9,442 matches
-
doilea concept este cel de comunitate epistemică înțeleasă ca un ansamblu de agenți care împărtășesc un anumit număr de referințe, cunoștințe și credințe, numele fiind tratat ca indice de apartenență la o comunitate epistemică. Oprindu-se asupra unor texte de ficțiune, în care numele proprii figurează în lanțuri de referință, Corblin analizează problema absenței numelui propriu, citându-l pe Charles Grivel, "un personaj fără nume nu se concepe" - absența numelui fiind excepțională, și, în general, puternic motivată - precum și aforismul din Un
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
sunt: 1) conținutul semantic al numelor romanești rezultă printr-un decodaj prealabil sau se produce prin mișcarea scriiturii; 2) numele au sens în limbă sau doar în textul literar (sau: numele reale sunt semnificante sau acesta este privilegiul numelor de ficțiune?); 3) în materie de interpretare își impune legea lectorul sau autorul (în alți termeni, toate lecturile unui nume ficțional sunt legitime?) Autorul prezintă un topic al semanticii numelui propriu, o schemă "a celor trei momente ale stratificării progresive a semnificatului
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
în spatele funcției designatorului, nu dispar complet în această utilizare referențială. Ca și Hébert, Baudelle afirmă că în cazul numelor proprii, semantica referențială nu abolește semantica morfologică. Virtualitățile expresive ajută la rezolvarea problemelor rezultate din incompatibilitatea sistemului onomastic real cu legile ficțiunii. În procesul de concepere a numelui, proces care presupune o tensiune între real și ficțiune, numele este constrâns să se adapteze. Opunând onomastica reală opacă (cea mai mare parte din patronime nu au lexeme identificabile) și arbitrară (omonimia nu se
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
că în cazul numelor proprii, semantica referențială nu abolește semantica morfologică. Virtualitățile expresive ajută la rezolvarea problemelor rezultate din incompatibilitatea sistemului onomastic real cu legile ficțiunii. În procesul de concepere a numelui, proces care presupune o tensiune între real și ficțiune, numele este constrâns să se adapteze. Opunând onomastica reală opacă (cea mai mare parte din patronime nu au lexeme identificabile) și arbitrară (omonimia nu se verifică prin raportare la referent: "M. Leroy n'est jamais roi") celei literare, Baudelle observă
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
este constrâns să se adapteze. Opunând onomastica reală opacă (cea mai mare parte din patronime nu au lexeme identificabile) și arbitrară (omonimia nu se verifică prin raportare la referent: "M. Leroy n'est jamais roi") celei literare, Baudelle observă că ficțiunea supune numele proprii unui dublu proces de semantizare și motivare care instaurează o relație de redundanță între semnificații numelui și semnificații textuali ai personajului care-i poartă, dar și că, în fapt, cratilismul romanului este un aspect particular al legii
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
din basme, Onomastica operei "Românii supt Mihai Voievod Viteazul"), explicarea volumului mic de preocupări dedicate antroponimele din textul literar prin folosirea predilectă a numelor proprii obișnuite și dobândirea caracterului de simbol a numelor tocite prin uz (Elena Lința, Realitate și ficțiune în onomastică), explicarea diferitelor variante antroponimice de desemnare ale unui personaj (Alexandra Medrea-Danciu, Odysseus-index și simbol la Nikos Kazantzakis), numele ca organizator al structurii textului (Veronica Hicea-Mocanu, Prometheus, nume și sens în drama lui Eschil), onomasemul ca figură a textului
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
viguroase"166, numele de persoane și cele de locuri funcționează asemeni unor cărămizi. În contrapartidă, sunt "numele inventate" 167, sintagmă în care adjectivul determinant are sensul de "creat, născocit, plăsmuit, care nu are o atestare în real, ci doar în ficțiune", și înglobează numele proprii "acceptate într-un univers ficțional prin pură convenție". Diferența dintre numele proprii inventate și cele obișnuite nu se realizează la nivelul funcțional, ci la nivelul puterii de sugestie, iar exemplele pe care le oferă sunt excerptate
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
un istoric al religiilor, Eliade se dorește autor al unei opere, "ceea ce motivează de ce adevăratele semnificații ale cărților sale transpar din totalitatea lor, valorile individuale nefiind în măsură să dezvăluie dimensiunile camuflate ale ansamblului"34. Intruziunea savantului în opera de ficțiune a fost semnalată de critica literară încă de la începutul receptării operei lui Eliade; Șerban Cioculescu nota în 1940, într-o cronică la Secretul doctorului Honigberger, că "nicăieri, poate, de la Isabel și apele diavolului (1930), care a fost debutul epic al
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
