6,394 matches
-
a putut chiar citi, de-a lungul întregii traversări, un zâmbet straniu. Căci se pricepuse să-și rostuiască, în chiar miezul derutei, un minuscul câmp al victoriei. II Cartea de la Fès Aveam vârsta ta, fiule, și niciodată n-am mai revăzut Granada. Dumnezeu n-a vrut ca soarta mea să fie scrisă toată într-o singură carte, ci să se desfășoare, val după val, în ritmul mărilor. La fiecare traversare, m-a ușurat de un viitor pentru a-mi dărui un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mea. Ducea sub braț veșmântul nou cu care, potrivit tradiției, trebuia să-l îmbrac pe dascălul școlii în semn de recunoștință. Mă contempla cu o emoție dezarmantă. L-am privit cu atenție la rându-mi. Preț de o clipă, am revăzut în minte atâtea imagini ale lui: înduioșător când îmi povestea despre Granada; afectuos când mă mângâia pe ceafă; înspăimântător când o repudiase pe mama; execrabil când o jertfise pe sora mea; jalnic atunci când stătea prăvălit la masa unei taverne. Câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de elocința mea, ceea ce era un mod de a reminti cât eram de tânăr. Mi-a cerut să transmit condoleanțe alor mei, a debitat câteva vorbe în legătură cu unchiul meu, „fidelul nostru slujitor“, și a isprăvit exprimându-și dorința de mă revedea cu alt prilej. Întrevederea se încheiase. M-am încăpățânat totuși să continuu, în ciuda sprâncenelor încruntate ale maestrului de ceremonii: — Dacă mi-ați mai acorda un minut, aș vrea să vă înfățișez o rugăminte. Și am început să vorbesc despre sora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
comunic lui Mariam pe tonul cel mai plin de încredere cu putință, spre a-i reda speranța. Harun m-a întrebat dacă putea veni cu mine; am răspuns „da“ fără șovăială, în pofida surprizei. Mariam spuse că era fericită să mă revadă sănătos după o călătorie atât de lungă, dar mi se păru încă și mai îndepărtată decât la ultima noastră întâlnire, și palidă ca un cadavru. Am privit-o atent. — Dar tu, cum te simți? — Mult mai bine decât majoritatea vecinilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
regăsi în el aroma de ambră cenușie care-l înmiresmase odinioară, și pândind ritmurile muzicanților negri care, nu mă îndoiam, aveau curând să-și facă auzite instrumentele pe stradă. Atunci aveam să mă întorc spre mijlocul încăperii și aveam să revăd umbra dragei mele Hiba dănțuind. Un vânt puternic umflă draperia, care porni să fâlfâie și să se răsucească grațios. Afară, zgomote de pași, strigăte care se apropiau. Muzicanții din amintirile mele, poate? Dar de ce erau aduși cu un asemenea tărăboi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ziduri. Trecuse o lună de când fusesem închis la castel. După neplăcuta traversare și nenumărate popasuri, fusesem debarcat, fără Abbad, pe un chei din Neapole, cel mai populat oraș italian. Apoi dus singur la Roma pe uscat. N-aveam să-mi revăd tovarășul decât trei ani mai târziu, în niște împrejurări ciudate. Eram tot în lanțuri, dar, spre marea mea surpriză, Bovadiglia a socotit că e cazul să-și ceară scuze: — Suntem pe teritoriu spaniol. Dacă soldații ar vedea un maur fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
din nou. Reîntorcându-mă în celulă, am descoperit că fuseseră date directive noi în legătură cu mine: ușa mea n-avea să mai fie încuiată cu lacătul până la căderea nopții, iar eu puteam circula în voie prin incinta castelului. Când l-am revăzut pe papă, o săptămână mai târziu, pregătise pentru mine un program în toată regula: aveam să-mi împart de acum timpul între studiu și predare. Un episcop urma să mă învețe latina, un altul catehismul, un al treilea Evanghelia și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
și în aceea a convertitei. Când s-a sculat ca să-și ia rămas-bun, se citea neliniștea în ochii ei. Pornirea mea precipitată o cam înspăimântase. A fost nevoită să-și depășească timiditatea pentru a-mi spune: — Oare ne vom mai revedea uneori? — Până la sfârșitul zilelor mele. Buzele mele s-au atins de ale ei. Ochii îi erau din nou speriați, dar de fericire și de zăpăceala speranței. ANUL LUI ADRIAN 928 de la hegira (1 decembrie 1521 19 noiembrie 1522) Papa Leon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
