KorAP: Find »[drukola/base=economist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...118 119 120 ...353 >

8,806 matches

Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811

bazate pe teoria economică sunt, de ase-menea, de foarte multe ori, eronate. În concepția lui Mill, premisele de bază ale teoriei eco-nomice sunt fie enunțuri psihologice, fie enunțuri tehnice. Dacă am reduce totul la factorii cauzali luați în considerație de economiști, teoriile ar deveni demonstrabile, din păcate însă își fac simțită prezența și influența mult mai mulți factori cauzali, care rămîn în afara teoriei. Cu toate acestea, Mill consideră că putem avea încredere în știința economică, dar numai la modul ipotetic. Ea

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
prin experiență, altminteri enunțurile teoriei pure sunt goale de conținut. Tezele economice conțin de atît de multe ori clauza Ceteris paribus (toate celelalte variabile sunt constante), încît ele sunt practic netestabile și lipsite de conținut informațional. După părerea lui Hutchison, economiștii ar trebui să înceapă prin a se purta ca niște practicanți veritabili ai altei științe. Criticile sale au constituit multă vreme un semnal de alarmă. Tezele lui Hutchison au fost imediat atacate de către F. Knight ș.a., care susțineau că standardele

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
fi cel economic, este bună chiar dacă presupozițiile ei sunt "nerealiste", iar predicțiile ei despre alte fenomene sunt eronate. Cel mai cunoscut critic al posibilității și validității unei teorii economice descriptive și nenormative este Gunnar Myrdal. La polul opus se situează economiștii din școala istorică germană, care sunt pur descriptiviști. De ase-menea, Joseph Schumpeter, apreciază că părțile principale ale economiei constituie o știință obiectivă neevaluatică. Știința economică modernă se află într-un accelerat proces de diversificare, ceea ce face cu atît mai dificilă

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
face cu atît mai dificilă clarificarea problemelor sale metodologice. De aceea, cercetările s-au in-tensificat mult. Apar tot mai multe cărți și stu-dii destinate metodologiei economice. Autorii lor sunt preponderent filosofi, care încep să-i înțeleagă tot mai bine pe economiști. Poate că a venit vremea unei mai bune colaborări între cele două categorii de cercetători. Întrebările care-și așteaptă rezolvarea sunt oricum mai numeroase decît răspunsurile oferite pînă acum. Nu trebuie să ne așteptăm la salturi sau evoluții spectaculoase, nici

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
a fost propulsată pe prin-cipiul simetriei, care cere ca fiecare nouă teorie să fie totdeauna exact reversul celei vechi. 1.4.2. Criterii epistemologice în economie Vom încerca în continuare o scurtă trecere în revistă a diverselor metodologii elaborate de economiști, filosofi sau istorici ai științei, cu scopul de a recenza criteriile de scien-tificare explicite sau implicite și de a examina adecvarea lor la problemele particulare ale economiei. 1.4.2.1. Apriorismul Este o poziție veche în economie. Ea a

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
și nu au nevoie să fie supuse discuției sau procedurilor experimen-tale de respingere sau de verificare a validității lor. Este suficient ca ele să fie enunțate, pentru a fi recunoscute ca evidente. Apriorismul este astăzi abandonat de marea majoritate a economiștilor. I se poate totuși afla un ecou în școala austriacă modernă, în operele lui K. Menger, L. Von Mises și F. Hayek. După ei, ceea ce conferă științei econo-mice un loc particular atît în sfera cunoașterii pure, cît și în cea

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
Walras de a fonda știin-ța economică drept o știință "naturală", comparabilă cu fizica newtoniană. Teoria echilibrului general imaginată de către Walras a fost supusă, după 1930, unei munci de perfecționare și axiomatizare extrem de intense, la care au contribuit cei mai mari economiști contemporani. Ea este, în mod cert și incontestabil, teoria cea mai strălucitoare a științei economice. Dar are ea o valoare empirică? Cu alte cuvinte, reprezintă ea un adevărat processus real prin care o economie parvine la starea de echilibru? Trebuie

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
științei economice, astfel: a) obiectul științei economice, domeniul său de cunoaștere este unul istoric. Fenomene-le pe care ea le studiază nu sunt nici permanen-te, nici recurente, precum cele care formează baza științelor naturale, și, prin urmare, regularitățile pe care economiștii încearcă să le deceleze vor fi tot timpul fragile și contingente; b) nu numai fenomenele economice sunt, în esență, influențabile de către mișcarea istorică, dar atenția pe care le-o poartă economiștii este ea însăși determinată de urgența relativă a "problemelor

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
baza științelor naturale, și, prin urmare, regularitățile pe care economiștii încearcă să le deceleze vor fi tot timpul fragile și contingente; b) nu numai fenomenele economice sunt, în esență, influențabile de către mișcarea istorică, dar atenția pe care le-o poartă economiștii este ea însăși determinată de urgența relativă a "problemelor" de moment. Se poate spune că schimbările majore de teorii constituie răspunsuri la probleme noi, ridicate de noi condiții economice, instituționale etc. Nu există nici ireversibilitate în schimbările teoretice, nici cumulativitate

