3,053 matches
-
urmă s-a încetățenit ca o componentă fundamentală a oricărei științe, fiind mai dificilă respingerea ei ca nespecifică științelor social-umane. Există însă specialiști care pun sub semnul întrebării justificarea explicației funcționale. Raymond Boudon (1971) face o asemenea opțiune netă în favoarea cauzalității. Pentru el, termenul de funcție este echivoc, produs al unei epistemologii spontane, recomandând în consecință sociologiei să-l evite. • Sunt explicații complementare. O asemenea poziție o găsim formulată cu claritate de către Émile Durkheim (1974). El separă net explicația cauzală de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de acest tip: „amenințarea externă produce o creștere a coeziunii interne a sistemului”, „productivitatea muncii generează egalitate/inegalitate socială”. Relația, cauzală are deci, cel mai adesea, forma următoare: În acest sens, Marx caracteriza legile sociale ca „legi ale activității umane”. Cauzalitatea se realizează prin intermediul acțiunii umane: este o cauzalitate a acesteia. Dacă îndemnul durkheimist de a trata faptele sociale ca fapte „pozitive”, similare cu cele naturale, și de a le explica prin alte fapte sociale a deschis larg perspective analizei de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a coeziunii interne a sistemului”, „productivitatea muncii generează egalitate/inegalitate socială”. Relația, cauzală are deci, cel mai adesea, forma următoare: În acest sens, Marx caracteriza legile sociale ca „legi ale activității umane”. Cauzalitatea se realizează prin intermediul acțiunii umane: este o cauzalitate a acesteia. Dacă îndemnul durkheimist de a trata faptele sociale ca fapte „pozitive”, similare cu cele naturale, și de a le explica prin alte fapte sociale a deschis larg perspective analizei de tip științific în sociologie, el conține însă și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
perspectiva naturală a omului, care este de tip acționalist. Pentru omul comun, orice fapt social este, în ultimă instanță, un fapt uman, un „produs” al oamenilor, nu al altor fapte sociale. El este rezultatul scopurilor, al aspirațiilor, proiectelor umane. Limbajul cauzalității face complet abstracție de om ca autor al faptelor sociale. Observatorul exterior poate să înregistreze coincidența repetată între „întâmplarea” lui Y și cea a lui X, inferând de aici concluzia unei relații cauzale. Omul, care trăiește însă în realitatea observată
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în explicarea unui mare număr de fenomene sociale. De multe ori, ideea de factor structural nu se referă la un parametru al vieții sociale, ci la însăși structura social-economică a respectivei societăți. Orice fenomen social particular are dinamica sa proprie, cauzalitatea sa „locală”, dar, făcând parte dintr-o societate globală, dintr-un macrosistem, va fi determinat într-o măsură sau alta de structura acestuia. Introducerea structurii macrosociale, ca parametru structural în explicația diferitelor fenomene sociale, reprezintă, de asemenea, o caracteristică definitorie
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de instituții suprastructurale și ideologice. Marile tipuri de organizare socială (formațiunile sociale) reprezintă tocmai asemenea configurații structurale stabile: comuna primitivă, sclavagismul, capitalismul, socialismul. Analiza dinamicii sistemului. Elementele componente ale unui sistem interacționează multiplu; relațiile cauzale simple sunt înlocuite cu o cauzalitate multiplă, circulară, completată cu circuite de feedback și procese de echilibrare complexă. Starea la un moment dat a sistemului este, în consecință, rezultatul acestei multiple interacțiuni, și nu o stare stabilă care se menține prin ea însăși. Structura nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
obiectivă, Blumer și alți colegi ai săi fac complet abstracție de această dependență. Subiectivitatea colectivă, mecanismele ei de constituire reprezintă singurele surse ale explicării socialului. După cum remarcă Jonathan H. Turner (1978), o asemenea opțiune duce la o perspectivă indeterministă asupra cauzalității: „Variabilele care influențează definiția situației și acțiunea unei persoane sunt rezultatul «propriei alegeri» a acesteia și aparent nu reprezintă obiectivul unei analize cauzale clare”. Dacă am utiliza terminologia filosofiei clasice, am putea considera interacționismul simbolic, în această ultimă variantă a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
I., Costea, Ș. (1985), Introducere în sociologia contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Vlăsceanu, L. (1982), Metodologia cercetării sociologice, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Vlăsceanu, L. (1986), Metodologia cercetării sociale, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Vlăsceanu, M. (1985), Conștiință și cauzalitate, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Wallerstein, I. (1979), The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press, NewYork. Weber, M. (1947), The Theory of Social and Economic Organization, Free Press, New York. Wesolowski, W., Slomezynski, Social Mobility in Comparative Perspective, The Polish Academy of
