3,144 matches
-
ca o mănăstire scufundată într-un iezer, / ca o lacrimă în ochiul din creștet, / Înmulțeam peștii din albiile moarte, / Pâinea din grâul de piatră, / Și sângeram cu inima sfârtecată prin care trecea, / Pe gura vântului, câinele pământului” (Exodul de nouri). Lirismul conjugă interiorizarea ideilor cu apetența pentru sensurile etice și valorizează atât sursele foclorului, cât și modele poetice moderne. Voce înzestrată cu o anume gravitate, S. cartografiază traseele ascunse prin care lirismul epic, cu ecouri din Walt Whitman, transformă realitatea într-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290023_a_291352]
-
trecea, / Pe gura vântului, câinele pământului” (Exodul de nouri). Lirismul conjugă interiorizarea ideilor cu apetența pentru sensurile etice și valorizează atât sursele foclorului, cât și modele poetice moderne. Voce înzestrată cu o anume gravitate, S. cartografiază traseele ascunse prin care lirismul epic, cu ecouri din Walt Whitman, transformă realitatea într-o configurație hieratică, după cum mărturisește în Ipostază: „Mai pot să mă reîntorc neauzit ca un șarpe, / Domol ca o arătare lunară plutind peste lanuri de porumb / Când în lumina cenușie cârtițele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290023_a_291352]
-
o stilistică aproape muzicală. Ș. își găsește timbrul potrivit în lirica erotică - celebrare cu o sensibilitate delicată și senzualitate rituală, confesiune discretă și memorie cald învăluitoare, căci „dragostea-i uciderea desăvârșită”, „vis și mărginire amânată” (Adânc să credem în durată). Lirismul e inundat de culorile anotimpurilor, de ploile toamnei îndeosebi, sau e marcat de obsesia griului ori a albului, totul cenzurat de conștiința trecerii clipei: „Și ziua, și ora, și toamna mă doare, / Și ziua e plânsă și ora e mare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289805_a_291134]
-
sute de cercuri, / În liniștea caldă și dulce de roade, / Copila mea-ngână duioase silabe...” (Silabe, în Marival, 1974). În Nevoia de alb (1996) poetul își antologhează creația, revizuind ușor unele poeme cenzurate sau databile, cu intenția vădită a concentrării lirismului și a transpunerii reflecției în gnomism moral, uneori în versuri memorabile. Singura lui piesă de teatru reprezentată - Iubesc pe al 7-lea, a stârnit interesul criticii de specialitate. Alte compuneri dramatice i-au rămas în reviste: Saltul de panteră („Argeș
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289805_a_291134]
-
complezențe, dar și fără durități față de scăderile, în plan sociologic mai cu seamă, ale romanelor scriitorului. Prezentat ca un autor al marilor contraste, Zaharia Stancu este înfățișat printr-o dublă aspirație: „către imund și către diafan, cu disponibilitate egală pentru lirismul cel mai pur și pentru pamfletul cel mai truculent”; tocmai pamfletul exagerat dăunează însă echilibrului artistic al scrierilor sale, coborându-le adesea la nivelul unui stânjenitor parti-pris ideologic. Creația lui Zaharia Stancu e definită în general corect, ca izvorând din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286468_a_287797]
-
clepsidra”, F, 1986, 5; N. Steinhardt, Un poet luciferic, VR, 1986, 9; Ioan Milea, Poetul între ființă și timp, ECH, 1987, 10; Virgil Podoabă, „A cincea esență”, F, 1989, 10; I. Negoițescu, „Trandafirul și clepsidra”, T, 1990, 3; George Popescu, Lirismul între două extaze, R, 1990, 4; Octavian Soviany, Kaspar Hauser la curțile lui Dracula, APF, 1991, 12; Nicolae Oprea, Timpul crizei, „Calende”, 1992, 1; Diana Adamek, Cămașa albastră de alcool, TR, 1992, 10; Viorel Mureșan, „Atotsfârșitul”, PSS, 1996, 4-5; Al.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286658_a_287987]
-
reformelor pozitive, problema pildelor de urmat, a imitației constructive ajunge și mai mult la ordinea zilei. Unica soluție posibilă este numai și numai imitarea Evropei. Iar pășirea în rândul națiunilor luminate, cea mai profundă și acută preocupare, inspirând un adevărat lirism al progresului luminării și regenerării. Aflat la Londra, în 1831, p. poenaru știe că în țară îl așteaptă: O muncă din cele mai spinoase, pentru a mă sili să întorc recunoștința mea patriei, în schimbul ajutorului primit de la ea și s-
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
visul lor incită la acțiune, e combativ și mobilizator, cu unele excese. (Suntem departe deci de «tonul elegiac» pe care-l constata un recenzent al poeziei păcii, ori acolo unde acesta se Întâlnește avem de a face cu un accident). Lirismul lor a câștigat În adâncime. (Ă). Spre convingere, n-avem decât a reciti pe Maria Banuș, Eugen Jebeleanu (Scutul păcii), ori pe Radu Boureanu ( Aripile albe ale păcii) sau pe iubitul poet al clasei muncitoare, A. Toma (Către pace) (Ă
