29,911 matches
-
sau familiaritate. Despre culturile străine apropiate șaizeciștii știau foarte puțin. Când Rudi Dutschke a făcut o vizită amicală la Praga, la apogeul mișcării reformiste din primăvara anului 1968, el i-a șocat pe studenții cehi afirmând că adevăratul inamic este democrația pluralistă. Pentru ei, ea era țelul. XIIItc "XIII" Sfârșitul idileitc "Sfârșitul idilei" Revoluția este actul unei enorme majorități a societății Împotriva unei minorități aflate la putere. E Însoțită de o criză a puterii politice și de slăbirea aparatului coercitiv. De
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Universitatea din Varșovia au amintit cu vitejie titlurile sale de noblețe marxiste, recunoscute pe plan internațional. Douăzeci și doi de scriitori și intelectuali comuniști de marcă au scris Comitetului Central În apărarea „tovarășului Ko³akowski”, exponent al unei „culturi și democrații socialiste libere și autentice”. Au fost și ei excluși din partid. În primăvara anului 1967, o conducere poloneză neîndemânatică, Înverșunată de criticile stângii, reușise astfel să coaguleze o veritabilă opoziție intelectuală; Universitatea din Varșovia a devenit un centru al revoltei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În semn de protest față de invazia sovietică și consecințele ei. Palach a murit după trei zile În urma arsurilor, pe 19 ianuarie 1969. Funeraliile lui, desfășurate pe 25 ianuarie 1969, au fost o ocazie de doliu național: pentru Palach și pentru democrația pierdută a Cehoslovaciei. La următoarea ieșire În stradă a demonstranților pro-democrație (după un meci În care Cehoslovacia a bătut Uniunea Sovietică la hochei pe gheață), Kremlinul a profitat de ocazie pentru a-l Înlătura pe Dubček, Înlocuit la 17 aprilie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inflației, agravat de statul asistențial modern prin impozite severe și endemice, era resimțit mai ales de cei de condiție medie. Tot clasele de mijloc au fost și cele mai tulburate de chestiunea „neguvernabilității”. Teama, amplu exprimată În anii ’70, că democrațiile europene au pierdut controlul propriului destin, izvora din surse multiple. În primul rând, exista o nervozitate acumulată sub impactul revoltelor iconoclaste din anii ’60: tot ceea ce păruse interesant și chiar palpitant În atmosfera optimistă de atunci părea acum să prevestească
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Madrid sau să ucidă doisprezece civili Într-un atac cu bombă În capitală, nouă luni mai târziu. Nici execuția a cinci membri ETA În septembrie 1975, cu puțin Înainte de moartea lui Franco, nu a reușit să tempereze activitățile grupului. Instalarea democrației, pe de altă parte, oferea noi oportunități. ETA și suporterii ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Liberación) să se instaleze ilegal pe teritoriul francez pentru a depista agenții ETA: Între 1983 și 1987 au fost uciși 26 dintre aceștia. Decizia lui González, dată publicității abia după mulți ani (vezi capitolul XXII), umbrește retrospectiv primii ani ai democrației constituționale spaniole, dar se poate spune că era o reacție remarcabil de temperată În situația dată. IRA Provizorie amintea de ETA ca metode și, parțial, ca obiective. Așa cum ETA Încerca să facă provinciile basce neguvernabile și să forțeze astfel desprinderea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmări grave. Numai În două țări ele s-au metamorfozat Într-o psihoză de agresiune autojustificatoare. O minoritate infimă de foști studenți radicali, intoxicați de propria versiune a dialecticii marxiste, au purces să „dezvăluie adevărata față” a toleranței represive din democrațiile occidentale. Dacă regimul parlamentar al intereselor capitaliste este provocat, argumentau ei, el va abandona mantia legalității și Își va arăta adevăratul chip. Pus În fața adevărului cu privire la opresori, proletariatul - „alienat” până atunci de interesele sale și victimă a unei „false conștiințe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putem Învăța din legătura evidentă dintre bani, tehnologie și exterminare În Noua Ordine a imperialismului nazist... (cum) să ridicăm vălul ce maschează tehnologia exterminării civilizate În Noua Ordine de la Bretton Woods”. Acest derapaj facil - ideea că asemănările dintre nazism și democrația capitalistă sunt mai importante decât deosebirile și că germanii erau În ambele cazuri niște victime - explică insensibilitatea stângii radicale germane față de soarta evreilor. Pe 5 septembrie 1972, organizația palestiniană „Septembrie Negru” a atacat echipa israeliană la Jocurile Olimpice de la München, ucigând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de oameni. La Început, Brigăzile Roșii și celelalte organizații s-au limitat la răpirea și, ocazional, Împușcarea unor directori de fabrici și a altor oameni de