un capriciu al Providenței. La Neapole, un puști ne-a dus la vila lui Abbad și doar când acesta a venit să ne deschidă poarta, Hans ne-a părăsit. Am fost gata-gata să-i exprim dorința mea de a-l revedea într-o bună zi, undeva în lumea largă, dar nu voiam să stric prin formule amăgitoare sincera recunoștință pe care o simțeam față de acest om. M-am mulțumit doar să-l strâng cu putere la piept, apoi să-l privesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
soare ce lumina un tufiș încărcat de fructe roșii, dar în același timp îi vedea pe cei cinci preoți târâți până la frasinul sacru și obligați să se uite cum era tăiat acel copac în care era închisă puterea zeului; îi revăzu apoi, crucificați. Când muriseră, luaseră cu ei toată înțelepciunea, clarviziunea, puterea de vindecători și, mai ales, amintirile transmise din gură în gură din cele mai îndepărtate vremuri, cunoștințe și taine despre natură și zei. În unele nopți cu lună, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dintotdeauna, era departe. Acum se putea gândi, în sfârșit, la cuvintele pe care i le șoptise la ureche Tarosh în timpul cinei, la masa încărcată de carne de vânat și lapte prins. Se gândi la coiful din parul înfipt în pământ, revăzu dâra de sânge pe zăpadă. Erau soldați romani, îi spunea Tarosh, un pluton de zece oameni care, pe neașteptate, îi înconjuraseră pe Tarosh și pe oamenii lui în pădure, cerându-le să-i ducă în satul celt ca să-l percheziționeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
adăugă cu ranchiună. Dar măcar nu sunt sclav. Valerius rupse o bucată de pâine și i-o întinse lui Lurr. Bărbatul văzu gestul lui și se încruntă. — Pâine... Eu nu dau pâinea animalelor! — Eu împart totul cu el. Valerius se revăzu pe sine și pe Velunda în pădure, în ziua aceea de demult, aplecați deasupra puiului de lup. Ea îl învățase cum să scoată din șoldul animalului săgeata care-l străpunsese și cum să vindece rana. Când Valerius hotărâse să plece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sacul pe cal, în spate: — Aici ai de mâncare. În fața șeii legă pătura de blană. — Iar asta-i pentru dormit. Valerius era deja călare pe calul său. Îi mângâie coama și se adresă bărbatului: — Adio. Nu cred că ne vom revedea. Celălalt se apropie de el în grabă și, apucând calul de frâu, îi spuse: — Așteaptă - îi întinse unul din pumnalele pe care le avea la brâu. Îți poate fi de folos. — Eu nu folosesc arme. Nu știu să le țin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
O vom specula dacă ne va fi dușman. Am auzit că are un frate mai tânăr, care este medic... Se spune că e foarte priceput. Valens se ridică. — Trebuie să mă întorc la soldații mei. Voi vorbi cu Caecina. Ne revedem la calendele lui ianuarie. Sunt curios să văd cum vor reacționa legiunile noastre aici, în Germania Inferior, când Galba își va reînnoi consulatul în ziua respectivă. Ar trebui să jure credință împăratului lor, dar nu știu dacă o vor face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
El da, avea nevoie. Se gândi la ea. Ochii, mâinile, părul... Glasul ei... Umilința ei de suverană a tainicei lumi a cunoașterii și profeției. Duse mâna la amuleta pe care o purta la gât, o strânse în pumn și o revăzu pe Velunda în fața focului, transfigurată, îi auzi glasul care îi prezicea lui Julius Civilis pericolul reprezentat de romani și, mai ales, de Nero. Oare clarviziunea nu era tot extaz? — În timpul luptei cu quazii păreai nebun. M-ai speriat. Antonius își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ucis la Roma. Acum, cu cele două scrisori în traistă și cu gândul departe de ceea ce se întâmpla la Roma și în Imperiu, Valerius își imagina clipa sosirii sale. Ajunsese la capătul călătoriei și era cuprins de neliniște. Avea să revadă colibele din lemn, construite departe una de alta, printre copaci, împodobite cu crengi de brad și panglici colorate pentru a sărbători sfârșitul iernii. Văzuse deja, la marginea luminișurilor, primele brândușe, vestitoarele primăverii. În nopțile acelea se aprindeau focurile sacre, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu câteva zile, Galba se lăudase că e încă plin de vigoare. Își treceau capul unul altuia. — Capul lui... Pe toți zeii! bolborosi Vitellius, oripilat nu atât de moartea adversarului său, cât de cruzimea orașului în care voia să guverneze. Revăzu fantoma lui Galba decapitat, așa cum i se arătase în pădure. Apoi, continuă Hector, un libert cumpărase capul cu o sută de monede de aur și îl aruncase în locul unde stăpânul lui fusese omorât din porunca lui Galba, fiind bănuit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nu te voi părăsi.