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cădea peste câteva mii de ani. Invarianța temporală face inutilă orice specificație în raport cu timpul. Sunt multe situații în care legile științelor teoretice includ în ele, ca una dintre variabilele importante, timpul. De exemplu, legea căderii corpurilor sau legile fisiunii nucleare. Cauzalitatea, ca formă generală a determinării, include în ea însăși ideea de timp: efectul succedă cauzei, și nu invers. Generarea efectului are nevoie de o perioadă de timp oarecare mai mare sau cel mult egală cu zero (în cazul-limită, în care
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
este strict particulară, negeneralizabilă în nici un fel. Teza unicității structurale a seriilor temporale nu reprezintă o atitudine marginală, caracteristică doar pentru orientarea neokantiană, ci mai generală. În disputele filosofice legate de problema evoluției, ea este legată de celebra problemă a cauzalității istorice. David Bidney exprima în termeni tranșanți cele două posibilități de a considera cauzalitatea (Bidney, 1953). Pe de o parte, este cauzalitatea clasică, așa cum apare, deexemplu, în Etica lui Spinoza. Această cauzalitate este caracterizată printr-un determinism monist. Toate fenomenele
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
reprezintă o atitudine marginală, caracteristică doar pentru orientarea neokantiană, ci mai generală. În disputele filosofice legate de problema evoluției, ea este legată de celebra problemă a cauzalității istorice. David Bidney exprima în termeni tranșanți cele două posibilități de a considera cauzalitatea (Bidney, 1953). Pe de o parte, este cauzalitatea clasică, așa cum apare, deexemplu, în Etica lui Spinoza. Această cauzalitate este caracterizată printr-un determinism monist. Toate fenomenele sunt reduse la cauzele lor, în sensul că efectul poate fi dedus din cauza sa
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
neokantiană, ci mai generală. În disputele filosofice legate de problema evoluției, ea este legată de celebra problemă a cauzalității istorice. David Bidney exprima în termeni tranșanți cele două posibilități de a considera cauzalitatea (Bidney, 1953). Pe de o parte, este cauzalitatea clasică, așa cum apare, deexemplu, în Etica lui Spinoza. Această cauzalitate este caracterizată printr-un determinism monist. Toate fenomenele sunt reduse la cauzele lor, în sensul că efectul poate fi dedus din cauza sa. Întreaga serie temporară este predeterminată cauzal. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
evoluției, ea este legată de celebra problemă a cauzalității istorice. David Bidney exprima în termeni tranșanți cele două posibilități de a considera cauzalitatea (Bidney, 1953). Pe de o parte, este cauzalitatea clasică, așa cum apare, deexemplu, în Etica lui Spinoza. Această cauzalitate este caracterizată printr-un determinism monist. Toate fenomenele sunt reduse la cauzele lor, în sensul că efectul poate fi dedus din cauza sa. Întreaga serie temporară este predeterminată cauzal. Pe de altă parte, există o teorie a cauzalității emergente. În teoria
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
lui Spinoza. Această cauzalitate este caracterizată printr-un determinism monist. Toate fenomenele sunt reduse la cauzele lor, în sensul că efectul poate fi dedus din cauza sa. Întreaga serie temporară este predeterminată cauzal. Pe de altă parte, există o teorie a cauzalității emergente. În teoria respectivă, cauza reprezintă doar o condiție limitatoare a efectului. El nu poate fi dedus dintr-o cunoaștere a cauzelor, deși acestea reprezintă condiții necesare și suficiente ale sale. O asemenea concepție asupra cauzalității face din evoluție un
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
există o teorie a cauzalității emergente. În teoria respectivă, cauza reprezintă doar o condiție limitatoare a efectului. El nu poate fi dedus dintr-o cunoaștere a cauzelor, deși acestea reprezintă condiții necesare și suficiente ale sale. O asemenea concepție asupra cauzalității face din evoluție un proces determinabil, dar nu și predictibil. Caracterul emergent al efectului face ca fiecare linie de evoluție să aibă unicitatea sa. O teorie generală a evoluției este, astfel, principial imposibilă. Aceasta este și opinia antropologului cultural american
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
evoluția peștilor, lăsând-o la o parte pe cea a omului. De asemenea, nici un principiu al dezvoltării culturale nu ar fi putut prezice invenții specifice, precum cea a arcului, topirea fierului, clanurile tribale, statele sau cetățile. Această ultimă viziune asupra cauzalității în istorie are o implicație logică asupra tipului de știință a evoluției. O știință generală a evoluției ar putea doar, eventual, să formuleze câteva principii generale ale acesteia, dar în nici un caz o teorie propriu-zisă asupra ei. Fiecare serie evolutivă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a întâmplat ieri nu are nici o legătură cu ceea ce se petrece astăzi. Dimpotrivă, într-o societate dinamică, evenimentele încep să se lege între ele. Axa timpului devine nu numai un loc al variației, ci și o axă a determinării, a cauzalității. Societatea devine în mod real o serie temporală. Fiecare eveniment devine productiv, cauzativ. El schimbă echilibrul existent, împinge cursul istoriei într-o direcție anume. Evenimentele politice, războaiele, descoperirile științifice au consecințe importante asupra viitorului. Este normal ca o societate dinamică
