KorAP: Find »[drukola/base=italiană & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...117 118 119 ...121 >

3,017 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

În română, o creștere a gradului de agentivitate este marcată de coprezența unui dativ reflexiv pentru întreg (A întors capul/Și-a întors capul ca să nu-l mai vadă). Lamiroy (1998: 39) observă că româna are, ca și germana, franceza, italiana, spaniola, alternanța dativ/acuzativ pentru exprimarea posesiei, acuzativul exprimând un grad mai mare de afectare a posesorului: Mă închei la cămașă (centrat pe întreg)/ Îmi închei cămașa (centrat pe parte). Condiția "inalienabil" pare să fie mai strictă pentru dativ decât

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nonargumentale sunt produse prin procese lexicale; în română nu există si nonargumental (opțiune parametrică neactualizată). 6.2.3. Dobrovie-Sorin (1998: 399) își propune să demonstreze că pasivizarea inergativelor depinde de analiza inergativelor ca tranzitive cu obiect nul. Autoarea arată că italiana, spaniola, portugheza au un se nominativ, asemănător cu one din engleză și cu on din franceză, care s-a dezvoltat, așa cum arată Naro (1976)153, din se acuzativ, prin reinterpretare diacronică. Spre deosebire de aceste limbi, româna nu are se nominativ: se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1998: 411) ca fiind si acuzativ medio-pasiv. Această interpretare ar corespunde generalizării că predicatele pasive, copulative, inacuzative și unele psihologice nu se pot pasiviza. Autoarea (Dobrovie-Sorin 1998: 415) explică faptul că si nominativ nu poate apărea în propoziții nonfinite în italiană prin absența trăsăturilor de acord. Dobrovie-Sorin (1998: 423) adoptă criteriul tematic relativizat, formulat de Brody (1993), conform căruia argumentele trebuie să primească un rol tematic plin referențial, cvasiargumentele trebuie să primească un cvasirol, iar nonargumentele nu primesc niciun rol. Dobrovie-Sorin

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
posibilitatea de a apărea în construcții absolute, construcția cu il impersonal și cliticizarea prin en în franceză) este explicat de Cinque prin intervenția unor factori care țin de proprietățile speciale ale adjectivelor. Pentru limba română, alternanța de tipul celei din italiană este posibilă pentru foarte puține adjective, care nu sunt legate morfologic de un verb ergativ: Ioana e sigură că va veni Că va veni e sigur Ioana e cunoscută că mănâncă mult Că mănâncă mult e cunoscut. Bennis (2004: 88

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
supra, 4.1.2.), a este legat de următoarele structuri: (a) AP fără aP; (b) aP fără argument extern; (c) aP cu argument extern. Dacă Cinque a arătat că distincția între adjectivele ergative și cele inergative se poate susține pentru italiană și pentru germană, Bennis (2004) adaugă și neerlandeza: Deze mensen zijn mij bekend − ergativ ' Acești oameni îmi sunt cunoscuți' Deze mensen zijn mij trouw − inergativ ' Acești oameni îmi sunt loiali'. Bennis (2004: 89) subliniază faptul că inacuzativ este un concept

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
criterii suplimentare de distingere a celor două clase: (a) adjectivele care acceptă un obiect indirect pot fi împărțite în adjective care permit inversiunea subiect-obiect (ergative) și adjective care nu permit inversiunea (inergative); (b) testul cu as 'precum', care funcționează în italiană și în germană, e valabil și în neerlandeză: Zoals [e] bekend is, houdt Jan niet van slakken − adjectiv ergativ ' Precum [e] este bine-cunoscut, lui Ion nu-i plac melcii' *Zoals [e] grappig is, houdt Jan van slakken − adjectiv inergativ ' Precum

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pentru cele derivate, problemă pe care analiza de tip sintactic nu o poate rezolva. În fine, în ultima secțiune am prezentat, pe scurt, problema adjectivelor ergative și a relevanței clasificării adjectivelor românești în ergative și inergative (după modele propuse pentru italiană, franceză, germană, neerlandeză). În absența unor teste sintactice pentru verbele ergative românești nu se poate proba statutul de adjectiv ergativ al unui element lexical, de aceea am lăsat deschis acest subiect. Capitolul 4 TESTE SINTACTICE DE DELIMITARE A CLASEI ȘI

