4,027 matches
-
Luna n-au fost În stare să extragă. Atunci Îngerul care ține pămînturile #Atlas## se ridică În picioare, pe cînd Îngerul celălalt #Splenditenens## dă drumul cerurilor, astfel Încît cele de mai sus se amestecă cu cele de mai jos și țîșnește o flacără care arde printre aceste lucruri #resturile de Lumină amestecată## și continuă să ardă pînă cînd toate rămășițele de Lumină sînt și ele eliberate.” Mani spuse: „Acest foc va ține o mie patru sute șaizeci și opt de ani.” El
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Împreună cu apostolii, să judece universul; demonii și Închinătorii lor vor fi azvîrliți În focul veșnic, Cei Drepți vor moșteni Împărăția Cerurilor. „Iar atunci, la Îngăduința Tatălui, o ceață Întunecoasă și o gheenă de foc (obscuritas tenebrosa et geenna ignis) vor țîșni din adîncul pămîntului pînă la văzduhul firmamentului”50. Sathanas și oastea lui demonică vor fi aruncați Într-un lac de foc atît de adînc, Încît o piatră azvîrlită În el de un bărbat de treizeci de ani ar ajunge pe
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
pentru lenjerie; din păcate, nu era asta. A îngăimat un singur cuvânt: „Ustură!“. Suferință ca aceea nu cred că există pe lume: a început să alerge prin cameră șuierând ca o locomotivă; și-a dus mâna la ochi, dezastru: au țâșnit lacrimile ca din arteziană; eu nu înțelegeam ce i se întâmplă, mi s-a făcut frică și am început să plâng, dar imediat m-a luat și pe mine usturimea, parcă-mi ardeau ochii... Ne-am zvârcolit în pat frecându
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
a ne chinui singuri, de a ne agita aiurea pentru te miri ce și nimic, o scandaloasă inaptitudine la «fericire»” (24 martie 1980 Ă 539). Crezându-se înrădăcinat în prezent, el nu se poate, totuși, sustrage eredității Ă din care țâșnește nu numai frământarea, ci și melancolia. Iată: „Ce e cu tine? Ce mai faci? Te simt mai degrabă sumbru. Ce se întâmplă? Nu trebuie să iei lucrurile prea în serios. A ne face sânge rău: asta e o specialitate a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
căderea în apatie, au, după cum se poate constata, o dublă motivație dramatică, propagîndu-se în cercuri concentrice. În Cavou bar, însă, piesa de care urmează să ne ocupăm, politicul se dispensează de învelișurile în care în primele trei piese, se disimulase, țîșnind în jeturi, izbucnind în trombă. Afirmații incomode, întrebări scormonitoare, îndoieli și ardori sînt slobozite impetuos, cu o nervoasă participare, dintr-un preaplin al cugetului ajuns la capătul răbdării. Încă un revoltat, deci, în dramaturgia lui Constantin Popa: Octav, din Cavou
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
umanul din temelii (în basme), prevestind desăvârșirea parcursului inițiatic. În schimb, apa moartă, în mentalitatea tradițională, are și conotații negative, la construirea unei fântâni sau în ritualul de înmormântare. Astfel, la facerea puțurilor, apa vie e apa care curge sau țâșnește din pământ, apa moartă e apa murdară căci ea e a diavolului 133, iar, la înmormântare, "după ce îngroapă un mort, apa ce o aveai în vadră, în casă, să o verși, căci acea apă e moartă, e apa morților".134
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
universul spiritual al poporului, în conștiința lui. Vor rămâne în poezie dârzenia și tenacitatea țăranului, entuziasmul, exprimate într-o artă poetică ce ne trimite la Hașdeu: Când voi izbi odată eu cu barda/ această stâncă are să se crape/ Și va țâșni din ea șuvoi de apă/ băieți aceasta este arta". În acest univers dur, colțuros, de pământ și semințe în germinație, cu un acut sentiment al comunității cu istoria, poetul, dacă nu va rămâne Ceahlăul sau Vezuviul de altădată, simboluri ale
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu numai melancolia pierderii acestuia și odată cu el trecerea unui timp, ci, legat de imaginea lui, insistă asupra depășirii condiției, a evadării iluzorii din propriul cerc. "Un cal e perfectă armonie/ Și o fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din propriul meu cerc/ În altă parte/ Poate în veșnicie./ Tristețea e, că goana terminând, și-apleacă roibul fruntea pe pământ." Exodul satului spre oraș îi creează poetului nostalgii, și îl bântuie ca o moarte, de aceea se "întreabă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
