lume
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
că termenul web din limbajul Internetului - world wide web - provine din cobweb care, în engleză, înseamnă „pânză de păianjen”Ă. După cum am observat deja, cyberfeminismul continuă și aprofundează teorii postmoderniste sau poststructuraliste și unele teorii ciberculturale precum multiplicitatea identităților virtuale, subiectivitățile alternative la practica puterii, parodia și ironia subversivă sau trecerea de la umanism la postumanism. Astfel, direcțiile ciberfeministe se înscriu în direcția demontării distincției minte-corp și proliferează discursuri despre trup și încorporare în conformitate cu paradoxul hipervizibilității corporale. În ciuda reprezentării și a simulării
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
discuție mai extinsă a nomadismuluiă. În ultimul caz, avem de-a face cu o întâlnire între postmodernism și feminism prin provocarea noțiunii de subiect unitar, stabil și universal, dar și cu o interfață culturală între mamă, monstru și mașină. Nereducând subiectivitatea feminină la ontologic și biologic, ci deschizând-o înspre politic și cultural, cyberfeminista încearcă să resitueze în mod pozitiv identitatea femeii în contextul destructurării ideii de subiect. Noțiunea de mașină primește o conotație socială, politică, științifică și discursivă, în timp ce tropul
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
socială, politică, științifică și discursivă, în timp ce tropul monstrului este aplicat diferenței și devierii de la normă, dar și coexistenței dintre normal și anormal, dintre adorare și oroare, dintre afectiv și rațional. În aceste condiții, cyberfeminismul își poate articula perspectivele alternative ale subiectivității sociale și politice: diferența ca deviere sau ca amenințare, ca opoziție la orice formă de dominare, o diferență în aspectul de calitate pozitivă. Chiar dacă recunoaște că accentuarea diferenței feminine poate conduce la aserțiuni esențialiste, autoarea acceptă asumarea acestui risc în vederea
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
formă de dominare, o diferență în aspectul de calitate pozitivă. Chiar dacă recunoaște că accentuarea diferenței feminine poate conduce la aserțiuni esențialiste, autoarea acceptă asumarea acestui risc în vederea adoptării unei strategii politice de către femei. Feminista reușește să racordeze proiectul politic al subiectivității nomadice la dimensiunea diferenței sexuale și să propună o contrapoziție pozitivă și constructivă la discursul „falogocentric”. Dacă discursul teoreticienei suferă de același extremism conceptual specific feminismului, modelele practice oferite par mult mai bine ancorate în pragmatica existenței actuale. Aceste modele
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
excludere, negare și respingere. Analizează situațiile de marginalizare online, circumstanțe care repetă problemele similare din spațiul realității fizice, cartografiază prezența sau absența diverselor voci locale în paradigma globalizării și relevă strategiile subiective de rezistență la forțele corporatiste ale puterii. Relocalizează subiectivitatea umană și feminină în spațiile virtuale, conform cu tiparele marginalizării, ale agresiunii și ale inegalității. În continuarea manifestelor presupus revoluționare ale marxismului și ale futurismului, cyberfeminismul și postcolonialismul adaugă noi manifeste ale tehnoștiinței. În același timp, aceste direcții oferă modele de
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
forme de constrângeri tehnologic-comunicaționale ale entității umane cibernetizate rămâne a fi înclinată într-o direcție sau în cealaltă în funcție de prezența sau de lipsa responsabilității umane. Identitatea postumană hibridată intră în paradigme existențiale și reprezentaționale virtuale, relaționând noțiuni ale corporalității, ale subiectivității sau ale politicii de practicile culturii vizuale. În acest sens, existența nu poate fi delimitată de imaginarul tehnocultural care simultan realizează ființa umană și o ficționalizează la granița unor noi modele de ființă. tc "" Concluziitc "Concluzii" Adoptând o perspectivă material-culturală
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
nu institui noi dihotomii discursive. 6. Analiza schizofrenică sau schizo-analiza pe care o practică Deleuze și Guattari pleacă de la premisa că ființa umană este scindată între exterior și interior: se află în relație cu lumea și în relație cu propria subiectivitate, ca trupuri și minți interdependente, ca euri multiple. Schizo-analiza este mărturia multiplicității dinamice a umanului și a creațiilor dorinței ca rezultat al inconștientului productivezi Acest tip de analiză este opus de teoreticieni psihoanalizei, adică teoriei psihanalitice monolitice și totalizatoare care