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
relevant pentru selecția auxiliarului, acest criteriu se poate aplica numai dacă VP este intranzitiv în sens pur sintactic. Levin și Rappaport Hovav (1995: 19) arată că diagnosticele pentru inacuzativitate sunt de două feluri: (a) de suprafață − cliticizarea prin ne în italiană, diagnostic care se aplică numai dacă argumentul unui verb inacuzativ rămâne în poziția postverbală în timpul derivării; inserția expletivului there și inversiunea locativă în engleză; (b) de adâncime − selecția auxiliarului, care se aplică la poziția de suprafață a argumentului: verbul it

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
poziția postverbală a subiectului. Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 5, 8) arată că există fenomene sensibile la inacuzativitate: selecția auxiliarului în limbile romanice și germanice, posibilitatea de a apărea în construcții rezultative, perfecte prenominale/participii pasive 1, cliticizarea prin ne în italiană, extracția prin en în franceză, partiția wat−voor/was−für în neerlandeză și în germană, pasivul impersonal (acceptat numai de inergative). Autorii sunt de părere că diagnosticele pentru inacuzativitate nu sunt valide în toate limbile și nu sunt valabile pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
perfecte, mai degrabă decât adjectivale. Testul este relevant pentru limbi diferite: engleză, daneză, italiană. Burzio (1986: 151−152, 191) arată că morfologia participiului trecut împiedică legitimarea rolului tematic al subiectului (ca în construcțiile pasive). Perlmutter (1989)7 susține că, în italiană, inergativele nu pot apărea în construcții participiale absolute, însă Dini (1994)8 și Loporcaro (2003)9 au observat că există inergative care acceptă construcțiile participiale absolute. În limba engleză, testul nu e valabil pentru toate inacuzativele (Avram 2003: 188): *a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
adjectiv cu valoare predicativă numai pe lângă un nume care corespunde unui obiect direct (inițial) al unui verb. 3. SELECȚIA AUXILIARULUI DE PERFECT COMPUS ȘI ACORDUL PARTICIPIULUI PERFECT Selecția auxiliarului de perfect compus − arată Grimshaw (1987: 245) − a fost studiată pentru italiană de Burzio (1986), Centineo (1986)10, Van Valin (1987)11, iar, pentru neerlandeză, de Hoekstra (1984) și Zaenen (1987)12. Kayne (2000: 107) observă că selecția auxiliarului este un fenomen prezent în unele limbi romanice și germanice. Selecția auxiliarului caracteriza

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și de tranzitivitate; verbele tranzitive active selectează întotdeauna avoir. Borer (1994: 26) observă că selecția auxiliarului nu e sensibilă la telicitate/agentivitate, ci la prezența unui nominal obiect. Van Valin (1990, apud Mackenzie 2006: 118) a formulat următoarea generalizare pentru italiană: Selecția auxiliarului în cazul verbelor intranzitive Este selectat essere 'a fi' dacă structura logică a verbului conține un predicat de stare. În modelul propus de Chierchia (1989, 2004) − vezi Capitolul 3, 5.3.3.1. − selecția auxiliarului de perfect compus

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
auxiliarului în cazul verbelor intranzitive Este selectat essere 'a fi' dacă structura logică a verbului conține un predicat de stare. În modelul propus de Chierchia (1989, 2004) − vezi Capitolul 3, 5.3.3.1. − selecția auxiliarului de perfect compus în italiană se explică astfel: verbul essere 'a fi' este selectat de pasive, reflexive, inacuzative și construcțiile cu si impersonal, adică atunci când este aplicată una dintre operațiile asupra rolurilor tematice care afectează subiectul: P, cuantificarea existențială a poziției subiectului, în cazul pasivului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
semantic, funcții care se aplică de la proprietăți la proprietăți. Auxiliarele pot fi sensibile la semantica elementelor pe care le modifică. Astfel, dacă în spaniolă auxiliarul ser este selectat atunci când sunt implicate proprietăți inerente, esențiale, iar estar, în celelalte situații, în italiană, selecția auxiliarului este sensibilă la afectarea subiectului: essere este o funcție definită numai pentru proprietățile subiectului afectat. Reinhart și Siloni (2005) arată că variația lingvistică privitoare la selecția auxiliarului nu poate fi redusă la parametrul Lex-Syn (vezi Capitolul 3, 5

