7,734 matches
-
Wild Olive. Play, Liminality, and the Study of Literature (1997) S. rotește subit perspectiva. Oferită, potrivit legendei, învingătorilor olimpici de Zeus în persoană, ramura de măslin sălbatic invocată în titlu devine o emblemă a transmutării de semnificații. Îmblânzit prin intervenția divinității, principiul uman al competiției și al beligeranței (agonicul) se convertește în fertilitatea spiritului pașnic, nonantagonic (irenicul). Jocul ca matriță a literaturii rămâne punctul de demaraj al studiului, dar traseul demonstrativ se orientează în direcția opusă. Schimbarea de ecleraj speculativ trebuie
SPARIOSU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289809_a_291138]
-
împlinește prin înfruntarea dintre iminența dispariției și năzuințele trupului (Ars moriendi). De aici rezultă un acut simț al tragismului condiției umane, care s-ar afla mereu în preajma „intrării în apocalipsă”. Consolarea vine din partea transmutațiilor eterne ale ființei și nu dinspre divinitate, percepută ca o absență: „am viață spre-a înghiți cenușă/ seara/ la prânz și dimineața/ și-n tot lungul nopții/ ca o pedeapsă binecuvântată” (Rămâi viu și egal). Purtător de cruce („Răstignitul”) este omul comun, care circulă „pe străzi civilizate
SPIRIDON. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289833_a_291162]
-
ℜ ΒΖ>γ4 ϑ←< Φ60<←< ∀⇔ϑ≅¬ γν∀∗∀<Τ) între mări, pe muntele sfânt Sabi luând în stăpânire o parte din munte, și nu va fi cine să‑l scape. Nelegiuirea lui Antiochos se manifestă prin: 1) Lipsă de respect față de divinitate, în general (v. 35), și față de „dumnezeii părinților lui”, în special (v. 37). „În timp ce urmașii lui Seleucos I îl cinsteau mai ales pe Apollo”, Antiochos îl venerează pe Zeus Olimpianul. 2) Autodeificare: „Regele se va înălța și se va preamări
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va preamări mai presus decât oricare dumnezeu” (vv. 36 și 37). Antiochos al IV‑lea a fost primul rege care s‑a proclamat 2γΗ („zeu”) pe moneda bătută în timpul său, iar supranumele ƒΒ4ν∀<ΖΗ trimite de asemenea la manifestarea divinității. În fiecare lună, evreii erau obligați să celebreze la templu aniversarea regelui și să participe la sărbătorile dionisiace. 3) Corupție. Antiochos cumpără fidelitatea supușilor săi cu daruri și titluri nobiliare (cf. 1Mac. 3,36). Ultimele versete ale capitolului proiectează în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
spus, comunitatea profeților sirieni produce aproape același tip de ideologie - apocaliptică și mesianică - cu cel al comunității esenienilor, înainte cu un secol. Într‑adevăr, în ambele cazuri este vorba de grupări care se consideră învestite cu o misiune specială de divinitatea însăși - fără nici un intermediar - și care se complac în rolul de victime expiatoare. În contextul persecuțiilor, ele vor produce un tip de ideologie anistoric și antipolitic. Reabilitarea este la nivelul realității transcendentale; cu toate astea, revanșa iluzorie este trăită cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
5, 4). Astfel, primul pas către demonizarea păgânismului constituie chiar demonizarea... demonilor. Pentru un creștin, Iustin spre pildă, cuvântul ∗∀∴:Τ< are o conotație strict negativă; nu este la fel însă pentru un păgân. Pentru acesta din urmă, daimonii ar reprezenta divinitățile care asigură legătura dintre lumea celor nemuritori și cea a muritorilor, dintre sfera cerească și lumea pământească. În concepția lui Iustin, demonii sunt esențial răi, îngerii, esențial buni; cei dintâi stăpânesc oamenii inspirându‑le teamă (1 Apol. 5); natura adevăratului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ei acționează în deplină cunoștință de cauză, în slujba diavolului. Ereticii denunțați ca „demonofori” sunt: Simon Magul, căruia romanii i‑au ridicat chiar o statuie; Menandru, discipolul celui dintâi, mag renumit în Antiohia, și Marcion, predicator al doctrinei despre două divinități diferite: a Legii Vechi și a Legii Noi (1 Apol. 26 și 56; DT, 82). Pe scurt, „demonii despre care vorbim nu se străduiesc să facă altceva decât să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu, Care i‑a creat și de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
valori absolute. Iubirea omului, în schimb, se poate modifica în funcție de împrejurări. Așadar, Dumnezeu nu este niciodată cauza dispariției acestei communio, întrucât El nu încetează niciodată să își iubească creaturile. Omului îi revine sarcina să hotărască în relația sa particulară cu divinitatea. Iată de ce, spune Irineu, de îndată ce se îndepărtează de Tatăl, cei care nu au credință suferă un fel de autopedeapsă, depărtându‑se în același timp de viață, de lumină și de toate celelalte bucurii dumnezeiești. Reacția divină nu este nicidecum punitivă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
