50,991 matches
-
într-o paranteză). Răsfoiesc manuscrisul și descopăr destul de repede un narator capabil de surprize, aflat, după cât miam dat seama, încă departe de sfârșitul „romanului” propriei vieți. Nu acela închipuit, ci acela real. Scrupulos din fire, pare că exersează în vederea obținerii „formulei finale”. Voi relua lectura cât mai curând, ca să pot restitui manuscrisul, încât să am mulțumirea de a mă fi ținut de promisiune. Plebeu din fire, nu am perceput niciodată subtilitatea sentenței galice: „Promettre c'est noble, tenir c'est bourgeois
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
este nevoit să asiste „de pe margine”, fără a se implica pe față. Se simte frustrat. Dar așa a decis ea că este mai bine. Iar el a fost de acord, spre „liniștea” amândurora. Sau, se întreabă scriitorul, i-a convenit „formula” unei implicări minime?... Dacă e să țin seama de unele îndoieli și ezitări ale Profesorului, naratorul ar putea avea dreptate. Ca și atunci când pune altă întrebare, mult mai importantă: ce înseamnă „liniștea” sau confortul personal la care năzuiește insul în
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
are de terminat redactarea foiletonului pentru ziarul local. „- Mare scofală!” remarcă ironic scriitorul, după ce, nu-i așa?, tot el și-a plasat „eroul” într-o fundătură. Mi se pare cel puțin curios. Eu, ca „simplu cititor” (îmi permit să reiau formula...), i-aș mai da o șansă. Sper să nu fie „interpretată” generozitatea mea. La noi, vorba nu știu cui, cât ești tânăr ți se iartă multe, iar după ce treci de o vârstă, totul ți se interpretează! Cred că aceasta ține de o
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
stadiu de dezvoltare. în timp, datorită evoluției lente a vieții superioare, roboții au devenit stăpănii planetei iar fințele vii, nu prea evoluate, au devenit supuși, sclavi. Voiam să se dezvolte un om, dar nu ca voi, ci cu o altă formulă de viață. Noi și voi trebuie să rămănem unicate de viață superioară în Universul nostru. Aceasta este hotărărea fermă a Academiei. Profesorul: Ce ați făcut cu roboții rebeli? Evelin: S-au rechemat, care au refuzat i-am defectat și distrus
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
două picioare, două măini și, mai ales, un cap cu un creier care a evoluat în miliarde de ani. O inimă care pompează nu sănge ci un lichid special cănd corpul are nevoie pentru viața unui nemuritor. Profesorul: Care-i formula voastră de viață? Evelin: Hidrogen, oxigen, aluminiu, siliciu, cobalt și amoniac - secretul vieții de pe Pămănt. Aurora: în timpul liber ce faceți? în fond cum arată viața voastră? Evelin: Conferințe, excursii pe planeta noastră sau în Universul care ne este accesibil în
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
ne poate purta și pe care o umple experiența poetică. Rezultă de aici că, pentru a ajunge la sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înțeles ca pur receptacol cognitiv. Experiența poetică înfăptuiește în primul rând decondiționarea, purificarea eului empiric, fapt care corespunde extincției în supraintensitate, "ruinării în flăcări", scrie Hölderlin. Pentru că "în poezie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dumitru Caracostea Arta cuvântului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943), Rosa del Conte Eminescu o del' Assoluto (1961), Svetlana Paleologu Matta Eminescu și abisul ontologic (1988). După o lungă istorie de filozofie "sistematică", Nietzsche face "filozofie cu ciocanul", spărgând formulele și gândind aforistic și poetic, supremele idei ale ochiului său revelator fiind Supraomul și Eterna Întoarcere menită celor care au crezut în viață și au sacralizat-o. Cu un ochi care privește într-un trans-unde al lucrurilor eterne au compus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adevărului Ființei". O scoate din vremuire și o transformă în prezent etern nunc stans, al lui Boethius. La Eminescu adevărurile poetico-metafizice reprezintă intuiții, acele "fulgurații intelectuale" de care vorbea, și nu concluzii în cadrul unui "sistem" de gândire preconceput, al unor formule teoretice mai mult sau mai puțin dogmatice. Un sistem filozofic poate fi contestat, un poem nu. Pentru că primul este un complex de supoziții, un agregat de ipoteze iar poemul este un absolut. Poetul este un darsanik (cel care vede), așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște în hipostaza sa de increat. Fenomenologia tristadială eminesciană este de model zamolxic, și nu de tipul formulei dialectice hegeliene existență-viață-devenire, pentru că la Eminescu termenul final nu este sinteza dintre teză și antiteză, termenul antitetic nu este inclus în al treilea moment, acesta nefiind o sinteză, o sumă, ci o depășire a negativității și o înălțare a primului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