“ Valerius simțea cum viața începe să-i curgă prin vine, inundându-i mintea și sufletul, simțea cum se topește gheața care îl amorțise până atunci. Putea trăi din nou. Zâmbi, în timp ce Velunda dispărea printre umbrele apusului. Revăzu chipul ei oglindit în apa fântânii, gestul prin care îi cerea să nu plece. Auzi din nou numele lui Salix aclamat de mulțime. Își revăzu prietenul, închis în carul ce intra în Ludi. Se întoarse spre Antonius. — Ai aflat despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îl amorțise până atunci. Putea trăi din nou. Zâmbi, în timp ce Velunda dispărea printre umbrele apusului. Revăzu chipul ei oglindit în apa fântânii, gestul prin care îi cerea să nu plece. Auzi din nou numele lui Salix aclamat de mulțime. Își revăzu prietenul, închis în carul ce intra în Ludi. Se întoarse spre Antonius. — Ai aflat despre Salix? Mâine au loc lupte de gladiatori. Azi-dimineață am fost în oraș și l-am văzut. Îți aduci aminte de el? I-am vorbit... E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îi acopereau brațul stâng. Avu impresia că omul cu un aer sălbatic și violent îi rezerva un destin necunoscut și, în primul rând, tragicul sfârșit al lui Salix. Deodată își aminti visul care continua să-l chinuiască. Instinctiv, ridică brațele; revăzu mâna dreaptă strângând sabia, i se păru că ridică brațul spre cer și auzi glasul acela: Nu-l ucide! Inima începu să-i bată nebunește și i se tăie răsuflarea; se ridică din nou, privindu-l disperat pe Salix, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tăcea. Nu era în stare să gândească. Neliniștea îl copleșea. Se uită spre medic, pe care soldații săi îl țineau strâns, și-i întâlni privirea. Bărbatul acela avea ceva care îl înspăimânta. Și-o aminti pe preoteasă; cu oroare, o revăzu, acoperită de sânge. Cuvintele profeției îi răsunau în minte. Trebuia să scape de omul acela, și de data asta nu mai era de față Julius Civilis ca să-l lase în seama lui. Nu-l putea ucide pe Valerius. Vitellius știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
la idele lui aprilie sunt prinse cu zecile și li se leagă de cozi torțe aprinse, pentru a se respecta riturile vechi ce apără câmpurile și viile de calamități. Acum vulpile aleargă în arenă... Antonius își ascunse fața în mâini. Revăzu chipul lui Vitellius. Îl revăzu pe Salix, ucis. Îl văzu pe Valerius prins de soldați. Își aminti cum, înainte de a pleca din Augusta, aflase că fratele său îi fusese vândut lui Manteus și rămăsese închis în Ludi. Antonius se dusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
prinse cu zecile și li se leagă de cozi torțe aprinse, pentru a se respecta riturile vechi ce apără câmpurile și viile de calamități. Acum vulpile aleargă în arenă... Antonius își ascunse fața în mâini. Revăzu chipul lui Vitellius. Îl revăzu pe Salix, ucis. Îl văzu pe Valerius prins de soldați. Își aminti cum, înainte de a pleca din Augusta, aflase că fratele său îi fusese vândut lui Manteus și rămăsese închis în Ludi. Antonius se dusese la el împreună cu Errius, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îngropă iar fața în mâini, ca să-și înăbușe mânia și durerea pe care i le provocaseră ultimele cuvinte ale maestrului. Își aminti viziunea din timpul luptei cu quazii, când, cuprins de mânia sacră, înfruntase de unul singur douăzeci de dușmani. Revăzu chipul lui Vitellius; furia și ura se redeșteptară. — Eu răspund violenței cu violență, zise cu glas scăzut. Dar nu știu cum să te conving să-l ajuți pe fratele meu. Tăcut, Proculus întinse o mână și luă sacul lui Valerius. Îl deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Întotdeauna dăm vina pe vremurile care se schimbă, zâmbi Proculus. Admiră panorama ce se deschidea în fața lui. Privi lung, gânditor spre cea mai înaltă dintre colinele care, în dimineața aceea senină, se vedeau dincolo de zidul de apărare și de păduri. Revăzu o scenă nocturnă: Valerius, întins pe iarbă, lângă un foc pe cale să se stingă, luna plină care apunea, cenușa risipită de vânt... Velunda. Glasul lui Manteus îl trezi din visare. — Fostul proprietar era un negustor bogat, zise lanistul arătându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]