6,257 matches
-
ale „bunului sălbatic”. Comunicarea dintre literatură și cinematograf explică acest boom central și est-european al westernului. În deceniile în care Pif își începe aventura dincolo de cortină, România socialistă nu rămâne imună la seducția genului ce își stabilește poziția privilegiată în canonul local. Karl May nu este doar autorul resuscitat de traduceri, ci și cel ce oferă pretextul unei serii de filme ce aclimatizează westernul ca producție europeană. Având în Lex Barker și Pierre Brice două dintre starurile ce luminează magnetic ecranul
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
în mediul stângii radicale, cât și cu reperele în jurul cărora se organizează cultura populară de dincolo și de dincoace de ocean. Banda desenată este cea care pune în pagină, ca poveste, serialele-cult care sunt difuzate în Statele Unite. În alte situații, canonul cinematografic francez oferă punctul de plecare al aventurii. Ceea ce uimește este natura prodigioasă a hărții pe care o desenează textele din Pif. Din această încercare de a revizita/imagina trecutul se naște o poveste care se situează, inevitabil, la jumătatea
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
înscrie propria sa viziune. Scriitorul belgian este un „reacționar” ce a citit statul muncitorilor și țăranilor ca pe o potemkiniadă ce ascunde, stângaci, realitatea mizeriei și a opresiunii. În anii de după 1945, voiajul inaugural este eliminat de însuși Hergé din canonul traducerilor. Gestul era explicabil prin efortul de a preveni asocierea lui Tintin cu o cauză ce rămâne profund nepopulară în mediile intelectuale europene. Situat în contra curentului interbelic ce venerează progresul și Moscova, Hergé evită republicarea unui text încărcat de mitologia
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
și Hitchcock, Hergé își continuă conversația cu un secol care îi oferă cărămizile imaginarului său narativ. Dilema savantului ce realizează latura luciferică a creației sale acordă excursului bordurian al lui Hergé o dimensiune de gravitate faustică. Tournesol întruchipează, în acest canon al prozei tintiniene, încrederea fără ezitare în puterea științei de a fi vehiculul de progres al umanității, iar nu instrumentul damnării ei. Capacitatea prodigioasă a lui Hergé de a fi demiurgul ce zidește universuri narative autonome este vizibilă și în
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
este unul dintre instrumentele prin care divinitatea acționează, neștiută, în lume. Un demon al aventurii și al interogației se află în Hergé însuși, iar banda desenată este terapia prin care se exorcizează fondul, tulbure, al îndoielilor și dramelor personale. În canonul lui Tintin, textul din 1960, Tintin au Tibet se distinge prin circumstanțele care prezidează la nașterea lui, ca și prin vocația de a fi o mise en abîme a obsesiilor artistului belgian. Voiajul în Tibet, în căutarea acelui prieten pierdut
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
aflat în vecinătatea marilor tirani sau a celor mai redutabili criminali, Olrik este ingredientul fără de care ritmul inițiatic al aventurii nu poate fi menținut. Când se va trezi cel adormit Ceea ce acordă o poziție unică seriei inaugurate de Jacobs în canonul benzii desenate europene este relația pe care o întreține, pe de o parte, cu tradiția imaginarului occidental și, pe de altă parte, modalitatea în care alege să citească și să comenteze un timp al încercărilor, întrebărilor și misterelor. Blake et
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
de infatigabilul cuplu. Misterele contemporane sunt la fel de prezente ca și misterele istoriei, iar Atlantida se află în vecinătatea capcanelor teribile pe care le face să se nască călătoria în timp. În egală măsură însă, raportarea lui Jacobs la acest ilustru canon al imaginației clasice este marcată de am prenta pe care sensibilitatea postbelică o lasă asupra textului și organizării sale. Să ni-i imaginăm, printr-un joc al fanteziei critice, pe Verne, Wells și Doyle continuând să trăiască fantasmele secolului XX
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
un punct, ciclului cinematografic al lui Bond. Diferă însă prin tonalitatea mult mai severă și înclinația către problematizare etică, străină aventurilor agentului 007. De pe un alt versant, Jacobs se întâlnește, în visele și în speranțele sale, cu cei ce populează canonul science-fiction postbelic, de la Bradbury la Asimov. Îi unește preocuparea de a interoga un prezent incert din unghiul unor lumi posibile și din pragul unui viitor care ar putea fi. Războiul rece aduce în saga lui Jacobs și sfârșitul inocenței - în
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
Moretta este, în termeni conradieni, un paria al insulelor, un exilat din comunitatea sa originară, încercând, odată cu o ultimă lovitură norocoasă, să-și regăsească tihna pierdută. Din rețeta suspansului și a sexualității nu putea fi absentă feminitatea carnivoră inseparabilă de canonul filmului noir. Cealaltă jumătate a ciudatei perechi transportate de Sven este negresa Bonbon, o floare din Caraibe ce nu-și ascunde, nici un moment, capacitatea de a domina și domestici bărbați. În acest cosmos masculin al mafiei și al hold up-ului
