3,144 matches
-
bată prea mult cîmpii, ca fantasmele să Înăbușe rațiunea. Bunul-simț clasic Învinge pe omul romantic din Heliade. Oricum am judeca lucrurile, Visul moralizator și alegorizant, lipsii de aripi onirice (Bachelard), publicat În 1836, anunță cea mai profundă, poate, temă a lirismului heliadesc: tema ascensiunii, tema Înfrîngerii limitelor. Ea este prefigurată de motivul, mai restrîns, al zborului și se pierde În viziunea vastă a cosmosului, a ordinei din tăriile cerului. Să reținem, Întîi, În versurile lui Heliade tendința de a nălța lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Solcan, O festă În comemorară zilei de 23 septembrie 1854 sau cobza lui Marinică, CÎntecul ursului etc.) fantezia se ține mai aproape de materie și nesațiul, hrăpirea caută vorbele colorate, atingătoare. Există, În fapt, trei muze la Heliade, trei Învelișuri ale lirismului său, considerat global. O muză pe care, Într-un vers, el o numește cetățeană, și care stimulează pe omul datoriei, pe Părintele social și moral. Este, apoi, muza astrală, cea mai puternică, aceea care aprinde În Părintele social ambiția vastei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
reveria. O reverie, trebuie să spunem, molatică, dezmierdătoare. O reverie a măsurii și a firescului. Limbajul ei este repet, șoapta, expresia ei este nuanța, idealul ei este solidaritatea. Fiecare oaspete din poiana tăinuită are rostul, justificarea lui. Arghezi, reluînd acest lirism al miniaturalului, Îi va da o dimensiune cosmică. Lucrurile neînsemnate au În poemele lui o „țandară de lumină” care le leagă de marele univers. Mai săracă, mai convențională, imaginația lui Alecsandri nu descoperă asemenea legături secrete. Ea se mulțumește cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
această pregătire de rod. El celebrează „sfînta muncă de la țară” - „izvor sacru de rodire” —, dulcea Înfrățire - cum zice tot el - dintre om și pămînt. (Plugurile, Sămănătorii, Rodica, Secerișul, Cositul). Sentimentul de natură lucrată, Însuflețită se Întărește prin aceste scene cîmpenești. Lirismul devine idilic și etnografic. Totuși idilismul, reproșat poetului În diverse chipuri, nu distonează cu atmosfera generală a Pastelurilor, pregătirea pentru sărbătorile naturii, unirea mistică dintre soare și pămînt, procesul fecundității, integrarea elementului uman (Într-un chip, e drept, decorativ!) În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
transfer ce vine din basmul popular. Alecsandri flatează mitologia națională În popularele poeme Peneș Curcanul, Sergentul, Frații Jderi, folosind o retorică simplă și eficientă. O retorică a eroismului popular, aceea ce cultivă inima de foc și brațul de oțel. Un lirism al sinecdocei. Inima bravă și brațul tare stau față În față cu o păgînitate amorfă, indistinctă, urîtă... Jder Nistor, vînătorul, intră-n turci „năpraznic cum intră În cîrd omorul”. Eroul lui Alecsandri este totdeauna copleșit de numărul adversarilor, copleșit dar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ascunsă În niște versuri ce curg limpede. Cine este Îngerul căzut În noroi, năzuind ca abstracta ființă argheziană, spre O lumină inaccesibilă? Poetul, creația, iubirea, existența? Alecsandri atinge În acest fragment o nesperată profunzime. O figură nouă se deschide În lirismul lui explicit: figura indeterminării și ambiguității, proprie poeziei moderne. X Spitalul amorului „L’amour étant l’initiateur de tout ce qui existe, on appellera néant l’absence d’amour. Les degrés d’existence de l’amour sont ceux de la création