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
psihoanalizei, adică teoriei psihanalitice monolitice și totalizatoare care nu ia în considerare raportul dinamic, multiplu și fluctuant al subiectului cu lumea. Schizo-analiza devine metoda prin care se acordă prioritate fluxului dorinței productive: dorința care întrerupte permanent ansamblul lumii și al subiectivității, conectând mereu o mașină dezirantă la o altă mașină dezirantă într-un sistem mașinic multiplu. 7. Deleuze și Guattari (1972Ă fac o critică a psihanalizei de gen freudian sau lacanian care caracterizează dorința prin apelul la modele transcendente și care
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
Realul însuși, «imposibilul real» și producerea sa”. (Deleuze și Guattari, 1972, p. 62Ă. Dorința, caracteristică mașinilor dezirante, este un proces preconștient și libidinal, generând un delir mașinic al subiectului uman. Astfel, teoreticienii consideră modelul psihanalitic freudian unul reducționist: toate conținuturile subiectivității depind de logica structurală (oedipiană, fixă, deterministăă a inconștientului. În termeni schizo-analitici, dorința nu mai apare drept o activitate asociativă ca la Freud, ci drept una conectivă, garantând caracterul productiv al libidoului. Prin urmare, Deleuze și Guattari critică psihanaliza care
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
logica structurală (oedipiană, fixă, deterministăă a inconștientului. În termeni schizo-analitici, dorința nu mai apare drept o activitate asociativă ca la Freud, ci drept una conectivă, garantând caracterul productiv al libidoului. Prin urmare, Deleuze și Guattari critică psihanaliza care a redus subiectivitatea omului la „complexul lui Oedip”, nerecunoscând multiplicitatea identității și transformând întreg limbajul subiectiv în discursul refulării și al incriminării dorinței (dorința oedipiană este un simplu cod universal: spre exemplu, fiecare copil își iubește un părinte și îl urăște pe celălaltă
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
activitatea spitalului, în egală măsură pe linie profesională, administrativă și științifică, contribuind decisiv la progresul asistenței medicale și emanciparea spitalului, conferindu-i astfel statutul de unitate medicală de referință. Fără îndoială că alegerea personalităților poate avea și un grad de subiectivitate, cu toate că au fost atrase în colectivul de redactare mai multe personalități competente în evaluarea și aprecierea valorică a celor prezentați în acest capitol. Se adaugă acestui aspect și lipsa, sau precaritatea, informațiilor despre oamenii care, prin străduințele și realizările lor
DE LA SPITALUL LUI DRAGHICI by MIHAI CIOBANU, VALERIU LUPU, NICOLAE BARLADEANU () [Corola-publishinghouse/Science/790_a_1489]
-
pentru a se evita identificarea lui cu interesele, aspirațiile și stilul de viață al comunității. În acest din urmă caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor empirice culese. Totuși, în fiecare observație există și trebuie să existe un oarecare grad de subiectivitate Realizarea observației participative de tip etnologic presupune integrarea cercetătorului în viața comunității potrivit următoarelor principii (valabile, de altfel, și pentru orice asistent social): * să respecte regulile de conviețuire și tradițiile colectivității investigate; * să nu se izoleze de grup și să
by Doru Tompea, Oana Lăcrămioara Bădărău, Răzvan Lăzărescu, [Corola-publishinghouse/Science/1121_a_2629]
-
individului, sintagmele respective desemnând realități sensibil diferite. Povestirea vieții este definită ca un proces de cercetare globală în care individul interogat se situează ca subiect uman gândind și acționând, organizându-și experiențele trăite într-un discurs coerent ce poartă pecetea subiectivității. Povestirea vieții este, așadar, o expunere a experienței de viață a unei persoane din perspectiva sa proprie. Din acest motiv, ea este o "operă" personală și autobiografică stimulată de către cercetător. În asistența socială sunt utilizate trei tipuri de povestiri ale
by Doru Tompea, Oana Lăcrămioara Bădărău, Răzvan Lăzărescu, [Corola-publishinghouse/Science/1121_a_2629]
-
ale personajului), două stiluri, două limbi, două voci, două sisteme semantice și axiologice. Totuși, unii teoreticieni (de ex., Banfield) argumentează împotriva acestei IPOTEZE A DUBLEI VOCI că el ar trebui considerat ca fiind o reprezentare fără vorbitor (fără narator) a subiectivității sau a sinelui. Există un număr de trăsături gramaticale sau indici care s-ar putea să caracterizeze un pasaj anumit ca discurs-indirect liber (corespondența timpurilor, conversia pronumelor personale și posesive, DEICTICA referitoare la cadrul spațio-temporal al personajului etc.). Aceste trăsături
Dicţionar de naratologie by Gerald Prince [Corola-publishinghouse/Science/1400_a_2642]