o cronică la Secretul doctorului Honigberger, că "nicăieri, poate, de la Isabel și apele diavolului (1930), care a fost debutul epic al autorului, nu ne surprinde mai puternic capacitatea lui Mircea Eliade de a-și deghiza lecturile, îmbrăcându-le în haina ficțiunii. De rândul acesta, cunoștințele pe care le literaturizează sunt chiar de specialitate, ale indianistului"35, neuitând să adauge la final că fără "talentul excepțional de povestitor", "poveștile sale fantastice, deduse din cultură nu s-ar putea susține. Acesta este secretul
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
1938-1939 (Mitul reintegrării), despre vasta morfologie a tendințelor spre coincidentia oppositorum, pe care am schițat-o, bunăoară, în Méphistophélès et l'Androgyne"55. Faptul este semnalat și de Eugen Simion când afirmă că interacțiunea dintre literatura științifică și literatura de ficțiune, inițial respinsă și ulterior acceptată de către Eliade se datorează faptului că "hermeneutul din sfera istoriei religiilor nu se poate dedubla în așa chip încât, scriind în prozele fantastice despre simboluri și coincidențele oximoronice, să uite de știința lui"56; la
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
centrul, polul etc.) și servește simbolicii și metafizicii - de conceptul de sopravivenze, care are origine "istorică", reprezintă documente referitoare la viața unui grup uman sau la istoria unei regiuni și servește științelor profane (sociologia, istoria, folclorul)72. În opera de ficțiune Eliade acordă o stăruitoare atenție codificării mesajului, povestirii netransparente; personajele lui caută "adevăruri fundamentale" în apocrife (doctorul Tătaru, din Les trois Grâces) și susțin deprinderea unui nou limbaj "în cuvintele limbii de toate zilele", "limbajul camuflat în limbajele de toate
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
imagine"; el este "o figură a închipuirii"54. Imaginea este locul de întâlnire, de comunicare cu autorul, pentru că aici "se ocupă golurile lăsate de modelul textului"55. Textul jamesian ne spune că există două modalități de abordare a textelor de ficțiune: una este dată de criticul-narator, cealaltă de prietenul acestuia, Corvick, inițiatul, cel care va reuși să ajungă la înțelegerea sensului operei. Prima înseamnă sensul "cuprins într-o referință discursivă", demers soldat cu explicație, ceea ce în final înseamnă banalizare, aplatizare prin
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
al textului", precum și din procesul de înțelegere al cititorului 60. Când cititorul reușește să creeze o situație de regăsire împreună cu textul, el creează condiții de țesere a covorului. Eliade lasă cititorului rolul de a imagina ceea ce este indentat prin sensul ficțiunii, dându-i niște semne. Ideea fundamentală a prozei eliadești, "cheia de boltă a tuturor operelor sale de maturitate" (Virgil Ierunca) este că sacrul este camuflat în profan, că miracolul este irecognoscibil. Miracolul ascuns poate fi descoperit printr-un proces de
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
din colegii mei, puteți fi dumneavoastră, sau unchiul dumneavoastră, colonelul Petroiu, cel care s-a sinucis la Galați, dar cu atîta măiestrie încât n-a bănuit nimeni că a fost o sinucidere..."882. Originea livrescă a personajului anulează distanța dintre ficțiune și realitate; terminarea versiunii livrești a jidovului rătăcitor în noaptea de Sânziene marchează ieșirea eroului din timpul istoric și pătrunderea în cel mitic, timp (12 ani) în care are loc inițierea lui Dayan 883. Locul de graniță, de trecere în
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
de "valoarea literară a materialelor de care dispune istoricul religiilor", cercetări în care vede posibile "izvoare uitate ale inspirației literare"1, Eliade formulează "unitatea profundă a scrierilor mele, atât literare cât și istorico-filozofice" și filiația directă a unor opere de ficțiune din opera de erudiție științifică. Pe ambele tărâmuri, unite prin ceea ce autorul numește obsesie în Jurnal, și anume conceptul de irecognoscibilitate a miracolului sau camuflare a sacrului în realități/acte profane (întâlnit în "lucrările mele de Istoria Religiilor, în scrierile
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
text și prin mijlocirea semnificantului (Christine Klein-Lataud); contextul este determinant în dobândirea de sensuri secundare (Marc Wilmet), de seme aferente care le subminează pe cele inerente (François Rastier) sau de "utilizări modificate" (Jean-Louis Vaxelaire). Motivarea se realizează prin "mișcarea scriiturii", ficțiunea supune numele proprii unui dublu proces de semantizare și motivare, cratilismul fiind un aspect particular al legii generale a motivării din literatură, cu aceleași funcții ca și motivarea generală a povestirii (Yves Baudelle); motivarea poate afecta porțiunea aferentă sensului contextual
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
trecuseră două sute de ani. Pe drum întâlnește o femeie slabă, moartea, care tocise un car de pantofi, căutându-l. Aceasta simulează căderea, dar eroul, avertizat de zână, nu o atinge și astfel scapă și se întoarce în Insula Fericirii. În ficțiunile celtice insula nemuririi este Avalonul unde zânele îi duc și îi rețin pe eroi. Într-o "lai" intitulată Guingamor, Marie de France istorisește despre petrecerea unui cavaler în țara zânelor; aici trei sute de ani îi par trei zile. În basmul
