5,885 matches
-
acelei nemiloase clipe? Moștenirea primului om este lumina întîii deznădejdi. Când stelele se vor preschimba-n pumnale și inima-mi va zbura spre ele, toate laolaltă n-o vor sfâșia până într-atît ca mâhnirea să nu-și descrie, pe albastrul boltelor, dâra ei răzvrătită. Aș vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălțime și-un adăpost mortuar s-alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor. Ce cântec s-a pogorât în carne și
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
să-mi sfarme oasele și să-mi sugă sîngele? Doar numai așa s-ar împlini visul de groază care mă așază sub greul munților și mărilor. Nu sânt un stârv care zărește din fundul lumilor cum se zdrobesc tării și bolți, spre a se rostogoli pe el și a-l turti? Sub ce stea n-am murit, sub ce mare și sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! - Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
rugi și cu blesteme? Și voi, obiecte fără suflet, de ce nu urlați soarta vrăjmașă a sufletului? Sau vreți să moară rostogolindu-se pe voi, pe voi care nu cunoașteți frica de a deveni obiect? Și nici o stâncă nu zboară spre bolți ca să-ți cerșească îndurarea! Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori și mările deveneau furioase pentr-un suflet. Azi, toate mor și stelele nu mai cad în mări și mările nu se mai reped spre stele. Doar sufletul îți mai
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Ce resturi de viețuire mă rețin în El ca eu? Dac-aș putea lipsi în mijlocul Lui! Norii albi și nemișcați ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuanțe sumbre, cenușiul deschis al înălțimilor, îți pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului și decolorările mute ale minții. Prăpăstiile omului n-au fund, fiindcă răzbat în Dumnezeu. Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu. Doamne! prin ce-am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
sfâșieri ale cărnii și demențe ale gândului, în care am cădea în plină sfințenie dacă Dumnezeu ne-ar sări într-ajutor. Șovăirile lui ne mai țin în rând cu lumea. De ce nu m-ai făcut, Doamne, un prost etern sub bolțile tale nătîngi? Spiritul e carne lovită de streche transcendentă. Lupta nu se dă între om și om, ci între om și Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale și nici istoria nu pot rezolva nimic. Gândul la Dumnezeu nu servește decât
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
lume. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopți care împreună fericirea cu nebunia. Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii. Martor mi-este Dumnezeu c-am amestecat cerul în toate senzațiile, c-am înălțat o boltă de regret peste fiece sărut și-un azur de alte doruri peste acel leșin. Nimic nu servește mai puțin natura ca dragostea. Când femeia își închide ochii, privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutând alte firmamente. În disperările subite și
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
fiecare vânătă stea a dimineței, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit! Frumoși au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămănea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete... Ș-apoi îl lua în brațele ei, îl dezmierda, îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău - dar cum se putea altfel
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
iar pe umărul ei cânta o pasere măiastră. Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din când în când atinsă de câte - o rază: trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra râului și formau bolți nalte de verdeață nestrăbătută. Numai pe ici pe colo câte o dungă fulgerătoare deasupra apei. Valurile râd și mână întunecoase lumea lor albastră, până când deodată râul împiedicat de stânci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
voi eu? El strânse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...... " Vum! sunetul unui clopot urieșesc - moartea mărei, căderea cerului - bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trăznit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrâne, vuirea nemărginirei ce tremura mișcată... O, gând nefericit! aiuri el. - Spasmotic ținea în mâna lui
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor și a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloși, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei ferești și privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-și trăise decât sie și care, spre a-și împlini patime cari aveau să aibă acest sfârșit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
atunci aș omorî-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă - să fim drepți... ce știe ea că mă chinuiește... " 2286 ș-adesea, în nopțile-namorate ale Italiei or în diminețele pline de aromă, 64r o vedeai pin bolțile nalte de frunziș ale aleelor large pe acea melancolică Venere {EminescuOpVII 146} îmbrăcată bărbătește, și de sub marginele pălăriei nalte de catifea neagră se vedeau, vii și nebuni *, ochii ei cei rotunzi și mari, de un întunecat, un demonic albastru, cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchezele Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor și a conmesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloși, gura deschisă și plină de spume, ea se răzămă de bolta unei feresti și privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-și trăise decât șie și care spre a-și împlini patime care aveau să aibă acest sfârșit, era s-o vândă pe ea, floarea albă a Italiei, omului pe care
