4,444 matches
-
profund interiorizat și individual. Interpretarea ca moment ceremonial pare des prinsă dintr-un discurs pe tema intertextualității: "O mandala reprezintă o imago mundi și totodată un panteon simbolic. O mandala poate deține cel puțin o dublă funcție, ca și un labirint. (...) Mandala concentrează, ea ferește de distragere sau de împrăștiere" (Eliade: 1994, 63). Intertextul înseamnă construirea Centrului, axul său valorează cât un axis mundi. Această linie dreaptă se desenează pe verticală, dar și pe orizontală, dacă vom accepta ipoteza spațializării timpului
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
entropia intertextului din cultura universală în opera eminesciană reprezintă o resursă hermeneutică și lirică inepuizabilă, cert este că studiul diferirii, după identificarea repetării, continuă să fascineze. Mecanismul intertextualității din proza lui M. Eminescu îi rezervă cititorului, încă, multe alei de labirint, iar în dezlegarea traseului livresc-dedalic intratextul ne poate ajuta. 4. Categorii intratextuale 4.1. Intratextualitate prozastică 4.1.1. "Sărmanul Dionis". Constelații intratextuale Intertextualitatea și sacrul Intertextualitatea dobândește din ce în ce mai multă relevanță ca relație de socializare între texte. În secolul comunicării
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Tot la a șaptea filă, se insinuează o stare aparte, în care individul se confundă cu alte milioane de oameni care au urmat același traseu inițiatic. Dan trăiește un sentiment ciudat, pe care ni-l explicăm după ce el atinge centrul labirintului din tom. Mai târziu, în forma insulei, regăsim o structură simbolică, numitor comun al tuturor formelor de reprezentare sacră. 3. Funcțiile culturale ale sacrului în diverse societăți ar putea fi utile pentru devenirea personajului, dar și pentru a înțelege intertextul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
neofitul. Desprinderea de mediul cunoscut se realizează într-un loc consacrat. 2. Moartea inițiatică reiterează adesea moartea unui zeu. Aceasta cuprinde încercări fizice, de multe ori eșuate, care îl poartă pe neofit până la moarte (coborâre în Infern, pierderea într-un labirint etc.). La capătul călătoriei simbolice, inițiatul atinge cunoașterea secretă (transmiterea unei limbi secrete, a unui semn de recunoaștere), condiție a unei transformări ireversibile a ființei. 3. Ritualul de confirmare autorizează renașterea la viață. În Sărmanul Dionis, jocul inițiatic nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
refluxului sensurilor", "valurile fluxului si refluxului" condiționează capital constituirea edificiului poetic. Eul meditativ maturizat îsi prezintă devenirea traiectului artistic, resimțind fluxul ideatic pe suprafața paginilor scrise, în care puterea absolută a cuvântului supraordonează alcătuirea lumilor suspendate. Eul suprimat încifrează metaforic labirintul existențial din perioada regimului comunist, care a avut o influență negativă asupra destinului uman"157. Fiecare cititor, la fel ca fiecare lectură a aceluiași cititor, pot scoate la iveală sensuri noi. Poezia, care recreează lumea, dar și aceea, care face
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ne-a obișnuit în ultima parte a creației sale, reconstrucția fiind atât interioară cât și exterioară. Interioară la nivelul mesajului care nu mai are claritatea primelor volume, ci devine vag, confuz, abstract, poeta însăși împiedicându-se de numeroasele cămăruțe din labirintul noii sale ființe. Exterioară la nivel stilistic, unde se observă un vid metaforic și un limbaj comun, obișnuit, care uneori devine de neînțeles prin simplitatea sa. Într-un mod convingător va ajunge la aceeași concluzie și Luiza Bratu, care observă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
8, p. 53-55. Despre Elvira Sorohan. BORBÉLY, Ștefan. Concert de închidere. În: Contemporanul, 26, febr. 2015, nr. 2, p. 5. Elvira Sorohan. Salon literar cu prozatori contemporani români și străini. Iași: Editura Junimea, 2014. COZMESCU, Ionela. Elvira Sorohan și "cheile labirintului" Istoriei ieroglifice. În: Gând românesc (Alba Iulia), 8, ian. 2015, nr. 9, p. 29-36. Elvira Sorohan. Cantemir în cartea ieroglifelor. București: Minerva, 1978. MILICĂ, Ioan. Povești cu tâlc. În: Ziarul de Iași, 8 ian. 2015, nr. 4 (7190), p. 6
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
într-o selva oscura, convinsă că nu se va rătăci în desișurile de încifrări câtă vreme are cu sine, tras din propria ingeniozitate, "firul Ariadnei". Iar dacă vreun impas se va ivi, va ști să folosească prompt și eficient "cheia labirintului". E o aventură pasionată în căutare de "pagini unice", care înfrâng canoanele unei epoci, singularizând creația unor autori (fie Dimitrie Cantemir, fie Ion Creangă, fie Urmuz) ce practică "subversiunea" față de formulele inerțiale. Elvirei Sorohan îi plac incomozii, frondeurii, insurgenții, nonconformiștii
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
