3,017 matches
-
a durerilor și apăsării mormântului”. Directorii revistei - trecuți în antet începând cu cel de-al doilea an de apariție - sunt Liviu Rusu (pe a cărui adresă figurează și redacția) și Mircea Streinul. Secretari de redacție sunt din martie 1937 Ion Negură și George Drumur, care preiau ștafeta de la Mircea Streinul, plecat la București. În pofida unor aserțiuni, revista este rodul grupării omonime, și nu invers. Rădăcinile trebuie căutate în Unirea, din 1918, a Bucovinei cu patria-mamă. Generația tânără crescută, începând din acel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287500_a_288829]
-
adeverite drept puteri ale omenescului. Versul-fluviu, cu excepția poemului România mea, edificat pe largi dimensiuni de mit și de odă, este abandonat și înlocuit de un ,,cântec șoptit la ureche”, de rugăciune, de îndemnul direct la lepădarea formelor inautentice, comuniste: ,,Se-ndeasă negura din Răsărit”, ,, Nimicnicia până-n Neam s-a-ntins”, ,,Să nu uităm și să nu iertăm!”. Sunt fețele complementare ale unei personalități rămase, în ciuda vitregiilor vremii, cu o demnitate neștirbită de opresiune, izolare și sărăcie, în apărarea - chiar dacă uneori à rebours
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288046_a_289375]
-
depăși ordinea normală a lucrurilor. Ceea ce s-a putut remarca la alți romantici (propensiunea spre Înălțimi, tulburarea În fața transcendentului!) nu există În poezia lui CÎrlova. Expansiunea lui este limitată, privirea nu trece dincolo de limitele peisajului, privirea se Întoarce, bucuroasă, spre „negura mîhnirii” din interior. Căci locul securizant (valea tristă și euforizantă) este, În același timp, o sursă de neliniște. Ea ocrotește, dar nu vindecă. Ceva lipsește (În Inserare: ființa „care poate să-l facă fericit”, În Păstorul Întristat: păstorița „cu chip
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
deloc; Oriunde veselia din inimă Îi piere, Și de aceea umblă fugar din loc În loc. Ce caută nu știe, dar simte că lipsește Ființa care poate să-l facă fericit, Și neputînd găsi-o, În vreme ce-o dorește, În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit, Întocmai ca o luntre ce slobodă pe mare, Nu poate de furtune a mai găsi pămînt; Ce n-are nici nădejde că poate d’Întîmplare, Cu vreme s-o arunce la margine vr’un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poeme demonstrative și vizionariste, Heliade a dat cea mai clară sugestie a plăcerii lui, dacă nu de a trăi, În orice caz de a contempla un univers În stare de ebuliție: „CÎnd viforul se scoală, cînd cerul se mînie, CÎnd negura se-ntinde, cînd norii se-mpletesc, CÎnd focul șărpuiește d-a lungul În tărie Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc. CÎnd marea se răscoală, volbură-ntărîtată, CÎnd undele-i muginde se nalță spumegînd, Ființa-mi ca o barcă de cuget
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Trăsnetul arde, petrece Cu cugetul cînd vii, Grindina bate, rănește, Stingerea pasu-i urmează; Seceta seacă, sterpează, Foametea rumpe, răcnește, Boalele zbiară, turbează, Moartea doboară, cosește Osînda tu cînd ții”... Avem aici concentrate aproape toate elementele lirismului său: viforul, cerul dezlănțuit, negura, norii, focul, fulgerul, marea Întărîtată, munții ce fumegă, vulcanii În turbare, văzduhul spintecat de flăcări și alte locuri și lucruri rele, Într-o corespondență curioasă cu forțele mari ale universului. În intuiția acestor legături secrete, Heliade arată că a deprins
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
simbol, din galeria, acum, a monștrilor cu care se luptă poetul În Satire. Alexandrescu manifestă o oarecare preferință pentru asemenea spații retrase În care sălășluiesc umbrele, iazmele. SÎnt locuri sumbre, ascunse de ochii lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se petrece În poezia lui Grigore Alexandrescu. Iancu Văcărescu, CÎrlova, Ion Heliade Rădulescu erau, cu predilecție, poeți ai Înserării. Grigore Alexandrescu este, mai ales, un poet al nocturnului. Căderea Întunericului este la el momentul cel mai prielnic pentru reverie. Atunci: „...negura deasă lumina-ntunecează; Fantome d-altă lume șoptesc, mă Încunjor; În fiecare șoaptă o muncă Înviază În ochii-mi se confundă trecut și viitor...” Începutul nopții este, așadar, Începutul unei fertile confuzii: Între trecut și viitor, Între lumea reală și lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se