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
refuzând invitația la călătorie și evaziune. Banda desenată deține un potențial de semnificație care se cere decodat cu instrumente ce sunt prin excelență interdisciplinare. Asemenea literaturii pentru copii sau literaturii polițiste, banda desenată revendică pentru sine o poziție centrală în canonul de sensibilitate contemporan. Ea este, în ceea ce are mai profund și vital, o tentativă de interpretare a lumii în raport cu care se definește. De aici, logica vaselor comunicante ce permite circulația atâtor teme și obsesii dinspre literatură înspre acest domeniu al
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
în urma rapoartelor deseori deprimante care circulă prin lume. Inteligența, agerimea și pasiunea lui Canton, ușor de depistat în numeroasele discursuri ținute în lumea întreagă se degajă acum și din proza sa.” Barbara A.Prope, președinte, World Affairs Councils of America „Canon face o treabă extraordinară când identifică cele zece tendințe care ne vor modela viitorul. Dacă doriți să fiți pregătiți pentru Viitorul extrem, atunci citiți această carte.” Rudy Burger, CEO și președinte, US Development Partners APRECIERI PENTRU LUCRAREA DR. CANTON „Dr.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2287_a_3612]
-
a căror moarte, În mod evident, Îl tulburase. Doi oameni? Fraza era blasfematorie! La ce bun că fusese primul la religie? François nu confunda activitatea omenească a lui Hristos cu aceea a tatălui lui, un păcătos plin de căință supus canonului de penitență necesar mîntuirii sale. Nu uitase taina Sfintei Treimi, mysterium absolutum al Dumnezeului unic În trei persoane. CÎnd era copil, cu dragă inimă ar fi alcătuit cu tatăl lui și cu Iisus o treime profană În care și-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
să fie Isaura Estudiosa pe care o văzuse din furgonetă când stăpânul îi dusese urciorul, o femeie frumoasă la chip și la stat, deși să observăm că opinia n-a formulat-o Găsit, urâtul și frumosul nu există pentru el, canoanele frumuseții sunt idei umane, Chiar dacă ai fi cel mai urât om, i-ar spune câinele Găsit stăpânului său dacă ar vorbi, urâțenia ta n-ar avea nici un înțeles pentru mine, nu m-ar mira cu adevărat decât dacă ți-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Însă romanele lui Eco Întrucât nu ating autenticitatea scriiturii. Există aici un paradox care nu poate fi ușor ciudat; oare acest mod de a rescrie romanul pe baza unor materiale enciclopedice, propus de semiologul Umberto Eco, să se Încadreze În canoanele postmodernismului? Semiologul procedează ca și cum Proust, Joyce, Kafka nici n-ar fi existat și evoluția romanului ar continua de la Eugène Sue, despre care, de altfel, a scris un studiu foarte aplicat. Cum se explică faptul că romancierul semiolog Eco seduce așteptarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
fruntea avangardei nu este întîmplătoare, ei sînt nevoiți să-și creeze un spațiu de distincție, iar acest spațiu estetic de distincție să nu reclame o experiență de viață similară cu a majorității. De aceea sînt obligați să arunce în aer canoanele tradiționale, modul de a simți (corelativ modului de a trăi) deja stabilit, logica și regulile gramaticale, să nege vehement trecutul. Lor li se alătură artiștii români tineri care, deși au o experiență de viață ce le-ar permite accesul la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prezența acestui agent poate fi binevenită” (E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Evoluția poeziei lirice, Editura Minerva, București, 1973, pp. 675-676). Nevoia evadării din „ghetou” (o altă ipostază - dramatică - a condiției periferice) către o artă „internațională”, emancipatoare și eliberatoare, opusă canonului cultural etnocentric resimțit ca opresiv și potențial xenofob, constituie, fără îndoială, un impuls determinant. Oricum, deschiderea mediilor românești către modernitatea artistică în pragul Primului Război Mondial a fost stimulată și de aportul deloc neglijabil al tinerilor scriitori evrei emancipați. Înfocat apărător al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al noilor curente la Noua revistă română. Tot un „poet” era și singurul comentator postsimbolist din perioada imediat anterioară Primului Război Mondial: foarte tînărul Ion Vinea. Adversar al criticii „profesorale”, adolescentul Ion-Eugen Iovanache își afirmă dintru început calitatea de recenzent neconstrîns de canoane: „nu sînt critic, nu fac critică, și ca atare fac o fugară dare de seamă asupra cărților apărute, și-mi împărtășesc cititorilor impresiile”. Pentru recenzent, actul critic reprezintă „o atitudine și nu o metodă”. Primul său text publicistic (în toamna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