lui Dimitrie Cantemir (Dimitrie Cantemir, Legende și istorioare orientale, Junimea, 2014). Nu pot uita că, pe vremea când țineam seminariile la cursul de literatură română veche, doamna Sorohan îmi propusese să restituim în haina povestirii transpuse în limbaj actualizat complicatul labirint epico-discursiv al Istoriei ieroglifice. Din vina mea, proiectul a rămas doar la nivelul intențiilor, ca atâtea altele de acest fel, probabil spre dezamăgirea profesoarei, care vedea idei și obișnuia să dea de gândit tuturor, cu o generozitate pe drept cuvânt
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
f f f fată" căreia nu-i pasă cîtuși de puțin de poezie și de proză și nu-i pasă de aceste genuri literare, ea se întoarce acasă pe ploaie, nu e încă educată îndoctrinată emancipată manipulată dirijată în acest labirint fără ieșire care oferă de-a lungul parcursului ei zidurile poezie și proză. (Ibidem) Conformismul îl amuză, căci nu asumă nici urmă de falsă mo destie sau umilință în fața unei limbi "majore". Se servește de ea după bunul plac, se
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
sa în "țara de aici", Elveția. Scrie juxtapunînd episoade ce aleargă de-a lungul spiralei temporale, în toate sensurile, punînd atenția și sagacitatea cititorului la grea încercare, părăsind uneori firul Ariadnei pentru a-l incita să găsească singur ieșirea din labirint. În Simfonia lupului și Culorile rîndunicii, Marius Daniel Popescu propune povestiri autobiografice insolite, deconstruindu-le de fapt în raport cu imaginea tradițională pe care ne-o facem des pre ele și redîndu-le sub formă de puzzle. Cumva în felul lui Julio Cortazar, sau
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
soție Mei, pe fiica lor Shan, care tocmai a fugit de acasă după o ceartă cu tatăl ei, pe miliardarul Lan, pe call-girl An, pe Alice, atașatul cultural și pe amantul ei, Shi... Thomas pleacă în căutarea fiicei sale prin labirinturile multiple, suprapuse, întrepătrunse ale acestui furnicar, capitală a simulacrului și a copiei, creuzet efervescent în care milionarii, mafioții, clasa de mijloc și nenumărații săraci își trăiesc fiecare pasiunile, crizele, rătăcirile. Peste toate aceste traficuri, frămîntări sociale și melancolii particulare tronează
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
noi trece în cealaltă țară. Cel rămas se întoarce la casa Bunicii. (Gemenii) Adevărul nu e la îndemîna simțurilor, nici măcar a celor ficționale. Pentru că realitatea e prea urîtă și greu de îndurat, pistele trebuie amestecate pînă la propria închidere în labirint. La Agota Kristof, scriitura e ceea ce rămîne cînd tot restul s-a spulberat, speranța de a reinventa realul, de a povesti lucrurile așa cum ar fi trebuit să se petreacă, și toate astea într-o "limbă dușmană", cum îi spunea ea
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
oglinzii", metaforă importantă a istoriei culturale, pe care îl vede abolit în modernitate și înlocuit cu simbolul "vitrinei". De altfel, este deja un loc comun "convenția" culturală care face să corespundă premodernității metafora oglinzii, modernității metafora lămpii, iar postmodernității metafora labirintului de oglinzi. Dacă oglinda este simbolul transcendenței, care imprimă creatorului datoria de a o imita, lampa este simbolul unicității sursei de semnificație care este chiar individul modern (lumina este proiectată din interiorul său), iar labirintul de oglinzi semnifică fragmentaritatea și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
metafora lămpii, iar postmodernității metafora labirintului de oglinzi. Dacă oglinda este simbolul transcendenței, care imprimă creatorului datoria de a o imita, lampa este simbolul unicității sursei de semnificație care este chiar individul modern (lumina este proiectată din interiorul său), iar labirintul de oglinzi semnifică fragmentaritatea și disparitatea omului postmodern, care se dizolvă într-o multitudine de imagini ce nu-l mai pot recompune complet. Baudrillard introduce metafora "vitrinei" pentru a sugera importanța acordată mai degrabă lumii obiectelor decât autoreflectării personale, astfel încât
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Apărută În ediție de lux la Editura « Semne», În primăvara anului 2010, cartea cu poeme domnești, pe care ne-o dăruiește poetul Theodor Răpan, este un mirific labirint prin care transcendența metaforei scapă din gravitatea a ceea ce am fost Învățați să denumim „timp fizic”. Învrăjbirea vorbelor, domolirea lor, tot acel fastuos colorit al unui „A fost odată ca niciodată” basm dublat de pojghița tot mai subțire de realitate
Theodor Răpan, DANSUL INOROGULUI (Elogiul Melanholiei). In: ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Melania Cuc () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1539]
-
pereții galbeni și coșcoviți, se zăreau dâre cenușii, lăsate de apa de ploaie din burlanele sparte. Ornamentele de piatră ale ferestrelor erau crăpate și roase. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea". Înăuntru, vizitatorul se pierde într-un adevărat labirint domestic, care spune multe despre firea defunctului proprietar: "o mulțime de coridoare, cămăruțe și cotloane încurcau drumul și întârziau pașii". În descrierea cvasi-balzaciană a interiorului, surprinde mai ales prezența unui veritabil muzeu, haut lieu al entomologiei, adăpostit cu generozitate de