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ocol mare la dreapta, apoi unul la stânga, se întoarce și iarăși merge înainte. Să presupunem că cineva ar dori să-l explice științific. Două strategii distincte îi stau la dispoziție. Prima este strategia evenimențială. Ea se fundează pe ideea unei cauzalități date în succesiunea temporală a evenimentelor. Fiecare mișcare a furnicii reprezintă un eveniment distinct. El este determinat de seria de evenimente anterioare: acum urcă, pentru că mai înainte a coborât; o ia la dreapta, pentru că seîndepărtase prea mult spre stânga. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
însăși un lanț cauzal. Ea este succesiunea stărilor unui sistem. Fiecare stare în parte este determinată de legea sistemului, succesiunea lor fiind întâmplătoare, complet neinteresantă. Cele două strategii sunt fundate pe scheme deterministe distincte. Explicația evenimențială se bazează pe schema cauzalității. Cauzalitatea conține în ea însăși perspectiva istoristă. Ea presupune mereu o relație dintre două evenimente, unul fiind cauza, iar celălalt, efectul. Relația dintre ele este determinativă: cauzadetermină (produce) efectul. Relația are, după cum se vede, o orientare temporală strictă: cauza precedă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
un lanț cauzal. Ea este succesiunea stărilor unui sistem. Fiecare stare în parte este determinată de legea sistemului, succesiunea lor fiind întâmplătoare, complet neinteresantă. Cele două strategii sunt fundate pe scheme deterministe distincte. Explicația evenimențială se bazează pe schema cauzalității. Cauzalitatea conține în ea însăși perspectiva istoristă. Ea presupune mereu o relație dintre două evenimente, unul fiind cauza, iar celălalt, efectul. Relația dintre ele este determinativă: cauzadetermină (produce) efectul. Relația are, după cum se vede, o orientare temporală strictă: cauza precedă în
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
aici și așa-numitul antiistorism teoretic susținut pragmatic de structuraliști. Am selectat intenționat o serie de declarații ale structuraliștilor care pot fi considerate exagerate, pentru a pune clar în evidență diferența de perspectivă dintrecele două modele deterministe. Dacă acceptăm schema cauzalității, punctul de vedere istorist, evenimențialist pare inevitabil. Dimpotrivă, schema structuralistă include ea însăși, în mod logic, o atitudine antievenimențialistă și antiistoristă. Structuraliștii au declarat cu emfază că, după „revoluția” lor, istoria ca obiect legitim de preocupare pentru știință nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
New York. Vansina, J. (1965), Oral Tradition. A study in Historical Methodology, Aldine Publishing Company, Chicago. Weber, M. (1965), Essais sur la theorie de la science, Plon, Paris. White, L. (1948), The Evolution of Culture, McGraw-Hill Book Company, New York. Xenopol, A.D. (1906), „Cauzalitatea în succesiune”, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXVIII. Xenopol, A.D. (1908), La theorie de l’historie, Ernest Leroux, Paris. Capitolul 16 PATRU MODELE DE DECIZIEtc "Capitolul 16 PATRU MODELE DE DECIZIE" În teoria actuală a deciziei există o indistincție
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
J. (1965), Oral Tradition. A study in Historical Methodology, Aldine Publishing Company, Chicago. Vlăsceanu, L. (1982), Metodologia cercetării sociologice, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Vlăsceanu, L. (1986), Metodologia cercetării sociale, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Vlăsceanu, M. (1985), Conștiință și cauzalitate, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Wallerstein, I. (1979), The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press, New York. Weber, M. (1947), The Theory of Social and Economic Organization, Free Press, New York. Weber, M. (1965), Essais sur la theorie de la science, Plon, Paris. Weber
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
1980), „Comparative race and ethnic relalions: Issues of theory and research”, în H.M. Blalock (ed.), Sociological Theory and Research, a Critical Appraisal, Free Press, New York. Woodward, J. (1965), Industrial Organization: Theory and Practice, Oxford University Press, Londra. Xenopol, A.D. (1906), „Cauzalitatea în succesiune”, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXVIII. Xenopol, A.D. (1908), La theorie de l’historie, Ernest Leroux, Paris. Zamfir, C. (1971), „Discursul normativ și discursul explicativ”, în Revista de filosofie, nr. 6. Zamfir, C. (1971), „Trei niveluri ale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
poporul nostru și, În același timp, duc la cultivarea interesului și dragostei elevilor pentru strămoși și faptele lor. Totodată, prin legende și povestiri istorice, elevii pot stabili sensul precis al unor noțiuni Întâlnite (cetate, conac, batalion, străji, imperiu, cotropitor, civilizație ), cauzalitatea unor evenimente, rolul personalității În istorie, continuitatea și unitatea poporului român. Legendele și povestirile istorice măresc interesul elevilor pentru istorie, pentru cultură În general. Autorii ,,Podoaba cea mai aleasă și mai mândră Între podoabele țării este poporul românesc. În sufletu
Istoria românilor prin legende şi povestiri istorice by Maria Buciumaş, Neculai Buciumaş () [Corola-publishinghouse/Science/1126_a_1952]