exprimă cu nostalgie sentimentul trecerii timpului, Marius Robescu vorbește despre un spațiu fericit, despre o stare de echinox "în care nimeni nu îmbătrânește", un univers în care viața este o stare de explozie: "Plouă ca-n alte ere și lumini/ țâșnesc din ochii peștilor sub mare." Un sentiment de sfârșit de lume apare în poemul "Așa ca un glas": Ninge parcă s-ar fi surpat/ un clopot imens". Aceeași atmosferă o regăsim și în poeme precum "Cale" sau "Ploaie"1. Poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și problemele existenței oamenilor devin și problemele lui, de aceea se întreabă în ce măsură oamenii știu că drumul spre comunism trece prin ei: Nu va veni nici un mesia/ Nu va fi judecata de apoi/ Flacăra comunismului/ Se va aprinde/ Și va țâșni din noi." În fruntea țării, ne spune poetul, avem un cârmaci destoinic: "Cum să ne înturnăm din largul/ unde cârmaciul a îndreptat cutezător corabia/ atâta vreme priponită în mal." Avem un legământ cu dreptatea și libertatea apărată cu tărie de-
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
încântare peisajele de odinioară: " Când se văd munții" ei se văd rar, pentru că pădurile sunt în nori, și pentru că stelele sunt joase și pâlpâie "de-ți iau ochii/ Ca lumânările pe colaci/ când aerul se ridică în sus, ei odată țâșnesc pe-acolo/ Pe la geana orizontului, se văd foarte aproape,/ Ți se pare că te poți sui pe ei cu carul". Satul își are hoții și milogii lui, pe Zarbă și Riblă, a căror prezență aduce și o altă figură interesantă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Nuțescu) și o Sonia (Melania Ursu) de zile mari. Era o lectură profundă și atât de exactă a universului marelui dramaturg rus! Alexa Visarion a înțeles ca nimeni altul forța expresivă a tăcerii cehoviene, deznădejduitul și tragicul strigăt omenesc care țâșnește din adâncul muțeniei, dar și puritatea pe care o închide, fără s-o poată strivi în idealitatea ei, cenușiul pustiului existențial, al orizontului fără de zări. Totul în acel spectacol era o tăcere vorbitoare, glosând despre insondabilul suflet omenesc, cu meandrele
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
atât mai puțin nu-și puteau face loc aici drama Da sau Nu a lui Alexandrî Ghelman se desfășoară cu o intensitate umană autentică, fiecare portret lăsând să treacă prin el rezonanțe variate ale lumii din afară, și lăsând să țâșnească, în coformitate cu caracterul, și temperamentul respectiv, adevăruri îndelung tăcute, dar nu adânc îngropate. De la reticență la explozie, drumul e parcurs cu fermitate și finețe și concluziile pe care spectacolul le sugerează expresiv sunt oboseala și rutina ce stăpânește această
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
un flipchart și un marker. Trebuia să fie foarte atent la ce spunea pentru că erau foarte rapizi în a înțelege și subliniau imediat dificultățile, problemele etc. B.C. Era ca un examen. H.A. Era un adevărat examen. După bu-fet, criticile, sugestiile țîșneau din toate direcțiile. B.C. Credeți că aceste întîlniri au influențat mult conținutul cărților publicate de membrii Grupului celor Zece? H.A. Cred că aceste cărți ar fi fost scrise oricum, dar conținutul lor ar fi fost diferit, fără îndoială. Personalitățile prezente
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
foarte inteligenți, obișnuiți să-și folosească inteligența pentru propria plăcere, nu neapărat pentru a străluci. Mediul era subversiv, adică riscam mereu, orice-am fi făcut, să fim chemați la ordine. Ce era diabolic era ideea că din ciocnirea spiritelor putea țâșni ceva care să ducă spre real. Or, asta nu e adevărat. Nu se poate porni de la un schimb de idei și reintra în contact cu o realitate, oricare ar fi aceasta. Întâlnești tot idei. La nivelul discursului, mulți au impresia
[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
-
mai apoi. Abia ivit în lumină, noul cosmos își împrumută culorile și armoniile sonore din universul lăuntric, devenit deodată neîncăpător, al celui îndrăgostit. Mișcarea ascendentă a eului spiritual ce a descoperit dragostea este sugerată prin motivul privirii (și privirean sus țâșni) și prin cel al auzului, care deschid spre infinit marginile ființei. Metafora curcubeului tăiat în două ce izvorăște din lăuntrul făpturii iluminate de iubire propune o viziune neobișnuită asupra lumii care pare a nu avea forme, culori, sunete pro prii
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
asupra lumii care pare a nu avea forme, culori, sunete pro prii. Dragostea spiritualizează ființa, îngăduindui accesul întrun spațiu sacru, în care se nasc formele diverse ale lumii (percepute sinestezic), în care izvorăște cântecul înalt al ciocârliei: Și privirean sus țâșni, / curcubeu tăiat în două, / și auzul o ntâlni / tocmai lângă ciocârlii. Iubirea devine astfel cântec înalt, odă a bucuriei, celebrând soarele, lumina, căldura, viața (simbolistica ciocârliei). Secvența a treia surprinde transformarea făpturii celui ce iubește. Aceasta pare a se naște