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
decorul celui de-al doilea. La fel, pentru Benjamin, locul în care arcadele Parisului își află înțelesul nu este planul arhi tectural, cât poezia lui Baudelaire. Experiența urbană este constitutivă orașului ca atare, în momentul în care îi este parcurs labirintul: pentru Benjamin, flaneurul este, fără să vrea sau să-și dea seama, o Ariadnă. Din punctul de vedere al textualității constitutive orașului, proiectul „filozofiei prime“ la Benjamin se precizează: este vorba, în acest proiect, despre o scriitură inedită, o descriere
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
său, flaneurul, care găsește metoda de a „tezauriza“ impresiile pe care le lasă trecătorii anonimi: metoda fizionomică. În capitolul al treilea al lucrării de față voi detalia, cum am anunțat deja, reperele experienței prin care flaneurul își mediază raporturile cu labirintul metropolei. Pentru moment, ajunge notarea acestui rezultat important în discuția despre conceptul de experiență: atunci când „obiectul“ ei este modernitatea urbană, experiența devine o structurare și o recunoaștere a persistenței unui șoc, cauzat de întâlnirea cu mulțimile anonime și cu lucrurile
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
ca un chip istoric exem plar al acesteia. Capitolul 3 FLANEURUL ÎN ISTORIE 3.1. Gesturi, texte În ceea ce privește o „fenomenologie“ a flaneurului în scrierile lui Benjamin, dificultatea demersului constă în pluralitatea de contexte în care acest personaj se manifestă: parcurgând labirintul străzilor, în mijlocul mulțimii căreia îi schițează constant fizionomia, printre mărfurile expuse în vitrinele arcadelor, în cafenea sau, foarte important, în ochii celorlalți. Traseul lecturii de aici vizează, într-un prim moment, inventarierea câtorva gesturi caracteristice, care să permită, apoi, reconstrucția
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
găsește în text o explicație elaborată a acestei situații, ci doar se men ționează în treacăt că, probabil, „caracterul național“ italian este într-o oarecare măsură răspunzător de acest fapt. Impor tant este că gestul flaneurului, arta de a parcurge labirintul orașului, nu se identifică nici cu modul în care străinul vizitează obiectivele turistice ale metropolei, nici cu promenada filozofică (flaneurul nu este un „philosophischer Spaziergänger“, notează Benjamin) și, în fine, nici cu drumurile celor pentru care orașul reprezintă locul de
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
întreprinde flaneurul, repeti tivitatea este menită a „transforma“ trăirea (Erlebnis) în experiență (Erfahrung). Nu șocul întâlnirii inițiale este cel care dez văluie taina unui anumit loc, ci înscrierea sa „în durata“ memoriei colective și, în același timp, „locuirea“ sa ca labirint al copilăriei. Reluarea traseelor urbane nu are pentru flaneur sensul unei repetitivități oarbe (care ar fi de ordin, mai degrabă, tehnic), ci pe cel al dobândirii familiarității prin sesizarea urmelor lăsate de trecutul care își revendică amintirea (Gedächtnis). Un alt
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Chausseestrasse este, pentru Benjamin, o fata morgana a dunelor de la Marea Baltică. Al patrulea ghid este, surprinzător, Parisul însuși. Am vorbit deja despre structura speculativă a experienței urbane. Benjamin o spune explicit în acest loc: „Diese Irrkünste hat mich Paris gelehrt“. Labirintul urban al metropolei franceze reprezintă paradigma prin care este privit, retrospectiv, Berlinul. Imaginea nebuloasă a orașului natal își certifică propriul caracter ermetic prin oglindirea în aura tainică a Parisului, locul în care flaneurul este un sacerdot, iar flanatul un ritual
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
a unei memorii. Scena mobilă este revelatorie: „for a theater is always a place of memory where what has been is repeated and changed into what is to come.“ Pragul devine o imagine dialectică a orașului, la fel cum este labirintul sau răscrucea. Ca o concluzie preliminară, orașul este pentru Benjamin un spațiu în care textele, figurile sale cotidiene și formele arhitectonice propriu zise pun în scenă o dramă a istoriei ca atare: aceea în care trecutul își reclamă dreptul de
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
moștenite, ele ajung pe mâna anticarilor, la fel cum mo numentele, uitată fiind semnificația lor originară, devin simple repere geografice cotidiene sau locuri de joacă. Un alt chip pe care îl capătă orașul în amintirea copilăriei berlineze este cel al labirintului. Deja, după cum am încercat să arăt, acesta este o imagine dialectică a orașului și a experienței urbane ca atare, iar parcurgerea sa reprezintă mișcarea prin care orașul „crește“ în profunzimea sa, proliferează neintențional, își pune în chestiune limitele sau categoriile
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]