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
a fost cu totul insuficientă și uneori de-a dreptul derutantă. Astfel, un poet demonstra volubil și absolut convins că prozaismul este virusul care amenință vitalitatea poeziei noastre tinere, În timp ce alții defineau succesele poeziei noastre ca fiind succesele evoluției de la lirismul pur la o poezie epică, cu amestecuri lirice. S-a ajuns În concluziile discuției la definiții scolastice, primitive, de o platitudine grozavă a «liricului», a «epicului», definiții rupte de conținutul lor concret-istoric și care În fapt nu se deosebeau cu
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
neadormirii pe lauri, la conferința tinerilor scriitori din august, În rapoartele Uniunii Scriitorilor s-a atras atenția asupra pericolului schematismului și clișeului, Îndeosebi În zugrăvirea „eroului pozitiv”. În 1951 toate aceste slăbiciuni: manierism, șablon, clișeu, schematism, dispreț față de Înaintași, incultura, lirismul facil, lipsa de meșteșug, optimismul tembel, „neadâncirea realității, a experienței sovietice În domeniu”, superficialitate stilistică, epigonismul, expresia lozincardă, infantilă și altele, vor primi un nume: proletcultism. A existat proletcultul În cultura sovietică, Îndată după revoluția din 1917, iată, există și
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
Lamartine. Sufletul muntenesc a fost atunci mai liric, pentru că în Muntenia, țara revoluționară (fiindcă avea burghezie, ca să amintim cauza principală), era mai mult avânt. De aceea, acolo prinde eminamente liricul Lamartine. Și să se observe că poezia lui Lamartine, pe lângă lirism, mai conținea și altceva, potrivit Munteniei: un suflu de spiritualism. În adevăr, Muntenia este mai religioasă decât Moldova, iar ideologia politică "patruzecioptistă" din Muntenia a fost spiritualistă, ca și ideologia revoluționară franceză de atunci, care a inspirat-o (vezi ideile
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
așadar, poezia lui Lamartine convenea și din acest punct de vedere spiritului din Muntenia (vezi reflexe la Cîrlova și Alexandrescu). Moldova, rece și critică (pentru că Moldova n-avea burghezie, ca să dăm, iarăși, numai cauza principală), nu se putea influența de lirismul și spiritualismul lui Lamartine. Răceala și criticismul au făcut pe moldoveni să cultive cu predilecție proza, și anume genul epic (dezgroparea trecutului trebuia să fie atunci la ordinea zilei!) și, în versuri, mai mult poezia obiectivă - și iată de ce Moldova
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
apărut deci în Muntenia. E Caragiale, care e "Alecsandri" al epocii sale. La opera lui Caragiale trebuie să adăugăm și o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist își arată aversiunea pentru clasa creată de formele noi. În schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu și școala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeșteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranța, era mai puternic în Muntenia - și deci acolo a înflorit lirismul -, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după întoarcerea
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
pentru clasa creată de formele noi. În schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu și școala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeșteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranța, era mai puternic în Muntenia - și deci acolo a înflorit lirismul -, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după întoarcerea formelor noi, jalea pentru ruina ori amenințarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele noi, trebuia să fie mai puternic în Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
de mai târziu”) acoperă de fapt cu perfecțiunea rece, austeră și convențională a modelului o energie - uneori chiar o înflăcărare - aproape romantică. Cultul formei e păstrat, ca la Hérédia, Leconte de Lisle ori Macedonski în ultima sa perioadă de creație, lirismul însă nu mai poate să-și păstreze maxima obiectivare impusă de estetica parnasiană. Helada „academică” și „decorativă” e înlocuită prin Helada lui Nietzsche, a elanului „cutreierând dinamic ființele” și „ridicând extatic un cer platonician”. Distanțarea însăși lasă loc apropierii, până la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
