3,016 matches
-
chiar fantasmagoria visului. Am auzit pe unii susținând că aspectul mării ar fi monoton, fiind totdeauna același. Din contra, în uniformitatea ei aparentă, marea e infinit de variată. Necontenit își schimbă coloarele după oareel zilei, necontenit își schimbă fața după adierile vântului; acum e lină, drăgălașă, ademenitoare, dulce culcuș de sirene, care-ți deșteaptă doruri de tainice voluptăți, acum e iritată, dezlănțuită, turbată de parcă-ți prevestește sfârșitul lumii; și, necontenit, după capriciile ei îți sugerează alte gânduri, îți spune altă poveste
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
incidente. Au intrat în pădure printr-un loc anume, numit Locul Crucii. Au apucat-o pe o potecă îngustă, ce șerpuia printre copaci. Era o pădure de plopi înalți, subțiri, ale căror frunze galbene fremătau înfiorător la cea mai mică adiere de vânt. Inima era în ei cât puricele, dar nu recunoșteau că le este teamă. Se închipuiau eroi, erau mândri de ei înșiși, dar le venea să plângă când se gândeau că-și lăsaseră casa părintească: îngrijorarea îi cotropea - ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și nu uit nimic din ce mi-ați făcut când eram mic!“. Lăcătuș de intervenție Formula „lăcătuș de intervenție“ are, chiar și pentru lăcătușii de profesie, ceva din romantismul de front al formulei „trupe de intervenție“. Atinge, așa, ca o adiere perfect masculină, ideea de bravură, de sacrificiu de sine, de glorie. Când Vasile B. a fost angajat lăcătuș de intervenție la o fabrică de plăci aglomerate, unde până și pereții dârdâiau din cauza sutelor de motoare și motorașe răspândite peste tot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
la Londra?“, o întreabă pe stewardesă pe un ton profesional, de afacerist pentru care fusul orar înseamnă totul. „Aiurea - spune bunica privind cum mișcă nepotul limbile ceasului -, nimeni nu poate să dea timpul înapoi.“ În vocea bătrânei se simte o adiere de tristețe. La Londra va fi cu două ore mai tânără. Sau poate mai bătrână? Ce mai contează două ore, când ai optzeci de ani? Bunica se uită pe hublou la întinderea albăstrie de deasupra norilor. Avionul zboară la 11
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
trimiteți-i mai repede. Nouă ne-au mai rămas pentru orice eventualitate încă 500 de lei, dar n-aș vrea să ne strâmtorăm în tot felul de mărunțișuri... 20 august 1954 Vremea s-a stricat: cerul e calm, cenușiu, cu adieri calde. Sun tem asemenea unor convalescenți recâștigați la viață și la bucuriile ei, plini de bună voie, cu toate că bucuriile noastre sunt de fapt puține. Una singură și care le întrece pe toate: prezența lui Licurici (Gigi Nicolescu). Toată noaptea am
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
toate acestea, în ciuda bunelor intenții și a dorinței de a schimba fie chiar și binele, numai de a schimba cu orice preț, undeva, în străfundul inimii, un piculeț de tristețe și de sfârșeală pentru cerurile albastre, pentru lumina soarelui, pentru adierea caldă a vânturilor, pentru apele verzui ale lacurilor, ce te așteptau oricând primitoare la marginea Bucureștilor... Plicticoasă făptură omenească, veșnic nemulțumită, veșnic tânjind după alte celea! 24 septembrie 1954 Mi-e dor de Florino! Îmi lipsește, o, cât îmi lipsește
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
revedea în anul acesta... De la el am învățat bucuria zilelor grele de rod și culoare, înecate în pete de umbră și de lumină bine conturate; de la el - plăcerea de a trece dimineața pe străzi de piatră, cu hainele fluturânde de adieri, printr-o mulțime voioasă și zgomotoasă, liber de dânsa, în afara ei, deasupra ei, singur sau cel mult în tovărășia unui prieten, atât de prieten, încât vorbele să nu-ți mai fie de nici un folos, ci doar privirile, zâmbetul și pasul
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
cu țărână pe care o găsise tata lângă gardul reparat. După ce adăpa iepele și le umplea ieslea cu iarbă cosită de pe câmp, tata se așeza lângă noi, aflați în jurul lumânării aprinse care-și pâlpâia flăcăruia în "garsoniera" iepelor, cu o adiere bolnăvicioasă, gata-gata să-și dea duhul. Adevărul e că se vedea foarte prost; era mai mult un semiîntuneric. Din puținul pe care-l câștiga tata după o muncă obositoare de dimineața până seara, mama cumpăra de mâncare pentru familie. Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
ochii - care îmi priveau ochii... Mă uitam în ochii mei ca și cum nu erau ai mei. Cred că atunci era, ca și în adolescență, până azi, un fel de exercițiu, cum să zic, etic. Mi-era rușine la cea mai mică adiere de abatere de ochii mei care mă priveau în ochi. La cămin nu aveam decât oglinda din dreptul chiuvetei. Dacă mă aplecam peste chiuvetă, îmi vedeam aproape tot capul. Dacă puneam un scaun, îmi vedeam doar o parte din corp
