30,218 matches
-
al doilea a fost James Morrison care și-a continuat și el cariera navală și a murit pe mare. Altuia i s-a comutat sentința din cauza unei tehnicalități legale, după care a fost și el grațiat. Ceilalți trei au fost condamnați și au fost spânzurați la bordul vasului HMS "Brunswick" la 29 octombrie 1792. În alte procese, atât Bligh cât și Edwards au fost judecați de o curte marțială pentru pierderea vasului (procedură declanșată automat conform legislației maritime britanice, și care
Revolta de pe Bounty () [Corola-website/Science/321492_a_322821]
-
și pentru generațiile viitoare, lucru inedit pentru acei ani de teroare. Nefiind însă niște personalități publice, grupul nu a avut decât patru semnatari, dintre care doi s’au retras. Au semnat inginerul Vasile Constantinescu și studentul Dragoș Neamțu din București, condamnați la fel ca și membrii fondatori ai grupului, și s-au retras Radu Lungu și pictorul Gheorghe Mihai din București, dar care a continuat să ajute acțiunile grupului, periclitându-și libertatea. Grupul a beneficiat de încrederea scriitorului Paul Goma și
Grupul Canal 1977 () [Corola-website/Science/316376_a_317705]
-
presa occidentală, în prestigioasele ziare Die Weltwoche din Elveția, The Observer din Anglia, Het Parool din Olanda, în presa română din exil, și a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi cei cinci protestatari erau arestați și condamnați la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în urma ordinelor venite direct de la Ceaușescu, în localitățile Basarabi (Radu Negrescu-Suțu), Medgidia (Ioan Marinescu și Nicolae Windisch) și Cernavodă (Dan Niță și Raymond Păunescu). Prin intermediul Securității, Justiția română a executat
Grupul Canal 1977 () [Corola-website/Science/316376_a_317705]
-
populară” (de fapt: exprimare, într-o discuție, împotriva cultului personalității lui Stalin și ascultarea posturilor de radio „Vocea Americii” și BBC). Nu a avut dreptul să publice în anii 1951 și 1952, când a fost arestat de către Securitatea Statului și condamnat de Tribunalul Militar la doi ani de închisoare (1952 - 1954), pentru „omisiune de denunț”. Nu a avut dreptul să publice, între 1954 și 1957. Același dosar din 1950 a avut din nou un rol important și în a doua arestare
Octav Măgureanu () [Corola-website/Science/316377_a_317706]
-
de închisoare (1952 - 1954), pentru „omisiune de denunț”. Nu a avut dreptul să publice, între 1954 și 1957. Același dosar din 1950 a avut din nou un rol important și în a doua arestare de către Securitate în 1960; a fost condamnat la patru ani de închisoare, pentru „agitație contra-revoluționară” și „discuții dușmănoase”, fiind grațiat după doi ani (1960 - 1962). În cei patru ani cât a fost deținut politic, a fost în închisorile comuniste de la Jilava, Malmaison și Gherla. A fost reprimit
Octav Măgureanu () [Corola-website/Science/316377_a_317706]
-
Securității, Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin intermediul lui Alexandru Drăghici și al adjunctul său Vasile Negrea, realizează atât supravegherea celor doi, cât și acțiuni de compromitere a doctorului Plăcințeanu și de strângere de probe în scopul constituirii unui dosar penal pentru a-l condamna și, în acest fel, a-i separa pe cei doi. Securitatea a acționat pentru constituirea a două dosare: un prim dosar de speculă și al doilea pentru a susține acuzația de „uneltire contra ordinii publice”. În august 1959 Gheorghe Plăcințeanu
Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu () [Corola-website/Science/316392_a_317721]
-
Gheorghe Plăcințeanu este arestat, împreună cu Ion Rogoz, și, sub tortură, recunoaște acuzațiile ce i se aduc. Într-un prim proces, judecat în procedura de urgență pentru acuzația de complicitate la speculă (vânzarea a 50 de perechi de ciorapi nylon) este condamnat la 5 ani. În al doilea proces, pentru acuzația de „uneltire contra ordinii publice”, este implicat și unchiul său, profesorul universitar la pensie Ion Plăcințeanu, considerat „filogerman” deoarece obținuse doctoratul în Germania și îi cunoscuse pe ambasadorii antebelici ai Germaniei
Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu () [Corola-website/Science/316392_a_317721]
-
implicat și unchiul său, profesorul universitar la pensie Ion Plăcințeanu, considerat „filogerman” deoarece obținuse doctoratul în Germania și îi cunoscuse pe ambasadorii antebelici ai Germaniei și Italiei. În urma celui de-al doilea proces Gheorghe Plăcințeanu, la 17 decembrie 1959, este condamnat la încă 10 ani de muncă silnică. Din ordinul conducerii MAI, este trimis pentru executarea pedepsei la închisoarea de la Râmnicu Sărat. Condițiile de detenție determină îmbolnăvirea sa de tuberculoză pulmonară și ulcer duodenal. Ginel Plăcințeanu nu a putut fi vizitat
Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu () [Corola-website/Science/316392_a_317721]
-