afaceri mai mărunți: „lacheii capitalismului”, servi del padrone, ceea ce reflecta interesul lor inițial pentru democrația la nivelul clasei muncitoare. Dar, la mijlocul anilor ’70, ei au trecut la asasinate politice (mai Întâi politicieni de dreapta, apoi polițiști, ziariști și procurori), strategie menită să „sfâșie masca” legalității burgheze, obligând statul la represiune brutală și polarizând astfel opinia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sprijin chiar În rândul forțelor de ordine pe care căuta să le submineze. Oculte rețele conspirative de dreapta, infiltrate În conducerea poliției, comunitatea bancară și Partidul Creștin-Democrat aflat la putere, girau asasinarea judecătorilor, procurorilor și a jurnaliștilor 13. Faptul că democrația și statul de drept au supraviețuit În Italia În acești ani nu e puțin lucru. În special Între 1977 și 1982, țara a fost victima unor acte arbitrare de extremă violență comise deopotrivă de extrema stângă, extrema dreaptă și de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca și pe ceilalți: liderii sindicali și alți reprezentanți ai mișcării muncitorești tradiționale erau printre țintele predilecte ale rețelelor clandestine. Dar era și pentru că „anii de plumb” ai deceniului al șaptelea au amintit tuturor cât de fragile sunt, de fapt, democrațiile liberale - o lecție ocazional uitată În atmosfera euforică din anii ’60. Efectul net al anilor de pseudosubversiune revoluționară În inima Europei Occidentale nu a fost polarizarea societății, cum plănuiseră și așteptau teroriștii, ci faptul că politicienii de toate orientările au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italienilor 5. Italienii măcar și-au exprimat public dezacordul față de acțiunile scandaloase ale Uniunii Sovietice - În special față de invadarea Cehoslovaciei. La autonomia (relativă) a comuniștilor italieni s-a adăugat decizia lui Berlinguer din 1973 de a pune partidul În slujba democrației italiene, chiar dacă acest lucru echivala cu renunțarea la opoziția fermă față de creștin-democrați: era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de o parte, de șocul loviturii de stat din Chile (1973), care i-a convins pe Berlinguer și pe alți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cercurile ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern propriu, chiar dacă ar fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
siguranță crescândă RDG, ca stat german distinct și perfect legitim, cu un viitor propriu - Întemeiat, susțineau ei acum, nu doar pe antifascismul germanilor „buni”, ci pe teritoriul și patrimoniul Prusiei. Dacă În 1968 Constituția RDG amintea dezideratul unificării sub steagul democrației și al socialismului, În Constituția modificată din 1974 fraza lipsește, fiind Înlocuită cu promisiunea de a rămâne un stat „aliat permanent și irevocabil cu URSS”. Interesul oficialilor RDG pentru Ostpolitik avea și motive mai directe, de natură strict materială. Încă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se află, firește, relațiile germano-sovietice”. și Într-adevăr, de Îndată ce au căzut de acord asupra caracterului definitiv al noilor frontiere poloneze (conform unei vechi tradiții europene, nimeni nu le-a cerut părerea polonezilor), iar regimul de la Bonn a consimțit să recunoască democrațiile populare, rușii și vest-germanii au constatat că aveau multe În comun. Când Leonid Brejnev a venit la Bonn În mai 1973, prima vizită a unui lider al Partidului Comunist Sovietic, el și Helmut Schmidt au schimbat amintiri vii din experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În stare de război cu Albania din 1940 (situație remediată abia În 1985), negând existența unei largi comunități slave la frontiera cu Iugoslavia și Bulgaria, conservatorii aflați la putere În Grecia postbelică au optat categoric pentru ordine și stabilitate, În detrimentul democrației sau reconcilierii. Îmbinând vechile preocupări naționale cu noile demarcații internaționale, regele grec, Împreună cu armata și miniștrii săi se prezentau În fața Occidentului drept aliați demni de Încredere Într-o regiune instabilă. Loialitatea le-a fost răsplătită din plin2. În februarie 1947
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
armatei a confiscat puterea. Sub comanda lui Ghiorghios Papadopoulos, ei au inundat străzile Atenei cu tancuri și trupe speciale, au arestat politicieni, jurnaliști, lideri sindicali și alte figuri publice, au preluat controlul tuturor punctelor-cheie și s-au declarat mântuitorii națiunii: „democrația”, explicau ei, „va fi pusă În ghips”. Fără entuziasm, dar și fără să protesteze, regele Constantin a Încuviințat și i-a Învestit pe conspiratori În funcții. Opt luni mai târziu, după o tentativă neconvingătoare de „contralovitură”, Constantin și familia regală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au apelat la bătrânul Karamanlis, invitându-l să se Întoarcă din exilul parizian. Pe 24 iulie, fostul prim-ministru revenea la Atena și iniția tranziția spre un regim civil. Tranziția s-a realizat neașteptat de ușor. Partidul lui Karamanlis, Noua Democrație, a triumfat În alegerile din noiembrie 1974, succes repetat trei ani mai târziu. În iunie 1975 a fost votată noua Constituție, deși partidele de opoziție au protestat inițial față de tenta prezidențială a regimului (post ocupat după 1980 de Însuși Karamanlis