baza și năzuința întregii ei gândiri și înfăptuiri. "Cunoaște-te pe tine și vei cunoaște pe zei" exprimă conștiința unității cosmice, cer-pământ. Pe de altă parte, amintim expresia cosmicității în artă: secțiunea divină sau proporțiile de aur, care realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntrecută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiția ontologică în lumea umană. Coloanele grecești suișul lor constituie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tine și vei cunoaște pe zei" exprimă conștiința unității cosmice, cer-pământ. Pe de altă parte, amintim expresia cosmicității în artă: secțiunea divină sau proporțiile de aur, care realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntrecută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiția ontologică în lumea umană. Coloanele grecești suișul lor constituie arhitectura spirituală unind lumea zeilor cu lumea omului. * Odată inițiată nașterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spiritul. b. Absolutul ontologic eternitatea entităților ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea. Sunt Seine zum Tode ca să reluăm formula lui Heidegger, care nu face decât să repete un adevăr știut de întotdeauna și dese ori repetat, de Heraclit la modul profund tragic: "Noi toți trăim moartea, și toți ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea. Sunt Seine zum Tode ca să reluăm formula lui Heidegger, care nu face decât să repete un adevăr știut de întotdeauna și dese ori repetat, de Heraclit la modul profund tragic: "Noi toți trăim moartea, și toți ne trăim propria moarte". Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar însemna pentru univers, dar și pentru un om, a trăi indefinit în identitatea psihosomatică sub care s-a născut? Moartea nu apără omul de propriul plictis de sine (ennui, anoia, spleen) dacă ar trăi mii de ani în aceeași formulă de a fi ? Ca să nu mai punem întrebarea foarte banală: unde ar fi încăput toată omenirea de la începutul ciclurilor, ca de pildă cele opt straturi succesive de civilizație câte au descoperit săpăturile arheologice în orașul babilonian Ur ? Până unde trebuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
extreme ale unei gândiri generând bucuria zborului ultim in apex intellectu. Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încântare a sufletului și a spiritului. Aceasta pentru că este o meditație asupra valorii existenței, unită cu nostalgia unui alte formule de viață, așa cum apare expresiv în Melancolie. Poezia Strigoii, deși pune în temă moartea, biruitoare până la urmă, cosmicitatea viziunii, forța intelectivă a acestei viziuni: învingerea morții de către sublimitatea iubirii de dincolo, din postviață totul ne înalță emoțional, spiritual deasupra stihiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a renașterii iterative de-a lungul veșniciei, este de origine indiană. Omul revine în aceeași formulă ontică, iar pentru Eminescu, în același spațiu și același timp. Dar dacă pentru Eminescu eterna întoarcere este forma supremă a tragicului, în sensul că omul, care confiscă întreaga posibilitate de a fi, totalitatea Ființei, este condamnat la reluarea sisifică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
iar pentru Eminescu, în același spațiu și același timp. Dar dacă pentru Eminescu eterna întoarcere este forma supremă a tragicului, în sensul că omul, care confiscă întreaga posibilitate de a fi, totalitatea Ființei, este condamnat la reluarea sisifică a aceeași formule existențiale a durerii, a răului și a pieirii, Nietzsche aduce o inovație radicală acestui concept. Opera sa fiind un imn adus vieții umane, purtată la cea mai înaltă frumusețe și puritate spirituală, consideră că se vor întoarce identitar mereu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