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
sfîrșit lucrul pe care îl începuse. Se foia puțin, pentru a-și face loc mai bine, și își freca picioarele unul de altul. Canapeaua amortiza orice mișcare și tremura de fiecare dată aproape imperceptibil, ca o pînză de păianjen la adierea vîntului. Cînd vorbea din nou, bunica o lua de unde rămăsese. Într-un fel, mai mult îl admira, pentru că ținea la prestigiul lui de învățător și era un om deosebit, ce mai ! Niciodată, da’ niciodată nu se ducea la cîrciumă, că
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
să se retragă în colțul cel mai îndepărtat și liniștit al livezii, unde vegetația sălbatică alcătuiește un huceag răcoros și îmbietor. Acolo își desfășoară Dumitru Dascălu trudnica sa muncă de închegare și finalizare a ultimului său volum, susținut fiind de adierea ușoară a vântului, de foșnetul discret al frunzelor, de zumzetul monoton al albinelor, aflate într-o neîncetată agitație și căutare, de ciripitul păsărelelor adăpostite în copacii rămuroși, de țârâitul invariabil al greierilor, de cântecul îndepărtat al unui cocoș, cu care
Ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită. In: CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
cursul ultimelor zile, gus-tam cu aviditate bucuria clipei trecătoare. Ce factor de echilibru în viață e sentimentul acesta de securitate! La copii mai ales; și nu mai puțin la femei... Era o zi superbă. Cerul avea o limpiditate ideală. Slabe adieri aduceau de departe, din păduri, din livezi, din fânețe, miros de toamnă. Prin fereastra deschisă, priveam munții, arborii, casele, stâlpii de telegraf care treceau cu grabă, ca niște drumeți întârziați. Peisajul îmi era familiar, pentru că, de fapt, nici nu era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1539_a_2837]
-
acces, care câteodată parcă erau fără sfârșit, la primăverile scurte dar cu toți pomii înfloriți și urmați de înverzirea rapidă a naturii, îți dădeau impresia că te afli în Paradis. Vara, cu verdele strălucitor ca smaraldul în lumina soarelui, cu adierea răcoritoare a vântului ce se strecura din pădurea ce înconjoară întreaga așezare, răspândind mirosul florilor de tei și mai ales al cetinii de brad . Toamna, uneori scurtă, alteori lungă, cu dimineți reci și brumă de îți dădea impresia că a
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
deschis până la roșu bordo, de la verdele cremgălbui la verdele intens al pinilor înalți ca niște catarge de corăbii, de la verdele gri închis al molidului la strălucirea orbitoare în razele de soare, de o blândețe câteodată neobișnuită a brazilor arginti în adierea vântului, care era pe deplin stăpânul, indiferent de anotimp, acestei localități răsfirată pe văile și colinele defrișate de primi coloniști veniți aici din Austria superioară, în anul 1773. Acești primi coloniști au fost aduși aici ca tăietori de lemne. Ei
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
Valentin îi prinse o mână pe care i-o strânse ca-ntr-o menghină și o trase mai aproape de el. Umerii lor se atinseră simținduși răsuflarea și bătăile inimii. O sărută pe furiș aproape de lobul urechii și-i șopti ca adierea unui vânt cald: „Te iubesc...mult...mult !” Ea rămase tăcută, tremurând de emoții, zâmbind și privind spre el într-un extaz de fericire. Într-un bloc, cineva asculta muzică și volumul era dat la maxim. Cânta Tom Jons. Această melodie
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
captivității în care fusese obligată să stea șase luni de zile într-un spital de cardiologie, aerul îi părea dens, iar ochii îi lăcrimau mai ales atunci când savura din priviri natura care era într-o continuă mișcare, ca fuga unei adieri de vânt. Toate lucrurile aveau acum o altă semnificație, un alt preț. Aveau mai multă valoare. Se uita peste tot, cu ochii mari deschiși ca și cum ar fi fost străină de toate. Erau tăcuți amândoi mergând unul lângă altul, fiecare cu
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
imagini ar fi vrut ca toate simțurile să-i înceteze a mai funcționa. Din tren, observă pomii ce se înălțau majestuos și drepți ce semănau cu niște santinele. Ramurile lor stăteau ascuțite în bătaia vântului care adia ușor. Era o adiere de primăvară ce-i amintea de ziua când se cunoscuse prima oară cu Valentin la Balul Mărțișorului. Această primăvară părea că jelește odată cu ea despărțirea de locul unde se născuse, unde trăise atâția ani, de tot ce-i fusese drag