primită i‑a servit la conștientizarea adevăratului său loc în lume și a micimii sale în raport cu măreția divină (ibidem). În cel de‑al doilea caz, iconomia lui Dumnezeu a fost să vădească necinstea satrapilor lui Darius față de Daniel. În consecință, divinitatea nu intervine niciodată în istorie fără un motiv bine determinat. Minunile fac parte din planul pedagogiei divine. În mod obișnuit însă, Pedagogul nu intervine în favoarea protejaților săi: vezi, de exemplu, cazul celor șapte frați Macabei, al sfântului Ștefan, profeții Vechiului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Acuzațiile lui Celsus trebuie înțelese în contextul lor teologic, dar mai ales politic, în care magia joacă rolul de armă ideologică: „Accesul nemijlocit la lumea supranaturală, invocarea spiritelor, posibilitatea de a influența cursul aștrilor sau hotărârile zeilor, perspectiva unirii cu divinitatea, făceau din vrăjitorie, în Antichitate, un fel de suprareligie, situată deasupra autorității Statului, imposibil de controlat, capabilă de lucruri extraordinare”. Potrivit aceluiași autor, „magia este considerată o activitate ucigașă”. Denunțând creștinismul ca pseudoreligie, care primejduiește însăși existența Imperiului, Celsus aduce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atât în sânul religiei păgâne, cât și în religia creștină, dar, recunoscând aceasta, trebuie să admitem că prezența minunilor este o realitate care nu poate fi negată fără riscul de a sărăci, chiar a goli de sens, lucrarea pământească a divinității. Origen întoarce acest argument împotriva adversarului său, întrebându‑se retoric: „Oare demonii cei răi ar putea face minuni prin vrăjitorie, iar natura dumnezeiască și binecuvântată nu ar putea săvârși nici una?” (6, 51). Iar mai departe: „Încuviințăm existența magiei și a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vv. 131‑148: singurul subiect descriptibil: promissa de futuro; 5) vv. 148‑248: subterfugiile lui Satan; apariția morții; 6) vv. 249‑578: amplă antologie de testimonia; 7) vv. 579‑616: vanitas vanitatum; îndemn la convertire; 8) vv. 617‑672: demonstrarea divinității lui Cristos prin invocarea miracolelor; 9) vv. 673‑790: polemică antiiudaică și antipăgână; 10) vv. 791‑804: cea dintâi înviere; 11) vv. 805‑940: cei „doi” anticriști; 12) vv. 941‑988: poporul ascuns; 13) vv. 989‑1038: Judecata; sfârșitul veacurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care pentru a ajunge la același rezultat, proclamă inferioritatea Fiului față de Tatăl. Dacă „teologii logosului” (Origen, Eusebiu ș.a.) au fost adesea acuzați de a fi „păgânizat” dogma creștină, monarhianiștii, la rândul lor, s‑au văzut acuzați de „anacronism iudaizant”. Accentuarea divinității Fiului‑logos se află la originea seriei de erezii subordinaționist‑deiste, apărarea unității monolitice a divinității constituind premizele ereziei monarhianiste, cu cele două variante: adopționism și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Eusebiu ș.a.) au fost adesea acuzați de a fi „păgânizat” dogma creștină, monarhianiștii, la rândul lor, s‑au văzut acuzați de „anacronism iudaizant”. Accentuarea divinității Fiului‑logos se află la originea seriei de erezii subordinaționist‑deiste, apărarea unității monolitice a divinității constituind premizele ereziei monarhianiste, cu cele două variante: adopționism și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din protagoniștii sinodului de la Niceea, va merge până la respingerea ideii existenței din veșnicie a lui Cristos. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
elucidarea lui, soluțiile se dovedesc inadecvate, naive chiar, câtă vreme ele sunt de natură intelectuală. Ultimul cuvânt îi revine deci lui Dumnezeu, care se exprimă în afara „limitelor rațiunii”. Altfel spus, orice scenariu intelectual trebuie să fie mai întâi „aprobat” de divinitate și apoi verificat prin faptul istoric, două elemente care țin de domeniul imprevizibilului. Ființa umană este obligată să‑și asume cu înțelepciune condiția limitată la o cunoaștere abstractă și, într‑o oarecare măsură, non‑istorică. În termeni hegelieni (nu este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
spirituală este atingerea unei inimi curate și numai cel care înțelege că Cristos este egalul Tatălui, se atinge de Cristos cu inima curată”) (3, 2). Așadar, a trăi experiența mistică a lui Cristos înseamnă a mărturisi cu inima (de corde) divinitatea sa. Cel care nu atinge acest nivel de creștere spirituală și rămâne „la nivelul cărnii” riscă să intre, mai devreme sau mai târziu, în comunitatea anticriștilor. Cuvintele lui Ioan - aceștia ex nobis exierunt („au ieșit din mijlocul nostru”), primesc următoarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rămân în interiorul Bisericii, nimeni nu‑și poate da seama că nu aparțin lui Cristos, dar o dată ieșiți de aici, acest lucru devine evident (manifestum est). Care sunt deci termenii în care se prezintă raționamentul augustinian? Anticriștii sunt cei care neagă divinitatea lui Isus; ei sunt în afara Bisericii, dar provin din aceasta; adevărații creștini rămân în Biserică. Aici, anticristologia se întrepătrunde hotărâtor cu ecleziologia. Potrivit acestui raționament, cei care sunt împotriva lui Cristos (antichristi) nu pot rămâne în trupul său, adică în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