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
Alex. Cistelecan, Editura Cartier, 2006. Bidu-Vrănceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș, Mihaela, Pană-Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira & Co, București, 2005. Balotă, Nicolae, "Un hermeneut al secolului XX", în Euphorion, Cartea Românească, București, 1999. Berechet, Lăcrămioara, Ficțiunea inițiatică la Mircea Eliade, Editura Pontica, Constanța, 2003. Blaga, Lucian, "Orizonturi temporale", în Orizont și stil din Trilogia valorilor, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969. Boldureanu, Ioan Viorel, Cultură tradițională orală. Teme, concepte, categorii, Editura Marineasa, Timișoara, 2006. (lucrare disponibilă
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
p. 83. 10 Ibidem, p. 84. 11 Ovid S.Crohmălniceanu, op. cit., p. 315. 12 Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 94. 13 Ibidem, p. 109. 14 Ibidem, p. 443. 15 Lăcrămioara Berechet, Ficțiunea inițiatică la Mircea Eliade, Editura Pontica, Constanța, 2003, p. 233. 16 Ștefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, complexul gnostic, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, pp. 55 și 142. 17 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
p. 128. 215 Sintagma este folosită de Mihai Ignat în op. cit., p. 328: "Numele cu funcție intertextuală este un nume care vine dintr-un alt roman și este "umplut semantic", motivat; este situația unui referent ficțional deja constituit, preexistent noii ficțiuni în care intră" (p. 318). Acest tip de referent se opune referentului care trebuie inventat de la zero pe parcursul cărții și care își limitează rolul la nivelul unei anumite opere (p. 319). Capacitatea de evocare intertextuală este pusă în relație cu
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
supranumelor pe care le pune în circulație în opera sa, chiar în actul de a le culege, selecta, adapta: "apariția lor într-o operă literară, în ciuda posibilei utilizări cotidiene, ne îndreptățește să le considerăm drept nume aparținând creatorului operei de ficțiune, câtă vreme acesta este primul care le pune în circulație". 673 Matei Călinescu, op. cit., p. 167. 674 Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. V, Editura Fundației Culturale Române, București, 1992, p. 11. 675 Marta Petreu, op. cit., p. 181. 676 Eugen Simion
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
persoanei, considerată identică pentru toate persoanele care au aceeași calitate și identică atîta timp cît situația juridică nu se schimbă. Această tendință de a face abstracție de toate particularitățile individuale, atunci cînd e vorba despre chestiuni de drept, explică două ficțiuni pe deplin conforme cu spiritul juridic. Cînd o persoană moare și lasă un moștenitor natural, se spune că "mortul merge înainte prin cel viu", adică totul se petrece ca și cum nu s-ar produce o întrerupere în exercitarea drepturilor, ca și cum ar
by MAURICE HALBWACHS [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
pare că ieșim din spațiu. Nu este mai puțin adevărat că orice contract, chiar dacă nu se referă la lucruri, pune cele două părți într-o situație menită să nu se schimbe cît timp contractul rămîne valabil. Aceasta este încă o ficțiune introdusă de societate care, odată fixate clauzele contractului, consideră că părțile sînt legate. Este însă imposibil ca imobilitatea persoanelor și permanența atitudinilor lor reciproce să nu se exprime sub formă materială și să nu fie proiectate în spațiu. Trebuie ca
by MAURICE HALBWACHS [Corola-publishinghouse/Science/987_a_2495]
-
textualismul și autoreferențialitatea cu un realism mărunt și fragmentar, preocupat să valorizeze cotidianul frust, derizoriul, grotescul ori tragismul nespectaculos, provocat de distorsiunile sociale din perioada comunismului, și să promoveze un autenticism rafinat, mediat intelectual, prin textualizare, și există, în sfârșit, ficțiunea carnavalesc apocaliptică, flamboaiant postmodernă (în maniera lui Thomas R. Pynchon), marcată de truculență fantasmagorică, propunând lumi alternative, ficțiuni istorice, operând cu fantasticul și fabulosul ș.a.m.d. Reprezentativi pentru prima formulă ar fi Gheorghe Iova și Gheorghe Ene, pentru a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288562_a_289891]
-
nespectaculos, provocat de distorsiunile sociale din perioada comunismului, și să promoveze un autenticism rafinat, mediat intelectual, prin textualizare, și există, în sfârșit, ficțiunea carnavalesc apocaliptică, flamboaiant postmodernă (în maniera lui Thomas R. Pynchon), marcată de truculență fantasmagorică, propunând lumi alternative, ficțiuni istorice, operând cu fantasticul și fabulosul ș.a.m.d. Reprezentativi pentru prima formulă ar fi Gheorghe Iova și Gheorghe Ene, pentru a doua Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun, iar pentru a treia Mircea Cărtărescu, George Cușnarencu, dar și Gheorghe Crăciun
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288562_a_289891]