repetă În Peștera Muștelor aproape cu aceleași elemente: „Zmeul Încalecă, fuge cu vergura, Fuge pe vale; Calul se turbură; zboară, se spumegă, Mușcă-n zăbale. Zmeu-Îi ia frînele, repede-i sîngeră Coasta spumoasă; Calu-i se-naripă, fuge ca negura Vijelioasă, Cerul se scutură, munții se leagănă... Brazii săltară, Cerul cu stelele, brazii cu stîncele Se confundară. Văile murmură, frunzele freamătă, Aerul sună; Pletele verginei, sparte, sub aure Scîntei la lună. Însă la peștera stîncilor alpice Calul atinge; Sforăie, nichează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Oriunde s-ar găsi, acasă (la Mircești) sau În Franța, Italia, Alecsandri dă referințe despre timpul, Îndeosebi despre timpul rău, cu acel sentiment grav că timpul reglează existența noastră. „Timpul e foarte urît - scrie el, de la București, Paulinei, În 1884. Neguri ca la Londra, umezeală, glod, frig...”. Lui George Bengescu Îi confirmă În 1885, de la Paris, că timpul este rău și „timpul rău m-a Împiedicat să mă instalez la Passy”... Aceluiași Bengescu Îi dă vești În 1888, de la Mircești, despre
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și iarna-i iarnă! Pe aice clima e variabilă, ca și caracterul locuitorilor; cînd ploaie, cînd vînt, cînd ger moderat, cînd o rază de soare rușinoasă, care lunecă pe la un colț de casă și dispare curînd Într-un hău de negură. Însăși elementele sînt Împărțite În categorii: unele monarhice, altele republicane, altele iar comunarde... toate gata a se combate și a produce anarhie În plămîni, precum și În crieri, traducîndu-se prin junghiuri și gutunariuri lung strănutătoare.” Nu știm dacă amicul Ollănescu Își
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
măreție, de regulă, statică. Bucuroasă, privirea trece, apoi, la alt grup de elemente, altă scenă, alt tablou... În Grui-SÎnger, Alecsandri cultivă fiorosul din natură, măreția lirică În orgia vegetală. Elementele materiale alcătuiesc un grandios tablou de Întunecimi sublime: cărări Încîlcite, neguri sure, umbre mortale, fiare „povestice”, peșteri negre și amenințătoare, arbori cu ramurile Încrucișate ca niște spînzurători, stînci „fantasme pleșuve, mute, oarbe” etc. Toate semnele infernului din natură sînt convocate pentru a zugrăvi un „cuib al spaimei”, spectacol de cruzimi materiale
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
labirint vegetal peste care stăpînește Grui-SÎnger, crudul Minotaur. Începutul poemului anunță intrarea În acest spațiu provocator: „În cea pădure veche, grozavă infernală, Cărarea-i Încîlcită și umbra e mortală, Și arbori, stînci, prăpăstii și oricare făptură Iau forme uriașe prin negura cea sură, Aspecturi fioroase de pajuri, de balauri, De zmei culcați pe dîmburi, de șerpi ascunși În găuri, De toate-acele feare povestice, de pradă, Ce luna giulgiuiește cu alba ei zăpadă, Copacii Întind brațe, amenințătoare, Nălțînd pe toată culmea cîte-o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și stîncile, fantasme pleșuve, mute, oarbe Deschid largi, negre peșteri menite de a soarbe În umbra lor adîncă și de misteruri plină Pe omu-mpins de soartă a pere din lumină.” Pădure obscură, stînci, peșteri ca niște imense ventuze, cărări Întortocheate, neguri groase - iată o suită de figuri ale fricii, elemente (cum zice Bachelard) ale unei mitologii imediate. O mitologic a terorii, un peisaj al coșmarului, al haosului primordial. Stînca, despre care același Bachelard spune (În La terre et les réveries de la
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
văzduh, falnicei grămade. O profunzime a imaginației, o dialectică a nuanțelor pe care Alecsandri le atinge rar: „Palid convoi, perdut, uitat, Coloana funerară Ea poartă-n frunte un stigmat. ............................................. Convoiu-ntreg, nedeslipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc, Fără-adăpost, nici foc. ........................................ Treptat, omătul spulberat Se-ntinde ca o mare, Și crește, și sub el, treptat, Convoiu-ntreg dispare, Și-n zori tot cîmpu-i Învălit C-un giulgiu nemărginit...” Reveria pietrifiantă se deschide
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