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost votată noua Constituție, deși partidele de opoziție au protestat inițial față de tenta prezidențială a regimului (post ocupat după 1980 de Însuși Karamanlis). Surprinzător de rapid, politica internă a adoptat un profil european, divizându-se aproape simetric În centru-dreapta (Noua Democrație) și centru-stânga (Mișcarea Socialistă Panelenă, al cărei lider era Andreas Papandreu, fiul școlit În America al răposatului Ghiorghios Papandreu). Întoarcerea lină la democrație s-a datorat și capacității lui Karamanlis de a lăsa În urmă trecutul, cultivând simultan o imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Surprinzător de rapid, politica internă a adoptat un profil european, divizându-se aproape simetric În centru-dreapta (Noua Democrație) și centru-stânga (Mișcarea Socialistă Panelenă, al cărei lider era Andreas Papandreu, fiul școlit În America al răposatului Ghiorghios Papandreu). Întoarcerea lină la democrație s-a datorat și capacității lui Karamanlis de a lăsa În urmă trecutul, cultivând simultan o imagine de politician longeviv și experimentat. În loc să reînvie discreditata Uniune de Centru, el a fondat un nou partid. În decembrie 1974 a propus un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În CEE. La 1 ianuarie 1981, printr-o decizie În care mulți oficiali de la Bruxelles vedeau un triumf regretabil al speranței asupra Înțelepciunii, Grecia devenea membru cu drepturi depline al Comunității. Spre deosebire de Grecia, Portugalia nu avea o experiență recentă a democrației, nici măcar una rudimentară. Regimul autoritarist al lui Salazar era deosebit de retrograd, În mod deliberat, chiar și după criteriile În vigoare la instalarea sa În 1932. Prin amestecul de cenzură clericalistă, corporatism și subdezvoltare rurală, țara semăna mai mult cu Austria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și comuniștii nu erau mulțumiți de rezultatul scrutinului, iar Cunhal a recunoscut deschis că dacă nu putea ajunge la putere pe cale parlamentară, s-ar putea orienta spre metode alternative - după cum i-a declarat unui jurnalist italian În iunie 1975, „o democrație cum aveți dumneavoastră În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și monopoluri democratice. Nu va permite acest lucru”. Din aprilie până În noiembrie, tensiunile au crescut. Comentatorii străini se temeau de o iminentă lovitură de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și chiar unii ofițeri de stânga erau Împotriva rebeliunii, până și Cunhal a dat Înapoi. Așa cum au recunoscut mai târziu persoane de la vârful MFA, rezultatul alegerilor din aprilie 1975 discreditase anticipat obiectivele ofițerilor revoluționari: stânga putea să aibă fie o democrație parlamentară, fie o „tranziție” revoluționară - dar nu pe amândouă. În februarie 1976, armata portugheză, care Încă mai controla țara la aproape doi ani după lovitura de stat, a predat oficial puterea autorităților civile. țara urma să fie guvernată conform unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
democratic al puterii de către clasele muncitoare”. În alegerile legislative din aceeași lună, socialiștii au ieșit din nou primii, deși cu un procent ușor redus, iar Mário Soares a format primul guvern portughez democratic după aproape o jumătate de secol. Perspectivele democrației portugheze rămâneau sumbre: Willy Brandt nu era singurul contemporan care vedea În Soares un nou Kerensky, pion incompetent al forțelor nedemocratice care se vor descotorosi de el cu prima ocazie. Dar Soares a rezistat - și chiar a avut succes. Forțele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să lupte cu teroriștii - reali sau imaginari. Armata, redusă la un rol ceremonial, devenise refractară la risc: conservatorismul ei dintotdeauna se manifesta din ce În ce mai des ca entuziasm pentru restabilirea monarhiei, identificare ce se va dovedi, paradoxal, benefică În tranziția națiunii spre democrație. țara era condusă de o rețea restrânsă de avocați, profesori catolici și funcționari civili, majoritatea implicați și În companiile private pe care măsurile lor politice le favorizau. Cum opoziția politică explicită era interzisă, tot din interiorul acestor cercuri conducătoare - și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]