est mendax, nisi is qui negat quod Jesus non est Christus? În acest punct se încheie discursul general, teoretic, și începe „aplicația practică”. S‑a vorbit de anticriștii „ieșiți dintre noi”, de cei întorși la catolicism; în fine, de negarea divinității lui Isus. Descrierea generală făcută de Augustin îngăduie celor prezenți să înțeleagă aluziile episcopului. Cu toate acestea, el se hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de Ioan pot fi identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura lor de Biserică („ei au ieșit dintre noi”). Într‑adevăr, catolicii și donatiștii recunosc și mărturisesc divinitatea lui Cristos, adică îl mărturisesc pe Isus ca Cristos. În acest caz, se întreabă Augustin, donatiștii pot fi anticriști? Cu siguranță, nu. O schimbare de strategie se impune. Argumentul convingător nu poate fi găsit aici (3, 7): Si ergo ille
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
alăture părerii colegilor săi oportuniști, în momentul în care este obligat să spună adevărul, Miheia dezvăluie dreapta profeție a lui Dumnezeu care este potrivnică voinței regelui. Apoi, el arată tuturor modul în care au putut fi înșelați ceilalți profeți de către divinitate: „19 Ascultă cuvântul Domnului! Nu‑i așa. L‑am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel șezând pe tronul Său și toată oștirea cerului stând lângă El, de‑a dreapta și de‑a stânga Lui. 20Și a zis Domnul: Cine îl va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
purtând coroane și supraveghindu-și fetele (băieții fiind grupați în preajma tatălui), aceste Doamne (unele, văduve mai târziu, apropiindu-și câteodată - cum vom vedea - chiar însemnele autorității „masculine”) dau replică soților lor și întregesc simetric tablourile votive în care ctitorii închină Divinității și prezintă posterității chivotul zidirii lor. Circumspecți față de foarte vechile reprezentări feminine, în înfățișări târzii și îndoielnică (cum se întâmplă cu pictura de pe peretele de apus al naosului Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, unde portretul Doamnei Ana - probabil -, soția lui Vladislav
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
femei le jefuiau, le siluiau și le omorau soldații străini, fie păgâni, fie creștini Lumea românească a Veacului de Mijloc - cel puțin așa cum apare din paginile cronicilor - are toate datele unui spațiu creștin, vegheat - zicea cândva Mihai Berza - de o Divinitate cu balanța veșnic în mână, cu privirea atentă și memoria lungă. Acest Dumnezeu nu prea își lasă deslușite intențiile și - încearcă să ne convingă scriitorii cei vechi - poate uza de instrumente foarte diverse în aplicarea deciziilor sale incontestabile. Tradițional (se
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
umane se consideră descendenții sau fii aceluiași Tată unic, primordial, care incarnează simbolul arhetipului divin. Supra-Eului individual Îi este specifică o anumită conștiință morală individuală, sentiment al datoriei și responsabilității morale a persoanei față de sine, față de semenii săi și față de divinitate. Conștiința morală colectivă generează un sentiment moral de solidaritate interioară de grup. Conștiința morală individuală generează un sentiment moral de iubire, integrându-mă În grupul meu, de care eu depind, dar care Îmi dă siguranță și Îmi asigură identitatea fără de
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
liber, dar această libertate a mea mă poate adesea Înșela. Cenzura libertății mele este dată de responsabilitate, care este „legea morală din mine”, cum spune I. Kant, și „legea morală divină”, exprimată de către profeți și care normează relațiile mele cu divinitatea. Eu răspund prin iubire de actele mele În fața propriei mele conștiințe. Solidaritatea Însă, ca datorie morală, mă obligă să răspund În fața autorității supreme din care provin prin filiația colectivă. Datoria morală mă leagă, resimțind-o ca pe o obligație represivă
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
că este parte a lumii, că de fapt condiția sa este de „a-fi-În-Lume”, resimte permanent constrângerile lumii acesteia, din care vrea să evadeze. Tendința de ieșire din lume este continuată și Împlinită de tendința de a intra În comuniune cu divinitatea, altfel spus, de a transgresa realul perisabil și de a intra În eternitatea transtemporală. Natural că acest mod de Înțelegere a lucrurilor are un caracter mitic particular, dar trebuie să avem În vedere faptul că tendința de reprezentare mitică sau
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]