pachete, iar familia sa nu a știut unde se află. I s-au refuzat îngrijirile medicale și, după 14 luni, probabil pe 30 aprilie 1961, survine decesul (înregistrat pe 1 mai 1961), cauza fiind „colaps cardio-vascular”. Ion Plăcințeanu, unchiul său, condamnat și el la 10 ani de muncă silnică, moare la închisoarea Gherla, la 14 decembrie 1960, de o boală cardiovasculară mai veche, agravată în detenție. În 1968, după modelul raportului lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu
Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu () [Corola-website/Science/316392_a_317721]
-
închisori, unde deținuții sunt victimele altor deținuți, și uneori, ale personalului. Din cauza faptului că deținuții sunt stigmatizați, abuzul sexual împotriva lor este adesea ignorat de către autorități. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia "JL c. Letonia" (2012), a condamnat Letonia pentru că nu a respectat obligația prevăzută în articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de a efectua o investigație corectă a acuzațiilor de viol împotriva unui deținut, care fusese abuzat de alti deținuți drept pedeapsă pentru cooperarea cu
Viol () [Corola-website/Science/316400_a_317729]
-
asigură acest drept, pe care legea penală le pedepsește, indiferent dacă subiectul pasiv al infracțiunii este o persoană care a mai avut relații sexuale cu alți bărbați contra unor sume de bani sau nu și chiar dacă anterior ar fi fost condamnată pentru prostituție.") În Codul Penal de pe vremea domnitorului Constantin Mavrocordat, în limbajul juridic al vremii, se prevedea că ""Cel ce va fi prins cu ștromeleagul învârtoșat primpregiurul părților fătătoare ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădulariu, spre veșnică lui
Viol () [Corola-website/Science/316400_a_317729]
-
Nord, Gheorghe Flondor se retrage din orice activitate politică și se stabilește în orașul Sibiu. Regimul comunist îl va pune la stâlpul infamiei pentru vina de a fi fost rezident regal. În anul 1952 a fost arestat, fiind judecat și condamnat de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a la 10 ani temniță grea într-un proces public din anul 1956. Eliberat din închisoare în anul 1962, Gheorghe Flondor a încetat din viață la data de 26 aprilie 1976 în orașul
Bustul lui Gheorghe Flondor din Rădăuți () [Corola-website/Science/316460_a_317789]
-
affaire Dreyfus" a realizat, în colaborare cu , publicarea dosarului secret al afacerii Dreyfus. La sfârșitul anului 1894, căpitanul Alfred Dreyfus din armata franceză, absolvent al École polytechnique, evreu de origine alsaciană, acuzat de transmiterea de documente secrete Germaniei, a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru trădare și deportat în Insula Diavolului. La acea dată, în rândul clasei politice franceze, opinia era unanim defavorabilă lui Dreyfus. Convinsă de incoerența condamnării, familia căpitanului, în frunte cu fratele lui, , a încercat să
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
orice tentativă de transmitere de informații importante acestui adversar. Mai multe afaceri de spionaj ajunseseră deja în ochii unei prese avide de scandal care a relatat povești în care se combina misterul cu sordidul. În 1890, arhivistul Boutonnet a fost condamnat pentru vinderea planurilor obuzului cu melinită. Atașatul militar german la Paris era în 1894 contele Maximilien von Schwartzkoppen, care a dezvoltat o politică de infiltrări care părea să-și fi dovedit eficacitatea. De la începutul lui 1894, Secțiunea de Statistici ancheta
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
Astfel, la 8 noiembrie, generalul Mercier a mers până la a se antepronunța, declarându-l vinovat pe Dreyfus într-un interviu acordat ziarului "Figaro". I s-a replicat în 29 noiembrie într-un articol de din "Le Gaulois", în care era condamnat rechizitoriul împotriva lui Dreyfus și se punea întrebarea: „ce libertate îi mai rămâne curții marțiale chemate să judece acest caz?” Disputele la distanță între editorialiști au avut loc în mijlocul unei mari dezbateri pe tema chestiunii ușilor închise. Pentru Ranc și
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
judecătorii curții marțiale. Dar el însuși se contrazice, afirmând că a citit un singur document, „ceea ce a fost de ajuns”. La 22 decembrie, după mai multe ore de deliberare, s-a dat verdictul. În unanimitate, cei șapte judecători l-au condamnat pe Alfred Dreyfus pentru transmitere de informații în favoarea unei puteri străine la pedeapsa maximă aplicabilă în virtutea articolului 76 din codul penal, deportarea pe viață într-o incintă fortificată, adică la ocnă, însoțită de destituirea din funcție și degradarea militară. Dreyfus
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