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de Rougemont, este o invenție a secolului al XII-lea (o invenție a trubadurilor), Însă erotismul nu devine o problemă pentru conștiința occidentală decît la Începutul secolului al XIX-lea. Este marea descoperire a romanticilor, care redescoperă, În același timp, lirismul trubadurilor și implicațiile multiple ale religiei În viața sufletului. O noțiune de care nici antichitatea, nici epoca clasică nu aveau cunoștință este aceea de sexualitate. Termenul ca atare apare prima oară la Kirkegaard, În 1843. Literatura face din el o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
arunce o privire concupiscentă spre trupul femeii. A dezveli sînul, a vedea țîțișoara rumenită, a ridica „di pi picioare orice fel de-nvălitoare” - constituie un imens curaj. Va mai trece aproape un secol pînă ce să apară, În poezia română, un lirism al corpului și o poezie care să vorbească despre plăcerea sexuală. Promisiunea de „mare năvală” de la sfîrșitul poemului este și mai Îndrăzneață pentru că sugerează o sexualitate incipientă. Curajul se oprește, e drept, la treapta promisiunii. Dulcea violență se face prin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe care o reclamă versurile lui Conachi, constatăm că ea se menține În sfera sufletului (adică a emoției) și a unei senzualități decente. O deschidere, dar nu prea mare, are spre agape și spre mania erotică, amestecînd miturile Într-un lirism În esență ceremonial. Totul e cum spui, Înainte de orice este mimarea unei mari umilințe În fața obiectului erotic. Dragostea este, repet, văzută ca o teribilă boală, Însă oamenii aceștia văicăreți de la 1820 s-au instalat confortabil În boală și petrec fără
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tu rai ascuns pre tare, Pomeniți necontenit CÎt zbucium și vînzolit Ați răbdat cu luptă mare. Cum sîmțăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsuflări Îndesite, Pept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură mușcînd ȚÎțîșoare dezvălite.” Lirismul corporal este, aici, mai Îndrăzneț. Conachi sugerează bucuria trupului Înfierbîntat. El lasă deoparte, pentru o clipă, celebra lui pudoare și vorbește, Încifrat e drept, despre un rai ascuns, despre țÎÎșoarele dezvălite, de furia gurilor Împreunate, de răsuflările Îndesite care duc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
peste un veac În CÎnticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, apare Întîi aici. Stil prin excelență muntenesc, iute și colorat, stil de petrecere În durere, de rîs În plîns cum! zice Nichita Stănescu, un prețuitor al acestui gen de lirism: „Luniță luminătoare Și stele strălucitoare, Luminați mai cu tărie Scumpa mea călătorie. Dați lumină Înfocată PÎn cărarea-ntunecată. Să văz drumul d-a mă duce La iubita mea cea dulce, Carea tristă și deșteaptă Cu dor mare mă așteaptă, Ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Conachi. Un Don Juan care se ia drept un Tristan. Umilința, arma seducătorului moldo-valah. Impaciența năvălitorului erotic. Cele patru culori ale dragostei. 4. Imaginea obiectului erotic la primii noștri poeți. Nurul și duhul „ibovnicii slăvite”. Moartea, un șantaj sentimental. 5. Lirismul corporal. Tirania ochilor În poezie. Răbdarea inimii. Dublul record al lui Conachi. Atributele feminității după Anton Pann. 6. Chinurile amorului. „Un potop de tînguire”. Figura catastrofei. 7. Vasalitatea sentimentală. 8. Dreptul de a boci. Petrecerea În suferință. Privirea, substanța, cea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intimitatea domestică, euforia la gura sobei, meditația la masa de scris. Elemente ale liniștii și fericire rurală? Desigur. Dar mai important mi se pare alt lucru și anume sugerarea, de la Început, a unei rupturi Între spațiul naturii și spațiul imaginației [...] Lirismul Pastelurilor provine din emoția recluziunii, nicidecum din contemplația naturii“. Valeriu Cristea face În voi. Spațiul În literatură, (C.R., 1978, pp. 173-175) o analiză foarte fină a acelorași Pasteluri descoperind În ele un „compartiment de lux al spațiului domestic“, un spațiu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