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
se zice „crasnic“* și care chiar din timpul apariției în cepe a țipa și a fugi prin casă. Babele dau foc la sobă, fac jăratec mult; apoi îl iau la goană prin casă, pînă cînd, neavînd alt loc de scăpare, țîșnește în sobă; se astupă la gură și se arde. Astfel scapă de crasnic. Creier Cînd mănînci creier de un animal care-i bun de mîncat, atunci îți crește creierul, ori dacă mănînci ochii, atunci vezi bine cu ochii. Creștet Copilului
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
a istoricului literar abstras din contingent, devreme ce stilul său capătă valențe policrome, forfotitoare, luxuriante, chiar dacă marcat de acea neasfințită mâhnire a finitudinii: "Nicăieri nu e zădărnicie, numai în mine se risipesc spicele-zilele. Un rost suprem întoarce țărânii datoria. Lăstunii țâșnesc în aerul ud, păstrăvii își urmează călătoria odată cu valul în spume, șarpele se retrage înțelept în ferigi, moara de apă își duce povara, iar piua punctează ironic tăcerea ca o ciocănitoare într-un nuc bătrân. Coboară bușteni de la munte morocănoși
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
de ani, cu mare succes!). Dar povestea mi se pare atît de amuzantă, că nu mă pot abține s-o relatez. După ce au urcat toți bagajele (în care erau incluse borcane, putinele, damigene, lăzi frigorifice, aragaze de voiaj etc.), au țîșnit spre plaje. Vancea, nu putea: trebuia să obțină scutirea de masă. L-a luat cu el și pe Ovidiu, unul dintre actori (viitor director al teatrului). Trebuie să mai fac o precizare: tov. Scăunaș, în ciuda numelui, era o persoană foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
unora dintre participanți... Dimiu era fiert, îi scria de zor lui Măciucă. Silvestru își umflase obrajii de nervi, primul secretar asculta explicații neconvingătoare de la președintele culturii grena, și el! Noroc cu Virgil Tănase, care, mai cu tupeu (poate, curaj?) a țîșnit din scaun și-a strigat: Să terminăm cu nenorocita confuzie între OM și OPERĂ! Așa s-a procedat cu Blaga, cu Goga, cu Acterian... Penciulescu dacă e-n Suedia, tot regizor român rămîne! Și face cinste țării! La fel, Esrig
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
și alternarea poziției dominatoare (sfidarea), acum favorabilă celui care privește lumina. Personificarea e sinteza tuturor temerilor și are, indiscutabil, un ce halucinant. Nu este prima oară cînd spotul orbitor al imponderabilei lumini îl aruncă pe Apostol într-o transă inexplicabilă: "țîșni o lumină orbitoare și mîndră, zvîrlindu-și întîiele raze spre cerul căptușit cu nouri și apoi, coborînd pe pămînt repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoșat ca în fața unei fantome, uitîndu-și tunurile și mînia, uitînd tot, parcă ar fi visat
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
dans la conscience." Ceea ce, știm deja, prilejuiește momentul de fericire vie sau de tristețe indicibilă, inexplicabile în primele clipe, este repetarea condițiilor senzoriale, oarbe la înțelesul lucrurilor, ale scenei trecute. Dacă acest "cadru al senzațiilor" este, prin întîmplare, recreat, pot țîșni la suprafața trăirii, aruncînd în stare de vibrație conștiința suspendată, însă febril căutătoare a sensului transformării, clipe îngropate în uitare, dar latente în conștiința noastră. Mai mult, semnificația lor sporește în claritate și infinitezimale nuanțe, fiindcă se scaldă în lumina
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
la el, ba chiar părinții l-ar fi lăudat că iese c-un asemenea prieten. Cînd i-a expus chestiunea, băiatul l-a lăsat să vorbească fără să-l întrerupă, dar uitîndu-se la el de sus, cumva amuzat. Amuzamentul ăsta țîșnea poate din sprîncenele ridicate sau din colțul buzelor sau din cel al ochilor. Sursa nu era sigură, totuși asta era impresia generală. Asta l-a făcut să spună totul cam fără convingere, ca și cum ar fi ajuns și el la concluzia
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]
-
lume, chiar dacă-ți freci pînă la carne pielea. Greșise cînd și-a închipuit că dacă l-ar invita pe Marcu, ăsta ar veni fără Cornel. Uitase de treaba asta și cine te poate învinui cînd Cornel e transparent și-ți țîșnește în cale de-abia după ce-i prea tîrziu și nu-l mai poți evita? Dar, înainte s-apuce să spună vii singur dacă vii, nu-l vreau și pe ăsta, o nepolitețe justificată avînd în vedere împrejurările, Marcu a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1529_a_2827]