3,053 matches
-
comunale cît și de roadele pămîntului, pentru că străbătea cîmpia În lung și În lat, pe toate drumurile ei, ca-ntr-o permanentă inspecție, de sus de pe capra șaretei. Veacul fluiera alături, nepăsător de cîte aveau să vină; el Îi simțea adierea În aerul rece de dimineață din primăvara acelui an, numai că nu-și dădea seama ce se Întîmplă, de unde venea adierea aceea altfel percepută decît pală, obișnuită a vîntului de dimineață. Calul, cu flori din lînă colorată pe frunte, prinsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
permanentă inspecție, de sus de pe capra șaretei. Veacul fluiera alături, nepăsător de cîte aveau să vină; el Îi simțea adierea În aerul rece de dimineață din primăvara acelui an, numai că nu-și dădea seama ce se Întîmplă, de unde venea adierea aceea altfel percepută decît pală, obișnuită a vîntului de dimineață. Calul, cu flori din lînă colorată pe frunte, prinsă de harnașamentul lustruit pentru Întîmpinarea anotimpului, alerga la trap, vioi, prin dislocările timpului, dînd impresia că aleargă spre un alt orizont
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
După o oră ne despărțirăm de el Îmbrățișîndu-l. - Să nu ne uitați, rostii. El mă Îmbrățișă din nou. 20. CÎnd ajunse acasă, Marga Popescu deschise ferestrele dinspre curte, atentă la perdelele de voal, albe și lungi, - nu le mișca nici o adiere. După ce-și puse capotul pe ea, ieși În curte, potrivi furtunul pe care-l ținea Într-o ladă lîngă cișmea și stropi asfaltul Încins din fața ferestrelor, răcorindu-l. Apoi intră În casă, Își făcu un duș și la urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
dar fiica, simțind asta, Își ținea capul aplecat pe umărul meu, era În dreapta mea, preluată bărbăteștii mele puteri; ne aflam În Ierusalim desigur, acolo la interferența marilor religii din această parte a lumii, „Iudith!, spuneam, Iudith!”... ea stătea supusă ușoarei adieri dinspre Muntele Sinai și dealul Căpățînii, În timp ce domnul Pavel ne căuta În vis lîngă tufele de măslini, să venim să vedem fantasticul răsărit de soare dinspre Marea Roșie... În seara aceea - căci mă prinse Înserarea acolo - soba bucătăriei iradia o dulce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
deveni ceea ce nu sînt. CÎt de rău Îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, În Înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, Îi simții obrazul ca o adiere cînd caldă, cînd rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! Îl auzii vorbind deodată, lîngă mine. Era așa cum Îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași tîrÎt În beznă.” - „Cum aș putea?” Întrebai. Îmi spusei, totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, Îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se Înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu Însuți, să nu faci rău nimănui, păstrîndu-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia se va așeza, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
deslușească puntea dintre generații - atunci, inexplicabil, abia vizibilă - pe care - nu știa de ce, probabil un defect de vedere - Încercînd s-o străbată, simțea o nesiguranță, ca un permanent dezechilibru, de fiecare dată, Însă, Învins cu tinerețe și abilitate, Înfloream la adierea conversației lor, - le auzeam fără să le ascult, ocrotit de prezența Anei și pleoapele șirete ale fiicei ce-i stătea alături ca o fotografie a ei făcută de un fotograf ambulant, Într-un parc, cum se obișnuia Înainte de război. Eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
jos. Urmară clipe de liniște Între noi și, În răsfrîngerea unei fracțiuni, peste umerii fiicei, deodată, Ana mă privi În ochi, fix, - și atunci, În fracțiunea aceea de timp, se porni, dar numai pe durata ei, pentru noi, o dulce adiere astrală din apus. CÎnd ne-ntoarserăm la masă, domnul Pavel, care gîndise Între timp la unele evoluții ale tinereții lui, În segmentele petrecute În această Grădină și surîdea acelor amintiri fără mărturisiri către soție, Întrerupt Își ridică privirea spre noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