munții din Carpați...” Ștefan Întrunește o „triplă majestate”: faima Învingătoare (vitejia), splendoarea tronului (puterea) și Înțelepciunea. Alecsandri fixează un model pe care Îl va relua În alte poeme: „dragostea (de) moșie”, „erou plin de lumină”, un soare splendid ce sparge negurile istoriei, „ființă - Într-un cuvînt - de-o natură gigantică, divină”. Este portretul moral și fizic al eroului romantic, scăldat În lumini mistice. Discursul lui este, iarăși, un model de retorică solemnă. Toate miturile istoriei sînt puse În mișcare, toate imaginile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Cine ești? De unde ești? Pe la noi ce rătăcești?”... Unele au intrat În limbajul comun, gravitatea lor s-a tocit, fiind adesea Întoarse spre sensuri umoristice. Alecsandri folosește În sprijinul unei unice idei o figurație poetică de sărbătoare: stînci, nori crunți, neguri otrăvitoare, hidra turbată, vulturul falnic, soarele care Își schimbă locul pe cer, nisipul mării, codrii mișcători etc, pentru a sugera o agresiune În valuri și o rezistență de granit. Nici una din marile comparații romantice nu lipsește. Ele au ceva grandios
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogolește, Cade, rumpe și zdrobește Codrii vechi din a sa cale PÎnă-n fund, În fund de vale, Astfel crunt ostașul meu...” Arta antitezei (Fiul Romei, de o parte, și nisipurile, codrii mișcători, hidra, negurile năvălitoare de cealaltă parte) angajează, dar Într-o mică măsură, și o dialectică a elementelor. Acelea ce definesc sentinela romană, mitul, cu alte cuvinte, al trăiniciei hotarelor și al eternității ființei naționale, vin din lumea simbolurilor consistente și grandioase: falnic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
elemente: fluide, covîrșitoare ca număr, inconsistente ca structură. Mai Întîi un vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa În nisipurile secetoase... În aceeași tehnică sînt compuse și poemele din Ostașii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
structură. Mai Întîi un vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa În nisipurile secetoase... În aceeași tehnică sînt compuse și poemele din Ostașii noștri: o retorică mai obosită, bazată aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din clasa o ajută la lecție. 93 V.2. MATERIAL LINGVISTIC SELECTAT PENTRU EXERSAREA COMUNICĂRII Anotimpurile: ¾ TOAMNĂ Zile de toamnă de George Coșbuc Bate vântul, frunză cade Vestejita de pe ram Nourii se-ntind pe ceruri, Ploaia-ncet lovește-n geam Negura din vai se-nalță Către ceru-ntunecos A pădurilor podoabe Așternutu-s-a pe jos. Buciumul nu mai răsună, Câmpurile sunt puștii; Nu se mai zăresc pe dâmburi Cardurile de copii. Rapsodii de toamnă (fragment) de George Topârceanu A trecut
Copilul cu dificultăţi de învăţare - Comportamentul lexic şi grafic by Raus Gabriela () [Corola-publishinghouse/Science/742_a_1231]
-
este mai strălucitoare decât oriunde? Acest mod de argumentare este tipic iluminiștilor români și el se regăsește, în zeci de variante, la poeți și descoperirea Europei luminători profesioniști, la oficialități, în presă și literatură. Toți vor să lumineze nația românească: Negura să depărteze Ci dimult se-au răspândit p'acest continent slăvit. Era convingerea naiv exprimată, dar autentică și adâncă, a unui versificator obscur, G. Stihi. Ea este însă a epocii, a curentului iluminist întreg, plin de admirație pentru luminata Europă
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
revoluției noastre culturale care a Înfăptuit până acum reforma Învățământului public și a organizat Academia R.P.R., care pe tărâmul literaturii Înregistrează apariția unor romane ca: Desculț de Zahariâ Stancu, Interogatoriul și Evadarea de Alexandru Jar, Lumina primăverii de Ion Călugăru, Negura de Eusebiu Camilar, a unor nuvele ca ale lui Sergiu Fărcășan, Petre Dragoș, Nagy Istvan, Petre Vintilă, V.Em. Galan, a poemelor lui Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu ș.a. care sunt semnele indiscutabile ale unui reviriment literar
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
muncitoare, la efortul comun pentru organizare, creștere ideologică și Îmbunătățirea meseriei, vom reuși să Înlăturăm toate cauzele, sau pe cele mai multe, ale stângăciilor și lipsurilor noastre”. Eusebiu CAMILAR: „Îmi propun să termin până În luna martie volumele II și III din romanul Negura. Mi-am luat angajamentul acesta și, dacă nu va interveni nici un fapt menit să-mi Împiedice munca, vreau să-l respect Întru totul. Socotesc că prin Însăși publicarea acestui roman aduc un aport Însemnat primului plan economic al republicii noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]