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu poate fi redusă la parametrul Lex-Syn (vezi Capitolul 3, 5.3.3.2.), pentru că există limbi în care formarea reflexivelor și a inacuzativelor nu afectează selecția auxiliarului. Autoarele sunt de părere că selecția auxiliarului este determinată de Caz. În italiană și în franceză, aplicarea reflexivizării și a decauzativizării care formează inacuzative este asociată cu o schimbare de selecție a auxiliarului ('a fi' în loc de 'a avea'); în română, în greacă, în spaniolă, auxiliarul rămâne 'a avea'; neerlandeza și germana folosesc 'a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este fenomen neexplicat. Kayne (1993)14 susține că selecția auxiliarului este un epifenomen al unei operații sintactice care încorporează o prepoziție abstractă și nu are legătură cu Ipoteza Inacuzativă. Folosind exemple dialectale, Kayne (2000: 116) demonstrează că selecția auxiliarului în italiană este sensibilă la persoana subiectului. Ideea lui Kayne este susținută de Manzini și Savoia (2007: 198), care arată că, în multe dialecte italiene din centru și sud, essere 'a fi' și avere 'a avea' alternează ca auxiliare aspectuale, în funcție de persoană

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dialecte italiene din centru și sud, essere 'a fi' și avere 'a avea' alternează ca auxiliare aspectuale, în funcție de persoană: essere la persoanele 1 și 2 singular și plural, avere la persoana 3. Kayne (2000: 116) explică astfel acest fenomen: în italiană, AgrS participial este inert; subiectul tranzitivelor și al inergativelor se deplasează în Spec,DP, trecând peste Spec,AgrS fără niciun efect; după ce ajunge în poziția netematică Spec,DP, subiectul va putea să se deplaseze în Spec,BE, dacă D/P0

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tranzitive, descendenții lat. esse, pentru anumite verbe intranzitive. În spaniolă, catalană, portugheză, galiciană, auxiliarul esse a fost înlocuit cu habere, esse supraviețuind în anumite dialecte/graiuri catalane și aragoneze; auxiliarul esse a supraviețuit în franceză și este foarte productiv în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost înlocuit cu habere, esse supraviețuind în anumite dialecte/graiuri catalane și aragoneze; auxiliarul esse a supraviețuit în franceză și este foarte productiv în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l pe a fi. Pornind de la constatarea că, în limbile în care variația auxiliarelor s-a păstrat, selecția unuia sau a altuia dintre auxiliare nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sunt asociate aspectual cu o schimbare dinamică telică, în timp ce inergativele − cu o activitate agentivă fără deplasare. Selecția auxiliarelor este coerentă numai pentru verbele aflate la extremitățile ierarhiei, clasele intermediare având un comportament oscilant. Comparându-se situația selecției auxiliarului essere în italiană și a lui être în franceză, se constată că proprietatea aspectuală telicitate este asociată cu inacuzativele, dar selecția auxiliarului être este explicabilă numai prin asocierea celor două trăsături: telicitate și deplasare orientată. Numărul mic de verbe care selectează auxiliarul être

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
reflexive/inacuzative nereflexive centru periferie (c) verbe cu ridicare, inclusiv corespondentele pentru 'a fi' periferie în afara sistemului Mackenzie (2006: 122) arată că, bazându-se pe ISA, Bentley și Eythórsson (2003)15 au încercat să caracterizeze selecția auxiliarului 'a fi' în italiană în termenii unei combinații de proprietăți semantice − dinamicitate (D): proprietate a verbelor care denotă schimbări (schimbare de localizare direcționată sau schimbare de stare); telicitate (T): proprietate a verbelor care denotă continuitatea și lipsa controlului din partea unui agent; stativitate (St): proprietate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice, unde 'a fi' era selectat fără o motivație anume, problema a fost rezolvată prin eliminarea selecției; în franceză, această trăsătură redundantă a supraviețuit într-o formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
această trăsătură redundantă a supraviețuit într-o formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la autorul citat. (A) aller 'a merge, a se duce', apparaître 'a apărea', arriver 'a sosi, a ajunge', descendre 'a coborî', devenir 'a deveni', entrer 'a intra', intervenir 'a interveni

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu ușurință că există un paralelism între verbele franțuzești care selectează auxiliarul être și verbele românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de a elimina auxiliarul 'a fi'; eliminarea a putut fi favorizată, în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]