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
dimensiunile Himalaiei. M-am dus prin tribunale și am adormit la bîiguielile avocaților. M-am dus la conferințe și am știut de la prima vorbă și pe ultima. Am asistat la lecții fără să mă turbur nici cît un pai la adierea zefirului. Și atunci cine ar mai înțelege că la cuvîntul lui Delavrancea sau Iorga ai fi ieșit „în stradă” să te bați cu nălucile. Cine din noi - cei de azi pot [sic!] înțelege că la cuvîntul lui Iorga, dintr-un
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
Următoarea mare și inadmisibilă greșeală va fi produs, la paritate, atât rumoare cât și haz general cu toate că În a doua variantă nu prea credem știind câtă ticăloșie era În acele vremuri foarte triste În care nu era permisă nici măcar o adiere de opoziție. „Chifteluța” nu avea nume de autor, dar corectarea ei da: Petrache Necula. Cenzorul semnalase existența unei năzdrăvănii publicistice În numărul 1788/27 noiembrie 1973, pe care a descris-o astfel: „Știrea despre vizita tovarășului George Macovescu În RSF
Momente istorice bârlădene, huşene şi vasluiene by Paul Z ahariuc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1744_a_92269]
-
că vor rămâne În noul serviciu de informații numai după ce vor completa o declarație pe proprie răspundere din care să rezulte că nici usturoi n-au mâncat pe timpul lui ceașcă, nici gura nu le pute. Mintenaș, locotenentul Constantin Ionescu, simțind adierea de bunătate fără margini a tovului de la București, a scris și semnat cu voioșie acest document aducător, pentru mulți ani, de venituri grase obținute din dările celor ce se speteau pentru bunăstarea-i de nabab bașca o pensioară de câteva
Momente istorice bârlădene, huşene şi vasluiene by Paul Z ahariuc () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1744_a_92269]
-
revoltă interioară. Ne așezăm pe mal, așteptând liniștiți, privind profilul impunător al Urusonei în lumina sclipitoare a lunii reflectată în apă. Nu știu ce efect va avea ayahuasca în noaptea asta, dar privind râul, luna și stelele în miez de noapte, sub adierea blândă a vântului, ceremonia este specială fie și doar prin locație. Odată ce terminăm cu toții de luat ayahuasca, Alfonso ne cheamă pe rând la un pietroi mai mare lângă focul deja stins, pentru o nouă curățare. Sunt ultima, mă ridic în
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
rămân întinși lângă masă și eu revin la momentul de calm de dinaintea mesei. Trecând peste ciudățenia faptului că am ditamai ferma pe mâini într-o țară complet străină, nu pot să nu admir liniștea și frumusețea serii, tulburată doar de adierea mângâietoare a vântului. În îngânarea poetică a zilei cu noaptea, văd o siluetă mare, neagră, trecând tacticos pe lângă gard în direcția porții de la intrarea în fermă. Cuget pasager: „Rodrigo, ăsta trebuie să fie Rodrigo.” Amicul meu, gringo, care mi-a
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
pe jumătate ușu- rată, desigur o bucurie în doi e îndoită”. Există aici un principiu matematic care prin formulă stabilește un echi- libru al creșterii și descreșterii emoțiilor. Negativ și pozitiv stau față în față în momentul imediat următor când adierea zefirului este îndepărtată de norul de praf stârnit de mătu- roiul serviciului municipal. Recursul la idee al personajelor caragialești conduce adesea către enormități emasculate de conținutul grav. Nae sosește dintr-un periplu nocturn, se află în circuit, berăria la care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
viitor președinte Vladimir Putin, aflat "în post" la Dresda în perioada 1985-1990! De la Dresda am făcut un scurt popas obligatoriu la Meissen, locul unde la 1708 "accidental" Johann Frederick Bottger a descoperit porțelanul "european", făcându-ne plăcere să auzim în adierea vântului clopotele de porțelan ale bisericii și bineînțeles să vizităm atelierele și magazinele cu minuni purtând însemnul celor doua săbii albastre încrucișate. Am cumpărat câte ceva pentru noi, neamuri și prieteni, având în vedere prețurile piperate și realitatea "famelie mare, remunerație
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
și să-mi Încrucișez picioarele pe piatră. Decorul era magnific, parcă dintr-o piesa Nô sau dintr-un film de Kurosawa: luna apărea misterioasă, oglindindu-se În lac, printre copaci, ca Într-o miniatură de Sharaku, totul era zen În adierea calmă cu miros de tei. Am Închis ochii, dar degeaba, fiecare fibră se Împotrivea acestui nou efort. Nu am avut de ales decât să mă resemnez, așteptând ca partenerul meu să-și Îndeplinească singur misiunea spirituală. Am stat așa cam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]