prins de privirea Anei fără ca ceilalți să-mi observe imobilitatea. Ana cea mică purta În jurul gîtului și peste umeri - se vede că așa era moda sau numai imaginația ei inventivă - o eșarfă albastră de voal ce Încerca vagi unduiri În adierea firavă a vîntului ce Începuse din vest. Era o binefacere după o zi toridă, acum la două ceasuri Înainte de miezul nopții. Și noaptea aceea se termină sus spre oiștea Carului Mare, În rîsul Întinerit al domnului Pavel, orchestra departe, În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
școlară, - cu două dungi oblice, roșii, cu subțiri tivituri albe, dinspre umărul stîng pînă spre mijlocul Încins cu un imaginar cordon alb, făcînd parte din croiala rochiei. De bună seamă părea mai tînără, observai, - Împrumuta fără să vrea ceva din adierea adolescentă a elevelor sale. După ce-i sărutai mîna, uitîndu-și de protocolul vag dintre noi mă Îmbrățișa și sărută; nu mă așteptam. O sărutai la rîndu-mi și după o jumătate de oră de conversație ambiguă, Începu amurgul - partea aceea a zilei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
puținele haine de pe ea lăsîndu-le să cadă pe moalele covor persan, eu mă Îmbătam la statura ei pe care, mutînd-o acum din Întîia clipă a lumii, o atribuiam artei antice și În momentul acela simții, mutat sub lumina lumii eline, adierea brizelor egee. Rămaserăm În amurgul acela fantastic pînă cînd Înserarea intră În Întuneric. Ne răvășirăm dedîndu-ne nouă Înșine În uitările ființei, căutîndu-ne ca Într-o pierdere disperată și negăsindu-ne; ea Își striga ajutorul În știutele cuvinte de dragoste, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vîrfurile pierdute În cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cît o viață, dar ea se lăsă În voia sfîrșitului, căci peste noi Începu o adiere ca de pe alte tărîmuri, nebănuite lumi exotice cerîndu-și Îndreptățirea. Amețit de vrăjile orei mă luminam trupului ei gol și nimic nu ne-ar fi putut clinti mîntuirii acelui ceas. TÎrziu, nici unul din noi n-ar fi putut spune la ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
femeie. E slabă. Nu vreau s-o găsească Vitellius. Valerius se întinse pe paie și își duse mâinile la ceafă. — O s-o găsească. Velunda nu se ascunde de nimeni. Închise ochii. Velunda citea destinul oamenilor în mersul stelelor și în adierile ce mângâiau firele de iarbă. Le citea în simbolurile desenate de micile bucăți de lemn pe pământ. Velunda știa să-i citească gândurile ca nimeni altcineva, să-i explice lumea și viața așa cum el nu reușise vreodată să și le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din tufișuri, dar nu era vorba de ceață. Erau fantome, însă nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi când i se păru că vede pete de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o lumină orbitoare, pe care ochii n-o puteau îndura. Lumina o învălui pe vrăjitoare; pădurea păru că ia foc. Iarba deasă luă locul zăpezii, acoperind totul cu o mantie verde; era o primăvară magică: florile răsăriră din iarbă, o adiere călduță mângâie chipul lui Vitellius, aducând parfum de verbină. În conul ei de lumină, Velunda își schimba forma, devenind, pe rând, căprioară, iepure, rândunică, mistreț, balaur și pește. Avea darul metamorfozei, pe lângă acela al clarviziunii, puterea de a se face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pune să fie uciși cei învinși; acesta va fi sacrificiul pe care i-l vei aduce lui Marte. Lumina ce o învăluia pe Velunda începu să tremure, să pălească. În depărtare se auzi bubuitul unui tunet, iar cerul se întunecă. Adierea primăvăratică se înteți, retezând corolele florilor. — Voi ajunge împărat la Roma? — Da. — Îl voi pune pe cel mai mare gladiator să lupte pentru mine? strigă Vitellius, cuprins de spaimă și de frig; cuvintele se desprindeau greu de pe buzele-i palide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea să-l părăsească niciodată. Valerius se întrebă, pentru a suta oară, pentru ce motiv piatra aceea s-ar fi putut întuneca, pentru ce motiv Velunda l-ar fi putut părăsi. Nici de data asta nu găsi răspunsul. Simți o adiere de aer proaspăt, parfumul florilor și al câmpiei la începutul verii. Velunda venea la el. Iat-o: îl îmbrățișa și-i șoptea cuvinte drăgăstoase, îl lăsa să o sărute și s-o urmeze pe un drum ce părea să ducă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-l! strigă din nou Vitellius. Cu o smucitură, Valerius își eliberă încheietura din strânsoarea lui Flamma și aruncă arma în nisip. De pe treptele de sus ale arenei se ridică un murmur consternat. Valerius își scoase coiful. Simți pe față o adiere răcoroasă. În pulvinar, Vitellius continua să strige. — Ți-am spus să ucizi! Roșu la față, țipa din ce în ce mai tare. — Ia sica și ucide-l! Valerius își înălță capul. — Nu mă recunoști? întrebă cu glas puternic. Eu nu ucid. Pot să înving