altfel decât formală, proustianismul cerându-se adaptat la coordonatele unei alte geografii spirituale, dominate de o mentalitate inerțial-rurală și de spaima dezrădăcinării, care atribuie căutării timpului pierdut semnificația unui pelerinaj ce îneacă sufletul într-un șuvoi de lacrimi și de lirism indigest, după cunoscuta rețetă sămănătoristă. Or, Lovinescu intenționa să valorifice temperamentul rasei (mai precis: moldovenismul) într-o formulă estetică net superioară sămănătorismului, încurajat probabil și de anumite afinități aparente între pasivitatea ciobanului mioritic și contemplativitatea decadent-intelectualistă a eroului proustian. Observația
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
valoare pozitivă i se părea moartea, al cărei simț nu izvora dintr-o infirmitate, dintr-un conflict cu viața, dintr-o deziluzie", ci se manifesta "ca o simplă constatare ineluctabilă", vădind "un simț resemnat și fără tragism". Mai mult decât "lirismul propriu-zis", Bizu aprecia la Horațiu "prezența efectivă și eficace a morții, cu toate limitările aduse normelor unei vieți trăite fără iluziile voinței de putere". Evident că în personalitatea poetului tiburtin, asumată bovaric drept model ideal, studentul din Fălticeni încerca disperat
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
ceea ce am urmărit, de altfel, și în capitolele anterioare, pentru a evidenția, pas cu pas, geneza formei literare). 2.1. Eminescu și mutația valorilor estetice Încă din primii ani ai carierei sale, Lovinescu încerca să-și explice fascinația pe care lirismul eminescian o exercita asupra a generații întregi de cititori, fără a-și pierde forța de impact psihologic. Pe tânărul critic îl impresionau nu "ideile", nu "filosofia" lui Eminescu (această "filosofie" i se părea chiar un pic învechită sau, oricum, lipsită
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
tot o astfel de "autobiografie" scrie și Lovinescu, în opera lui literară?), referindu-se apoi la acuitatea analizei psihologice din celelalte proze (îndeosebi din Cezara). Altminteri, interpretarea lui Ibrăileanu se revendică de la aceleași premize psihologiste, potrivit cărora "farmecul inefabil" al lirismului eminescian se cuvine detectat în capacitatea de sugestie și în muzicalitatea limbajului. Or, recursul la sugestie presupune refuzul transcrierii mimetice a "realității", al ancorării în biografic și în istoric, în favoarea unor reprezentări mai abstracte și a unui limbaj universal (precum
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cea de "ideolog") i se părea a fi tocmai cea mai perisabilă, pentru că se referă la un scriitor ce "reprezintă, anume, tradiția națională, conservatorismul istoric, dragostea pentru poezia, limba, legendele populare și, totodată, cultura germană"90. Dar dacă "prin temele lirismului său, prin forma compoziției sale retorice, prin filosofie, prin atitudine socială, prin naționalism și folclorism, caracteristica lui Eminescu este esențial romantică..."91 (înțelege: anacronică, supusă procesului de eroziune, al mutației de valori), atunci cum se mai justifică, oare, perenitatea operei
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
de ofensiva naționalismului agresiv, ambalat în faldurile unei retorici religioase, criticul modernist făcea de altfel această confesiune, simptomatică pentru cel ce exalta sensibilitatea și "emoția", elementul de "sugestie" în detrimentul intelectului și "ideilor" din creația eminesciană (reductibilă, în ultim resort, la lirism): "Pentru generația mea, ca și pentru cea imediat anterioară, Eminescu a fost un fetiș cu o putere de sugestie necunoscută azi, sau, în orice caz, altfel cunoscută (s.n.). Pentru noi, el nu era nici ideologul naționalist, nici luptătorul politic de la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
