3,808 matches
-
cânt, cobor, par, merg etc., care la persoana a III-a poate lipsi: „Și-acela între oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.” (M. Eminescu) Structura temei fiind aceeași ca la prezentul indicativului, diferențele în funcție de tipul de flexiune rămân aceleași: Eu să cânt, lucrez, cobor, dorm, par, prind Tu să cânți etc. El, ea să cânte etc. Noi să cântăm etc. Voi să cântați etc. Ei, ele să cânte etc. La persoana a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rămân aceleași: Eu să cânt, lucrez, cobor, dorm, par, prind Tu să cânți etc. El, ea să cânte etc. Noi să cântăm etc. Voi să cântați etc. Ei, ele să cânte etc. La persoana a III-a, ca și la indicativ, verbele prezintă două dezinențe, aceleași, dar altfel selectate, în funcție de tipul de flexiune al verbului, mai precis, selectate în sens contrar indicativului: • dezinența -e: la verbele din tipul I de flexiune și din tipul II2.1 : să cânte, să lucreze, să
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cântăm etc. Voi să cântați etc. Ei, ele să cânte etc. La persoana a III-a, ca și la indicativ, verbele prezintă două dezinențe, aceleași, dar altfel selectate, în funcție de tipul de flexiune al verbului, mai precis, selectate în sens contrar indicativului: • dezinența -e: la verbele din tipul I de flexiune și din tipul II2.1 : să cânte, să lucreze, să coboare; • dezinența -ă: la celelalte verbe: să doarmă, să sosească, să pară, să vândă, să prindă Sintagma conjunctivului prezent este disociabilă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-i mănânce, doamne iartă-mă!” (I. Creangă) Conjunctivul urmează, în majoritatea situațiilor sintactice, optativul, dar poate și lipsi: „- Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat și așa o să te las...” (D. Zamfirescu) • Întrebuințat cu valoare de indicativ (prezent), optativul exprimă modestia, politețea sau timiditatea vorbitorului: „- Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă...” (I.L. Caragiale) „-Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc./voi cânta etc. Prin forma de perfect, intră în opoziție directă cu indicativul viitor anterior și cu conjunctivul perfect. Opoziția se stabilește tot la nivelul morfemului modal: aș, ai, ar etc., față de voi, vei etc. (morfemul de timp pentru indicativ) și să: (eu) aș fi cântat/să fi cântat/voi fi cântat etc. Opoziția potențial-optativ/prezumtiv, insuficient realizabilă la nivel morfologic prin aceleași morfeme (aș, ar etc., pentru potențial; voi, vei etc., pe de o parte, să, pe de alta
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
tot se poate produce în oricare din cele două puncte de joncțiune: „Ar fi tot cântat”, „Ar tot fi cântat...” 4. MODUL PREZUMTIVtc "4. MODUL PREZUMTIV" Se cuprinde, alături de modul conjunctiv, în grupa modurilor incertitudinii. Prin această apartenență, se opune indicativului și imperativului, pe de o parte, moduri ale certitudinii, potențial-optativului, pe de alta, mod al aspirației și al potențialității. Conjunctivul i se opune, în plan semantic, prin accentul semnificativ pus pe atitudinea ipotetică, de presupunere, în timp ce caracteristica definitorie a celui
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau nedesfășurarea unei acțiuni verbale, existența sau inexistența unor caracteristici ale verbului propoziției. În planul expresiei, opoziția față de celelalte moduri verbale este categorică numai la prezent, unde se manifestă morfologic, în primul rând, din perspectiva temei verbale. Se opune direct indicativului (viitorul anterior), potențialului și conjunctivului (perfect), forme cu care are în comun auxiliarul modal (temporal-modal), prin tema verbului liber: la prezumtiv, verbul se prezintă sub forma temei de gerunziu, la celelalte moduri, sub forma temei de participiu: (el) va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gerunziu, la prezent, sub forma temei de participiu, la perfect. Auxiliarul precede tema verbală. Cunoaște trei variante sinonime, în funcție de situația flexionară a auxiliarului: 1. a fi, la conjunctiv prezent + tema verbului: să fi cântând, cântat etc. 2. a fi, la indicativ viitor + tema verbului: voi fi cântând, cântat etc. 3. a fi, la potențial prezent + tema verbului: aș fi cântând, cântat etc. Observații: În limba vorbită și în limbajul artistic, auxiliarul cunoaște adesea, diferite variante fonetice, mai cu seamă când prezumtivul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dumitale.” (I.L. Caragiale) Auzisem că n-ar fi lăsând-o să plece. Structura morfologică Este un timp compus, construit analitic, pe baza temei de gerunziu. Tema este precedată de auxiliarul a fi, conjugat la una din cele trei forme: viitor indicativ: voi fi, vei fi cântând etc., conjunctiv prezent (cu flexiune de auxiliar): să fi cântând etc., potențial prezent: aș, ai, ar fi cântând etc. Tema de gerunziu rămâne invariabilă. În structura primelor două forme, auxiliarul de mod își modifică forma