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
În ziua în care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri în mijlocul păharelor și a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloși, ea se răzimă de bolta unei ferești și privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-și trăise decât sie și care, spre a-și împlini patime ce aveau să aibă acest sfârșit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte - un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchisul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor și a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins în pat, genele încă deschise peste ochii sticloși, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei ferești și privi dezgustată asupra acelui cadavru {EminescuOpVII 176} care nu-și trăise decât sie și care, spre a-și împlini patime cari [ce] aveau să aibă acest sfârșit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ți se par încă frumoși, poți să-ți închipuiești ce frumoși trebuia să fie ei. Frumoși a-nmărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămânea pin nouri pe bolta cea brună a nopții două... numai două stele vinete. Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vre - unui ziari... După ce voi muri îți voi testa într-o broșurică romanul vieței mele și vei face din lungii, din
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
auzindu-le, orașul înflacărat prin foc și vânt se unise cu cerul, căci între cer și pământ nu mai era deosebire. Flacăra zbura piezișă după îndreptarea vântului... aerul ardea cu fum cu tot, cerul se dogorise, astfel încît albastra lui boltă amenința a se [a] prinde și a se nărui. Prin nori de fum roșii vedeai amestecate, ca ochi de aur, stelele timide și tremurătoare. Pământ, aer și cerul asupră-le erau coprinse de același foc... Calul meu, fără preget și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
raze lungi și diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, pin săpăturile cărora ciorăiau și picurau curate ca cristalul, dar îngreuiat * de dulcețile și mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Și toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand susținută în orient și occident, cu bolta ei puter [n]ică, de oglinzile cele verzi și multunde * ale mărilor... numai într-un loc cerul părea dogorât și ars și o mare gaură-n cer din cari cădea la
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
pin săpăturile cărora ciorăiau și picurau curate ca cristalul, dar îngreuiat * de dulcețile și mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Și toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand susținută în orient și occident, cu bolta ei puter [n]ică, de oglinzile cele verzi și multunde * ale mărilor... numai într-un loc cerul părea dogorât și ars și o mare gaură-n cer din cari cădea la pământ pietre și risipături de muri, ce ardea într-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
negre de fluierile cele sălbatece ale vânturilor reci. Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe de[-a] deveni din ce în ce mai mare și mai largă, încît prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrățișează pământul o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat și limpede ca lumina cea galbenă [a] soarelui, astfel încît întreagă acea boltă părea un soare mare care îmbrățișa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
largă, încît prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrățișează pământul o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat și limpede ca lumina cea galbenă [a] soarelui, astfel încît întreagă acea boltă părea un soare mare care îmbrățișa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur, totul era lumină de aur, amestecat în gemetul lin și curat al arpelor de argint în mînele unor îngeri ce pluteau în
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ajutorul concetățenilor săi români. {EminescuOpVII 235} ["BASMUL CEL MAI FANTASTIC"] ([ Toma Nour în ghețurile siberiene ]) Basmul cel mai fantastic, istoria cea mai crudă n-a putut să-și imagineze vodată răceala cea putredă ai acestor muri nalți, a [a]cestor bolte negre și teribile ca înnoratul cer de noapte, a acestor zăbrele groase ca brațul de bărbat și încolăcite ca șerpii. Prin acești șerpi de bronz pătrunde din când în când lumina galbenă a lunei, ce face să răsfrângă mur de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
stelele, și le-aș săruta buzele roșii ca roza al luminei polare. Se poate ca bătrânul și întunecatul Nord să aibă fete[le] lui de-mpărat în palatele mărei mume, se poate cumcă razele stelelor blonde să pătrundă prin înaltele bolte de smarald a palatelor din fundul mărei. Se poate că în acea atmosferă care n-o fi decât un etern joc de colori prismatice s-ar găsi și pentru mine un loc unde să dorm în reflecțiunea luminelor colorate, să
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Iezechil. Sur era templul pe dinafară, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilagiul de la corul femeilor zugrăvea în părete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scriși cu stele... Nu era aceasta cu bolți mândre nalțate, cu icoane luminoase pe ele, cu șiruri de stâlpi sfințiți de cântări melodioase - era o arhitectură țapănă, rece, goală - era atât de pustiu de frumusețe ca pieptul unui om mort... Sub murii acelei havre se strecura încet, c-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]