be or not to be, that is the question cu dezvoltarea sa pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atât în Mortua est !, cât mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Cătălinilor și sfera hyperionică, în Luceafărul, pentru a culmina cu spaima de a exista din Bolnav în al meu suflet: imposibilitatea de a ieși din ciclicitatea existențială, odată ce ai avut neșansa de a te naște, revenind la nesfârșit în aceeași formulă fatidică viață-suferință-moarte, pe întreaga derulare a timpilor. Astfel, imposibilul formulei ontologice a omului atinge absurdul. Un absurd tragic. Acesta este adevăratul teatru al absurdului, nu absurdul artificial, hilar, până la jalnic și repulsiv, inventat de cavalerii-tristei-figuri ai modernismului și postmodernismului. Absurdul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spaima de a exista din Bolnav în al meu suflet: imposibilitatea de a ieși din ciclicitatea existențială, odată ce ai avut neșansa de a te naște, revenind la nesfârșit în aceeași formulă fatidică viață-suferință-moarte, pe întreaga derulare a timpilor. Astfel, imposibilul formulei ontologice a omului atinge absurdul. Un absurd tragic. Acesta este adevăratul teatru al absurdului, nu absurdul artificial, hilar, până la jalnic și repulsiv, inventat de cavalerii-tristei-figuri ai modernismului și postmodernismului. Absurdul adevărat, absolut impardonabil, este moartea Antigonei, a Ifigeniei, a Desdemonei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la conceptul pe care l-am văzut ca fiind suprema deschidere: transposibilul. Foarte succint spus, eliberarea în transposibil însemnează depășirea cercurilor de condiționări care îngrădesc libertatea spirituală nelimitată: mai întâi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului, apoi depășirea formulei ontologice de ordin uman, urmează transcenderea diadei ființă/neființă și, finalmente, a diadei posibil și imposibil. De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act finit, încheiat ci o goană neîncetată a intelectului de orice condiționare și determinare, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
coleg de bancă dintr-a unșpea, Țarcă Corneliu), ne-am luat și noi curând la revedere, cu promisiunea fermă de a ne revedea ca să mai stăm la un pahar de vorbă. Nu știu de ce, dar în același moment umplut cu formule și propoziții de complezență, în stația de taxi, am avut deodată impresia și chiar teama că, de fapt, gândim amândoi cu totul altceva: „Mai bine să ne vedem de treabă!... Numai pentru tine nu am eu timp! Drum bun, călătorie
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
nivelul apei din borcane. În momentele rare de relaxare îi sună în ureche, de undeva, de departe, un cuvânt: murături, pe care îl alungă repede, ca pe o piază rea. Și se afundă din nou în studii, în calcule și formule, confruntând hărți și diagrame, adunând meticulos datele oferite de presa de specialitate și chiar de oficiosul local, Făclia moldavă. Cercetând atent, cu foarfeca în mână (decupează tot ce-l interesează și pune la dosar), îi cade într-o zi sub
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
sub numele de Carol al V-lea sau Carol Quintul. Rege al Spaniei din 1516 sub numele de Carol I (Carlos I) și împărat al Sfântului Imperiu Romano-German din 1519, sub numele de Carol Quintul (până în anul 1556). Promotor al formulei "Monarhiei universale", în urma eșecului acesteia va abdica și se va retrage din viața politică, la o mânăstire, în 1556. Aici va muri, doi ani mai târziu, în 1558. La retragerea sa, posesiunile au fost împărțite între fratele său, Ferdinand de
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
în brațe fiul, îi zice: "Spune mamă, dragule, spune mama". Frecționările superauriculare au dat rezultat; Apolodoro începe să rupă a vorbi și tatăl spionează primul cuvânt, expresia sa naturală, individualizantă. Și se face că este: gogo!, gogo!, solemn mister!, gogo!, formula cabalistică poate a personalității noului geniu... Pentru că dacă această grafologie are, cum pare, fundamentul său și îl au și alte misterioase relații psihofiziologice, nu trebuie să-l aibă și primul cuvânt pe care fiecare dintre noi îl pronunță? Gogo! Îl
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]