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi hoț, că ar fi furat nu se știe ce de la cineva...” (M. Preda) Structura morfologică Este un timp compus, construit analitic, pe baza temei de participiu, precedată de auxiliarul a fi, conjugat la una din cele trei forme: viitor indicativ: voi fi cântat etc., conjunctiv prezent: să fi cântat etc., potențial-optativ prezent: aș fi cântat etc. Auxiliarul prezentând aceleași forme ca în sintagmele de prezent ale prezumtivului, opoziția dintre prezent și perfect se realizează la nivelul temelor verbale, situație unică
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să fi cântat etc. Voi ați fi cântat etc. Ei, ele să fi cântat etc. Ei, ele ar fi cântat etc. Dintre cele trei variante sinonime de prezumtiv, cea mai mare frecvență cunoaște forma cu auxiliarul la viitorul I al indicativului, mai cu seamă în situația de timp absolut și prezentând variante fonetice populare ale auxiliarului modal: „Le-o fi găsit ieftine și le-o fi luat.” (M. Preda) Dintre formele prezumtivului, cu deosebire frecventă este forma pentru persoana a III
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-l mai fi și primit în casă, nu?” etc. Structura perfectului prezumtiv este aceeași pentru toate verbele limbii române. Rămân doar diferențe interne, de la nivelul temei de participiu. 5. MODUL IMPERATIVtc "5. MODUL IMPERATIV" Se cuprinde între modurile certitudinii, alături de indicativ; exprimă certitudinea vorbitorului - relativă - că acțiunea verbală se va săvârși. Se apropie, prin caracterul relativ al certitudinii, de viitorul indicativului. Spre deosebire de prezentul indicativ, timp-mod al realității, prin imperativ, vorbitorul vrea să declanșeze realizarea unei acțiuni, printr-o atitudine (certă, reală
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
doar diferențe interne, de la nivelul temei de participiu. 5. MODUL IMPERATIVtc "5. MODUL IMPERATIV" Se cuprinde între modurile certitudinii, alături de indicativ; exprimă certitudinea vorbitorului - relativă - că acțiunea verbală se va săvârși. Se apropie, prin caracterul relativ al certitudinii, de viitorul indicativului. Spre deosebire de prezentul indicativ, timp-mod al realității, prin imperativ, vorbitorul vrea să declanșeze realizarea unei acțiuni, printr-o atitudine (certă, reală) mai dură, când exprimă o poruncă, un ordin: „- Dezbracă-te! poruncește D. Lefter” (I.L. Caragiale) sau mai blândă, când exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” (M. Eminescu) „Vrăbioiule vecine, / Rogu-te treci pe la mine” (T. Arghezi) În plan semantic, opoziția imperativ-indicativ se întemeiază pe componenta „realitate”. La imperativ acțiunea este privită ca sigură, dar nu și ca reală. La indicativ, acțiunea este și sigură și reală. Indicativul constată existența unei realități; imperativul creează o realitate sau tinde să o creeze: „Tu cumperi cărți./ Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Eminescu) „Vrăbioiule vecine, / Rogu-te treci pe la mine” (T. Arghezi) În plan semantic, opoziția imperativ-indicativ se întemeiază pe componenta „realitate”. La imperativ acțiunea este privită ca sigură, dar nu și ca reală. La indicativ, acțiunea este și sigură și reală. Indicativul constată existența unei realități; imperativul creează o realitate sau tinde să o creeze: „Tu cumperi cărți./ Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și ca reală. La indicativ, acțiunea este și sigură și reală. Indicativul constată existența unei realități; imperativul creează o realitate sau tinde să o creeze: „Tu cumperi cărți./ Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat și termenii realizând diferite funcții
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verb-predicat și termenii realizând diferite funcții sintactice. Relația cu subiectul gramatical La imperativ, subiectul sintactic rămâne neexprimat; este „realizat numai ca” subiect inclus (în dezinența verbului); „reprezentat” în text printr-un vocativ, interlocutorul aparține de regulă câmpului semantic uman. La indicativ, posibilitatea de selecție a subiectului gramatical este condiționată doar de înțelesul lexical al substantivului (mediat, al pronumelui): Vine Mihai., Vine autobuzul. etc., dar nu Vine insula. La imperativ, „subiectul” trimite totdeauna spre persoana a II-a a interlocutorului: Veniți ș