între mainstream și avangardă, prețuit de cele mai diferite grupări ideologice (Gîndirea, Viața românească, Criterion ș.a. - printre admiratorii săi din epocă se numără Mircea Vulcănescu). Și, asemenea lui Ion Vinea, va sfîrși prin a fi „asimilat” - chiar și periferic - de canonul modernist interbelic (totuși, în mod regretabil, nu există pînă azi nici o monografie autohtonă dedicată artistului...). Numit de către F. Brunea-Fox „portretistul scriitorilor români”, Iancu va ilustra, printre altele, cele două volume ale Antologiei poeților de azi, realizată de Ion Pillat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nouă“ (nr. 63), „Cubism“ (nr. 71), „Colorit“ (nr. 73), jalonează, mai mult sau mai puțin convingător, o direcție plastică. Dincolo de unele naivități, „Însemnări de artă“ sintetizează destul de bine opțiunea avangardiștilor (fie ei expresioniști, dadaiști, constructiviști, abstracționiști sau suprarealiști) pentru hinterlandul canonului european, pentru marginal și refulat: „arta copiilor, arta populară, arta psihopaților, a popoarelor primitive sînt artele cele mai vii și mai expresive, fiind din adîncimi, organice, fără cultura frumosului (...) Gotică, asiriană, romanică, caldeeană, indică, persană, egipteană, etruscă sînt arte mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avut în vedere opiniile emise despre suprarealiștii din anii ’30-’40 (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Constantin Nissipeanu, Gherasim Luca), ci doar comentariile dedicate „primei avangarde” și, mai ales, condițiile care au facilitat asimilarea critică a noilor orientări „extremiste”, „periferice” în raport cu canonul epocii. Prima teză de doctorat din România despre fenomenul avangardist. Anarhismul poetic de Const. I. Emilian. Spiritul modern în oglinda conservatorismului academist Susținută în 1931, prima teză de doctorat din România avînd ca obiect lirica avangardistă și modernistă autohtonă („anarhismul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din punct de vedere estetic nu merită nici o atenție. Adevărata literatură de avantgardă este a literaților înzestrați cu genialitate creatoare”. Universitar influent, președinte (din 1922) al Institutului de Literatură din cadrul Literelor bucureștene, criticul era la acea dată principal modelator al canonului didactic. Nu puțini autori de manuale (între care Gh. Adamescu) îi fuseseră studenți. Iar „a treia generație postmaioresciană” de critici (cu Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius...) îl avusese ca profesor. Ulterior, Emilian Constantinescu își va radicaliza pozițiile antimoderniste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cît, dacă Anarhismul poetic are o calitate, apoi este aceea că întreaga exegeză a d-lui Const. I. Emilian vădește în d-sa un adept înnăscut al poeziei academice și un universitar format la școala d-lui Mihail Dragomirescu (...) unde canoanele unei estetici rigide și timorate sînt literă de lege. (...) Pentru d-l Const. I. Emilian poezia trebuie să fie așa cum stă scris în tratatele clasice, o poezie a subiectului, o poezie a conturului, o poezie a emoțiilor gradate, într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Fundoianu, I. Vinea și Tr. Tzara. Interesant e faptul că - dincolo de ironiile ieftine și de umorile pamfletare - autorul încearcă să mențină o anumită „medie” între opiniile criticii lovinesciene și ale celei dragomiresciene. Altfel spus - el se înscrie, prudent, în sensul canonului critic al epocii... Lui Ilarie Voronca îi sînt recunoscute „curajul atitudinii” și „vehemența expresiunii”, bogăția creativă superioară „celorlalți tovarăși”, manifestată prin prezența în paginile „tuturor revistelor înaintate” („S’ar deduce că colaborarea d-lui Voronca e prețuită și căutată - ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a sintaxei, anularea logicei și a simțirei departe de a reliefa substratul inconștient al sufletului omenesc au dovedit doar inconștiența autorilor. Asistăm la voltigele clownești executate cu atîta chin de acești pseudoliterați și le înregistrăm ca documente curioase ale epocei”. Canonul clasic, academist-conservator ilustrat de Const. I. Emilian depreciază, în cazul poeziei moderne, categoriile „minorului” și ale „virtuozității” ca pe tot atîtea devieri de la idealul armonic, organic al „marii arte”. Modernul e acceptat cel mult ca ornament, ca „sclipire a prezentului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fluxul panteist, miraculosul spectacular și o „rară melancolie” justifică apologia (consolatoare) din finalul articolului: „Vers magistral în semnul căruia înaintează nu numai experiența de viață a poetului Ilarie Voronca, dar însăși lirica lui întreagă, cu toate artificiile și marile ei canoane de artă. Și atunci să recunoaștem: în contemplarea aceasta supraterestră, din vecinătatea aștrilor, ce rost mai au micile vanități omenești! Ecourile lor nu ajung pînă la dînsul”. La rîndul lor, „eseurile lirice” adunate în volumul Act de prezență (1931) sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]