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dracu’ o fi, un american?, nu, n-ar avea timp să se ocupe de fleacuri, de lumina pornită de jos În sus și-un pic lateral, cu cadre Împărțite-n două de arcușul firelor de praf auriu, și, la o adiere de vînt, văd pe teletextul din capul meu că, Într-adevăr, nici vorbă de vreun regizor din Munții Stîncoși, era Koncealovski. Despre care s-a spus c-a dat nu știu cîte rateuri În perioada americană, nu le-a dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
marginea unui câmp de orez în care eu mă avântasem și mă întorsesem ud până aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al casei, pe pietrele acelea amenințate de vegetație, uscîndu-mă. Nu răsăriseră încă stelele, și seara era caldă, cu adieri de eucalips. Alături, încercînd să stea tot atât de confortabil, deși venise într-o sari cu fir, Maitreyi căuta cu privirea începutul pădurii, dincolo de câmp. Nu știu ce tainică împărtășire a dorinței noastre de fugă, de izolare împreună a trecut atunci peste tot. Pădurea
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
o clipă, să vă trageți răsuflarea, ne fluierați ușor, și ne oprim și noi și vă așteptăm... Pe aici, își dădu seama Darie, greierii se împuținaseră, sau poate amuțeau la apropierea lor. Se întunecase, dar nu pătrundea de nicăieri nici o adiere, și văzduhul era încă încins, și din foile uscate de porumb pe care le atingea se ridica o pulbere înecăcioasă, amăruie. Încerca să se strecoare printre porumbi fără să-i scuture prea violent, dar ranița și carabina îl încurcau și
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
cu farurile stinse, o coloană nesfârșită de camioane rusești. Noaptea era aici limpede și rece. Cerul parcă se apropiase deodată, scăpărând de stele, cu un singur nor, transparent, plutind departe, în fața lor, spre apus. La răstimpuri, ajungea până la ei o adiere leneșă de vânt, cu miros de iarbă uscată și benzină. Zărise de departe arborele crescut singuratic și îi fluieră scurt, să se îndrepte într-acolo, să se odihnească. Dar Zamfira îi făcu semn cu brațul să meargă înainte, după el
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
de stele, și totuși nu se ghiceau norii, ci numai o boare fumurie plutind foarte sus. Și pentru întîia oară nu se mai auzeau greierii. La răstimpuri, foile de porumb tresăreau cu un sunet surd, metalic, ca atinse de o adiere pe care ei n-o simțeau. - Nu pe-acolo, domnule elev, făcu Zamfira văzîndu-l că se îndreaptă hotărât, grăbind pasul, către un luminiș între lanurile de porumb, străjuit de doi arbori singuratici; pe-acolo ieșim în drumul de căruță pe
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
pe aleea ce pare că nu se mai termină. Ochii întrebători caută o stea, printre valurile atacate de neguri reci. Tăcute, coșurile caselor îngenunchiate în alb de zăpadă, împletesc în noapte fuioare de fum, într-un pled pufos, pe care adierea vântului îl va așeza cu delicatețe sub tălpile înghețate ale norilor călători. În negura nopții îmi voi ascunde tristețea sufletului, departe de clocotul chinuitor de peste zi, iar mâinile mele vor aduce ofranda Iubirii Lui, printre diamante cioplite în fulgii de
Pa?i ?n noaptea alb? by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83370_a_84695]
-
de clar. — Mi-e foame, spuse. — Aș vrea să putem dormi aici toată noaptea, spuse Kate cuibărindu-se lîngă el. — Ar fi nemaipomenit. Dar nu se poate. Trebuie să ne Întoarcem acasă. Nu vreau să plec. Nick se ridică, simțind adierea vîntului pe trup. Își trase cămașa și se simți bine așa, Îmbrăcat. Își puse pantalonii și pantofii din pînză. — BÎlbîilă, trebuie să te Îmbraci. Ea stătea Întinsă, cu păturile trase peste cap. — O clipă doar. Nick luă pachetul cu mîncare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]