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
patrimoniului Cetății. Autorul nu furnizează o explicație a faptelor, ci prescrie reguli de bună gestiune a afacerilor suveranului, care se confunda cu statul. Întîlnim aici, mai curînd, primele elemente de politică eco-nomică. 1.4.3.2. Primele definiții empirice ale economiștilor clasici Ele au în comun considerația că econo-mia are ca scop furnizarea unei explicații teoretice pentru un ansamblu determinat de fapte concrete, calificate ca activități sau fapte eco-nomice. A. Smith a dat lucrării sale din 1776 un titlu care este

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
umană. (L. von Mises). 1.4.3.3. Economia ca știință a schimbului La clasici regăsim și un efort remarcabil de conceptualizare în privința noțiunilor de schimb, nevoi și utilitate, efort ce va fi reînnoit și aprofundat de școala neoclasică. Odată cu economiștii clasici (A. Smith, D. Ricardo, J.-B. Say, Th.R. Malthus, J.S. Mill ș.a.), economia devine o disciplină științifică recunoscută și dobîndește chiar o anumită maturitate, apărînd preocuparea de a o defini, într-o manieră autonomă, ca știință a schimbului, mai

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
este o "știință a prețurilor". Este economic tot ceea ce, și numai ceea ce se poate traduce (exprima) printr-un preț. Problemele esențiale ale neoclasicilor se raportează la formarea prețurilor, la analiza diferitelor categorii de piețe ș.a. Începînd cu anul 1871, concomitent, economiști ca W.S. Jevons (Școala de la Cambridge), C. Menger (Școala de la Viena) și L. Walras (Școala de la Lausanne) acordă un loc central unei noi analize a raporturilor de schimb, fondată pe principiul utilității marginale. Utilizarea acestui instrument de analiză este

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
în cursul timpului de mărfuri și servicii variate și de a le repartiza, în scopuri de consum prezent și viitor, între diferiții indivizi și colectivități ce constituie societatea". Această definiție este una eclectică, ce reunește definiții esențiale, elaborate succesiv de către economiști care au contribuit la fundamentarea de veritabile cadre de referință în gîndirea economică, spre exemplu: a) economia studiază activitățile ce pun în joc moneda și implică operațiuni de schimb între indivizi; b) economia urmărește modul cum oamenii decid să utilizeze

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
raționale În privința acestui principiu există două abordări. 1) Prima consideră principiul raționalității ca pe un dat invariabil al naturii umane, ca o realitate cotidiană și banală, constatată prin experiență. Aceasta trimite la o presupoziție, la un apriorism nonistoric sau trans-istoric. Economiștii clasici, utilizînd această abordare, au produs remarcabila doctrină liberală. Începînd cu F. Quesnay și A. Smith, teoria economică clasică preconizează laissez-faire-ul și condamnă intervențiile statului în viața economică. Raționamentul implicit este următorul: dacă statul nu intervine, obstacolele artificiale ridicate în

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
Practica economi-că pozează ca sursă, ca matrice a întregii raționalități. Raționalul cîștigă, în mod progresiv, toate celelalte aspecte ale practicii sociale. Fără a aprofunda aceste considerațiuni privind natura economiei, ne vom limita să propunem, în continuare, cîteva definiții ale unor economiști de largă formație științifică. Astfel, un econometrician ca E. Malinvaud admite faptul că definiția economiei ca știință a alegerilor eficace nu pune în evidență caracterul de știință socială al economiei, deși el nu se îndepărtează decît în mică măsură de

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
diferitele grupuri, care puteau să se transforme în lupte sîngeroase"32. Prin analiza făcută diferitelor concepte și categorii economice, prin ansamblul de instrumente utilizate, autorii medievali au pus bazele științei economice și au anticipat idei care vor fi dezvoltate de către economiștii secolelor următoare. 2.2. EPOCA MODERNĂ De la apariția Tratatului de economie politică (1615) al lui Antoine de Montchrétien au trebuit să treacă 161 de ani pentru ca știința economică să capete cu adevărat o substanță, în opera lui Adam Smith, Avuția

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
handicap. Așa se explică tentativele repetate de a oferi filosofiei economice o identitate (de-finiție, program, cîmp de aplicare etc.). În fapt, în toate timpurile au existat filosofi ce ne-au lăsat reflecții de natură economică, după cum au existat și economiști preocupați de filosofia propriei științe. Cu toate acestea, așa cum arăta Daniel Villey, filosofia economică nu a reușit să dobîndească o consistență didactică. Economia nu are mai puțină nevoie de filosofie decît are filosofia nevoie de economie. De aceea, filosofia economică