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
înțelesul lexical al substantivului (mediat, al pronumelui): Vine Mihai., Vine autobuzul. etc., dar nu Vine insula. La imperativ, „subiectul” trimite totdeauna spre persoana a II-a a interlocutorului: Veniți ș,voi!ț, „Citește ș,tuț!, Pleacă ș,Ioaneț!etc. La indicativ, subiectul (subiect autentic) poate reprezenta orice persoană gramaticală: Eu mă duc la Palermo., Mihai a plecat deja., Voi ce faceți mâine? Subiectul indicativului nu este supus, în realizarea lui sintactică, nici unei limite de natură morfo-lexicală: Vine el., Cine vine?, Al
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a II-a a interlocutorului: Veniți ș,voi!ț, „Citește ș,tuț!, Pleacă ș,Ioaneț!etc. La indicativ, subiectul (subiect autentic) poate reprezenta orice persoană gramaticală: Eu mă duc la Palermo., Mihai a plecat deja., Voi ce faceți mâine? Subiectul indicativului nu este supus, în realizarea lui sintactică, nici unei limite de natură morfo-lexicală: Vine el., Cine vine?, Al meu e bătrân. etc. „Subiectul” spre care trimite imperativul urmează de regulă verbului: Repetă tu! Subiectul indicativului precede verbul-predicat: Tu repeți! Relația cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
deja., Voi ce faceți mâine? Subiectul indicativului nu este supus, în realizarea lui sintactică, nici unei limite de natură morfo-lexicală: Vine el., Cine vine?, Al meu e bătrân. etc. „Subiectul” spre care trimite imperativul urmează de regulă verbului: Repetă tu! Subiectul indicativului precede verbul-predicat: Tu repeți! Relația cu complementul (direct sau indirect) Când complementul (direct sau indirect) este exprimat printr-un pronume personal, forma scurtă, neaccentuată, la imperativ, urmează verbului, făcând corp comun (din punct de vedere fonetic) cu acesta: Cumpăr-o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
complementul (direct sau indirect) este exprimat printr-un pronume personal, forma scurtă, neaccentuată, la imperativ, urmează verbului, făcând corp comun (din punct de vedere fonetic) cu acesta: Cumpăr-o!, Aruncă-le!, Spune-i imediat!, Dă-i-o înapoi! etc. La indicativ, pronumele (forme neaccentuate), în funcție de complement (direct sau indirect), preced verbul: O cumpăr., Le arunc., Îi spun imediat., I-o dă înapoi. Relația cu categoria gramaticală a diatezei La diatezele reflexivă, reciprocă și dinamică, pronumele reflexiv urmează verbului la imperativ, formând
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
diatezele reflexivă, reciprocă și dinamică, pronumele reflexiv urmează verbului la imperativ, formând cu acesta corp comun:Îmbracă-te mai repede!, Întâlniți-vă mâine!, Îngrijiți-vă de copii! Neadmițând decât subiect inclus, imperativul nu dezvoltă diateza pasivă prin pronume reflexiv. La indicativ, pronumele reflexiv precede verbul: Tu te îmbraci., Voi vă întâlniți. etc. Aceleași deosebiri caracterizează și verbele pronominale: pronumele reflexiv precede verbul-predicat, la indicativ: Te duci la film., Te gândești la el., în timp ce, la imperativ, îi urmează: Du-te la film
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Îngrijiți-vă de copii! Neadmițând decât subiect inclus, imperativul nu dezvoltă diateza pasivă prin pronume reflexiv. La indicativ, pronumele reflexiv precede verbul: Tu te îmbraci., Voi vă întâlniți. etc. Aceleași deosebiri caracterizează și verbele pronominale: pronumele reflexiv precede verbul-predicat, la indicativ: Te duci la film., Te gândești la el., în timp ce, la imperativ, îi urmează: Du-te la film!, Gândește-te la el. Observații: În limba vorbită și în limbajul literaturii artistice, în construcții sintactice speciale (anacolut), prin imperativ, subiectul vorbitor nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașă-l, spală-o - că era fetiță - primește-o, aleargă de-i caută sân... mă rog...” (I. Creangă) Imperativul, un imperativ dramatic, este sinonim, în aceste situații, cu indicativul la un timp trecut, iar persoana a II-a nu mai exprimă, de fapt, persoana interlocutorului, ci persoana a III-a: „Și trage-i, și trage-i... I-a tras atâta, încât...”(I.L. Caragiale) sau chiar persoana I: „Cartea se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]