nostru național un personaj de roman, Lovinescu voia să-l coboare de pe soclu, pentru a-l prezenta cititorilor săi nu atât în chip de zeitate tutelară a neamului, cât ca pe un "caz" psihologic caracteristic unui anumit tip de creativitate (lirismul), în care el însuși se va fi regăsit. Procedând în felul acesta, criticul modernist încerca să ofere o explicație științifică, rațională care să spulbere aura mistică, cvasireligioasă din jurul mitului eminescian. În consecință, Lovinescu găsea perfect legitimă tentativa de a literaturiza
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
mod necesar, o anumită conformație psihică, iar aceasta, la rândul ei, impune un gen particular de creativitate: "Funcția mea este exclusiv lirică; creez din propria mea substanță, din sentimentul și sensibilitatea mea [...], pe care la nevoie mi le provoc singur". "Lirismul" se vădește a fi, prin urmare, expresia unei creativități nemijlocite, în care se manifestă plenar personalitatea psihică a artistului (și a "rasei" sale). "Funcția lirică" desemnează, în consecință, refuzul obstinat al "realității" și, deopotrivă, al principiului "mimetic" care stă la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
poezia lirică) se opune așadar procreației ("din satisfacție nu ies poezii", ies "copii"), și nu prin cine știe ce efort de voință, ci în mod natural, ca un dat ineluctabil ("nu suferim ca să scriem poezii", "scriem pentru că suntem făcuți așa și pentru că lirismul iese din zbucium")138. Ca atare, pentru eroul lovinescian creația e un proces natural, organic ("scrisese cum fac cireșii, cireșe și zarzării, zarzăre: pentru că nu pot face altceva"), fără legătură cu lumea din jur, pe care poetul, de cele mai multe ori
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
susțin că proza modernă a evoluat de la "obiectiv" la "subiectiv", exact invers decât prevăzuse criticul de la Sburătorul or, am mai spus și cu alte prilejuri, nu în sensul acesta a folosit termenii Lovinescu, pentru care "subiectivul" exprimă triumful afectivității, al lirismului (inadecvat genului epic), pe când "obiectivul" presupune raționalizare, intelectualizare, explorare lucidă a sufletului uman și a lumii, a "subiectului" și "obiectului" deopotrivă. 7 E. Lovinescu, "Istoria literaturii române contemporane (1900-1937)", în op. cit., p. 209. 8 După cum semnala Gabriela Omăt, articolul lui
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
la Brașov, care a copilărit acolo în aceea vreme. Bineînțeles, scriitorul a adus acestor personaje, locuințelor lor și amplasamentului pe stradă, modificări cerute de montarea piesei, cum i-a dictat inspirația, îndepărtându-și oarecum eroii de cei reali, cu un lirism propriu. Rămîne desigur o piesă de atmosferă, de nostalgie moldovenească. Iată cum descrie în piesă însuși Victor Ion Popa strada Cuza Vodă cu dughenele ei : “E seară lăsată și cu ea odată liniștea aceea cuminte, caldă și primitoare a târgurilor
Victor Ion Popa și comuna Dodești by MIHAI APOSTU () [Corola-publishinghouse/Science/91678_a_93467]
-
prin zodii, urmată, în 1943, de Cer troglodit, ambele semnate Ursula Biji. În colaborare cu Al. Andrițoiu, a alcătuit Antologie de poezie canadiană de limbă franceză (1976). Precizată de la început, menținută pe parcursul deceniilor, caracteristica poeziei scrise de Ș. e un lirism în care intră intimitate sobră, confidențe cuminți, melancolie discretă și, mai ales, contemplație interiorizantă. O figurație rurală, în covârșitoare proporție, devine suportul unei sensibilități ușor maladive. Factura versurilor, libere cu moderație, când albe, când rimate, fluente în permanență, la modul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289556_a_290885]