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
că înseamnă tutela filosofică a economiei, atunci ce înseamnă filosofia economică? Filosofia eco-nomică trebuie să participe la "inteligența economiei" (Walliser). Ea nu desemnează atît o filosofie aplicată la economie, cît o economie cu pretenții filosofice. Ea se constituie din lucrările economiștilor și filosofilor care, practicîndu-și fiecare propria disciplină, identifică problematici comune. Aceasta nu mai înseamnă a inventa conținutul noii discipline, ci pur și simplu a-l descoperi. Majoritatea autorilor evidențiază atașamentul economiei politice la filosofia socială. Într-adevăr, economia politică se

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
indispensabile. Conceptele filosofiei poli-tice clasice și cele ale economiei domestice nu mai sunt suficiente. Trebuie inventată o nouă disciplină: Economia politică. La constituire, aceasta va fi în mod fundamental politică, ocu-pînd noul spațiu creat, sub forma unei filosofii sociale. Primii economiști politici s-au interesat de economie deoarece și în măsura în care ea este un sistem de gîndire socială. Fiziocrații vor considera economia ca știință a dreptului natural. Gînditorii utilitariști erau filosofi, ca D. Hume, sau juriști, ca J. Bentham. Înainte de a scrie

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
pe interes. În Leviathan-ul său, scris în 1651, el a dat un nume unei forme de organizare a Statului care este dictatorială. Decisiv pentru filosofia poli-tică, aportul lui Hobbes este la fel de important și pentru economia politică, deoarece el le pro-iectează economiștilor cîmpul lor viitor de investigație. Descriind relațiile dintre indivizi izolați dar raționali și urmărind scopuri personale, statul de natură hobbesiană se prezintă drept metafora centrală a viitoarei gîndiri eco-nomice. Robinson Crusoe avea să devină un personaj cheie al mitologiei economicului

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
XVII-lea, fiind utilizat pentru prima dată într-o manieră științifică de către cardinalul Rohan în lucrarea Interesul prinților și al Statelor creștinătății, conceptul de interes a fost mai întîi utilizat de către filosofi, apoi, foarte repede, el va fi preluat de către economiști. Pare destul de natural să considerăm că oamenii își bazează comportamentele pe interesul individual, a cărui formă emblematică este iubirea de arginți. Urmărirea interesului este deci un comportament eminamente eco-nomic. Interesul devine caracteristica comportamentului uman datorită universalității și instrumentalității sale. Astfel

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
Pare destul de natural să considerăm că oamenii își bazează comportamentele pe interesul individual, a cărui formă emblematică este iubirea de arginți. Urmărirea interesului este deci un comportament eminamente eco-nomic. Interesul devine caracteristica comportamentului uman datorită universalității și instrumentalității sale. Astfel, economiști pre-cum A. Smith sau D. Hume vor acorda o mare importanță interesului, chiar dacă văd în iubirea aproapelui (sympathy) baza umanității. Pentru Hume "avariția, iubirea de cîștig, este o pasiune universală, ce acționează în toate timpurile, în toate locurile și în

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
nici asupra legilor sau instituțiilor, ci se focalizează asupra producerii și distribuirii bogăției. Interesul autorizează evaluarea și acumularea nu doar a cantităților de bunuri și servicii, ci și a oamenilor. Totul, inclusiv morala, este reductibil la calculul rece al interesului. Economistul devine gestionarul societății, interesat numai de comportamentul indivizilor și nu de intențiile acestora. Chiar dacă primii economiști matematicieni (d'Auxiron, Canard, Isnard) nu încep să scrie decît după jumătatea secolului al XVIII-lea, "aritmetica politică", unul dintre avatarurile economiei politice apăruse

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
și acumularea nu doar a cantităților de bunuri și servicii, ci și a oamenilor. Totul, inclusiv morala, este reductibil la calculul rece al interesului. Economistul devine gestionarul societății, interesat numai de comportamentul indivizilor și nu de intențiile acestora. Chiar dacă primii economiști matematicieni (d'Auxiron, Canard, Isnard) nu încep să scrie decît după jumătatea secolului al XVIII-lea, "aritmetica politică", unul dintre avatarurile economiei politice apăruse deja la sfîr-șitul secolului precedent, odată cu lucrarea lui W. Petty, cu același titlu, semnificativ pentru voința

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
modului de funcționare a societății din punct de vedere economic. Apare necesitatea unor concepte noi. Economia nu mai este una domestică, ci se deplasează din sfera sub-zistenței spre cea a îmbogățirii. Se impune raritatea, ca o nouă caracteristică a bunurilor. Economiștii nu consideră ca bunuri economice decît pe cele care sunt rare. În societățile tradiționale, raritatea este girată social. Ea nu este deci o proprietate inerentă a lucrurilor în sensul în care să poată fi depășită prin solidaritatea dintre indivizi. Raritatea

[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]