pentru transmitere de informații în favoarea unei puteri străine la pedeapsa maximă aplicabilă în virtutea articolului 76 din codul penal, deportarea pe viață într-o incintă fortificată, adică la ocnă, însoțită de destituirea din funcție și degradarea militară. Dreyfus nu a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală fiind abolită pentru crime politice încă din 1848. Pentru autorități, presă și public, cele câteva îndoieli dinaintea procesului s-au disipat; vinovăția era sigură. Și la stânga și la dreapta eșichierului politic, au apărut regrete că se
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
o asemenea crimă. Antisemitismul a atins culmea în presă și s-a manifestat în rândul populației până acum scutite de asemenea sentimente. Jean Jaurès a regretat blândețea pedepsei într-un discurs adresat Camerei, și scria: „un soldat tocmai a fost condamnat la moarte și executat pentru că a aruncat cu un nasture în fața caporalului său. Atunci de ce să-l lăsăm să trăiască pe acest trădător mizerabil?” Clemenceau, în ', făcea o remarcă similară. La 5 ianuarie 1895, s-a desfășurat ceremonia de degradare
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
generalului Mercier, a fost transmis guvernului un proiect de lege prin care din Guyana franceză redeveneau loc de deportare în incintă fortificată, cu scopul special ca Dreyfus să nu fie trimis la Ducos, în Noua Caledonie. Ca urmare, după deportarea adjutantului , condamnat pentru transmitere de informații inamicului în 1888, condițiile de detenție la Ducos erau considerate prea blânde, permițându-i acestuia să încerce să evadeze. , noul ministru al coloniilor de la 31 ianuarie 1895, a cerut cu câteva zile după numirea în funcție
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
militari ai afacerii. Esterházy a fost achitat în unanimitate în a doua zi de proces, după trei minute de deliberări. În uralele publicului, cu multă greutate și-a croit drum prin mulțime către ieșire, unde era așteptat de . Nevinovatul fusese condamnat din greșeală, dar vinovatul a fost achitat în urma unor acțiuni deliberate. Pentru numeroși republicani moderați, acesta a fost un atentat insuportabil la valorile fundamentale pe care le apărau ei. Achitarea lui Esterházy a adus deci o schimbare a strategiei dreyfusarzilor
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
a beneficiat, în momentul afacerii, de un tratament favorabil din partea sferelor înalte ale armatei, favoritism ce nu poate fi explicat decât prin dorința statului major de a sufoca orice tentativă de punere în discuție a verdictului curții marțiale care îl condamnase pe căpitanul Dreyfus în 1894. La 13 ianuarie 1898, Zola a dat o nouă dimensiune afacerii Dreyfus, care a devenit subiectul de prim plan al societății. Primul mare intelectual dreyfusard, era atunci în culmea gloriei: cele douăzeci de volume ale
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
care era acuzat Zola. A rămas celebră fraza sa, „această întrebare nu va fi pusă”, repetată de zeci de ori înainte ca avocații lui Zola să pună vreo întrebare ce avea potențialul de a ataca fondul problemei. Zola a fost condamnat la un an de închisoare și la o amendă de , pedeapsa maximă. Octave Mirbeau a plătit din buzunarul său , reprezentând amenda și cheltuielile de judecată, la 8 august 1898. Severitatea verdictului este imputabilă atmosferei de violență ce a înconjurat procesul
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
fost arestați. și cei ce fugiseră și se regrupaseră în au fost atacați de poliție. La 9 septembrie 1899, Curtea și-a anunțat verdictul: Dreyfus a fost găsit vinovat de trădare, dar cu „circumstanțe atenuante” (cu 5 voturi contra 2), condamnat la zece ani de închisoare și o nouă degradare. Verdictul a fost la un singur vot de achitare, întrucât codul penal militar francez de pe atunci prevedea că o minoritate de trei judecători din șapte împotriva unei condamnări înseamnă achitare. Acest
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
urmările binecunoscute. Cu acea ocazie, ralierea a numeroși republicani regimului de la Vichy, care fără ei nu ar fi funcționat decât într-o manieră cel mult precară, a demonstrat însă și fragilitatea instituției republicane în condiții extreme. După eliberarea Franței, , colaboraționist condamnat la 25 ianuarie 1945, scria despre verdict că „este răzbunarea lui Dreyfus!” Un alt efect indirect al afacerii a fost o mutație intelectuală a socialismului. Jaurès a fost un dreyfusard târziu (ianuarie 1898), convins fiind de socialiștii revoluționari. Dar angajarea
Afacerea Dreyfus () [Corola-website/Science/316399_a_317728]
-
un proces antitrust. În cele șase luni dinaintea procesului, a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Jeanette Kittredge, cu care s-a căsătorit la doar două săptămâni după terminarea procesului la 13 februarie 1913. El a fost găsit vinovat și condamnat la plata unei amenzi de 5000 de dolari și un an de închisoare. Condamnarea la închisoare a fost neașteptată, deoarece până atunci se dăduseră doar amenzi penale în cazuri similare, iar Watson a făcut apel. Între timp, Patterson fusese achitat
Thomas J. Watson () [Corola-website/Science/322341_a_323670]