efectuează el însuși unul - de data aceasta, în urma unei intense concentrări. Ca un șarpe schimbând piei după piei, lirica barbiană se dispensează de învelișul anecdotic, de pitoresc, de filonul popular, de Anton Pann; nu se poate ajunge altfel la „rarefierea lirismului absolut”, e nevoie de o eliminare a tuturor elementelor ce amintesc - și sunt „îmbibate” - de contingent. „Fiind o atitudine de vis și extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident”: iată o definiție barbiană ce trebuie, deocamdată, parcursă în sens invers. Pentru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
extatică (roata „Soarelui/Marelui”), sugerează, prin succesiunea lor, și drumul pe care poezia barbiană însăși pășește - metamorfozându-se neîncetat, pentru a ajunge la țintă. Ținta fiind nunta supremă, sinteza dintre materie și spirit, în „Cămara Soarelui / Marelui / Nun și stea”. Lirismul absolut e atins prin succesive renunțări și rarefieri, prin sublimare și purificare, prin anevoioasa descojire a esențelor. Realitatea se spiritualizează și devine „mântuit azur”, eliberându-se de povara timpului (măsurat prin „ceas”); înălțimea „acestei calme creste” e măsurată prin „adâncul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
realizează, se eliberează de povara propriei consistențe, tinzând spre idee: „Poetul ridică însumarea/De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi...” Altfel spus: „Punctul ideal de unde ridicăm această hartă a poeziei argheziene se așază sub constelația și în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii [...] unde sub pretext de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica (s.n.) orice proză la măsura de aur a lirei.” E greu de spus dacă e posibilă o poezie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
că poezia nu poate respira, mereu, la nesfârșit, un aer cu oxigenul atât de rarefiat. Ea trebuie, pentru a supraviețui, să se deschidă către tot ceea ce B. a încercat să lase în urmă: „În tinerețe, am aruncat discuției cuvântul de lirism absolut. Mulți l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea acelora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E vălul de aparențe și încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi” (Cuvânt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
într-o tensiune perpetuă, stranie: „Să alergi printre meri/ cu moartea pe buze/ spune-mi iubito/ cine-o ar mai putea face?” (Orpheu). Prin această antinomie structurală - sete de viață, bucurie, senzualitate vitală, voință de creație și conștiința sfârșitului apropiat - lirismul lui P. își află limita cea mai înaltă a expresiei. Apărut postum, Elogiul înțelepciunii (1979) e dominat de o tonalitate testamentară, apăsătoare și monocordă. Vibrația lirică e diminuată, efortul de disciplinare a sentimentelor se stinge în oboseală și confuzie existențială
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288921_a_290250]
-
nici o eventuală cenzură (spre cauzele scontate/manipulate de aceasta). Prin urmare, spectatorul intră în poveste și o trăiește odată cu protagonistul, pendulând pirandellian între agonia suferinței existențiale (expresivizată cu grație extatică de regizor) și extazul revelației salvatoare (expresivizat de regizor cu lirism detașat, deloc patetic). Ca orice cineast al neliniștii morale, Alexa Visarion își duce spectatorul spre abisurile conștiinței, fiindcă de acolo își lansează mesajul antieroicii săi eroi. În fine, cei trei factori pe care Alexa Visarion i-a preluat din formatul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
o piesă ultracunoscută ca "Steaua fără nume"? Ce credeți că propuneți nou ca să mai intereseze spectatorul nostru? Opera lui Mihail Sebastian este încă o operă necunoscută. Marile spectacole realizate, în special de Teatrul Național, au ridicat la un rang înalt lirismul lui, închizând drumul spre umorul burlesc și spre cunoașterea climatului de deriziune care străbate această operă. Ce mă interesează pe mine este alerta unei lumi somnabule, excitată de un eveniment erotic, lume ce își subordonează reacțiile într-o mascaradă ce
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Românie normală se punea chestiunea "supraviețuirii". Șansa, unica șansă, în a-și apăra cît de cît demnitatea rămînea acel dat al picturii ce se practica aici, într-o zonă naturală blajină, marcată într-o expresie de oarecare comoditate conceptuală de lirism, apelul la genuri tradiționale, ingenui, la peisaj, la natură moartă, la portret, cel mult la scena de gen. Toate astea, ca proiecție a "naturelului" moldovenesc. Practicarea, în comunism, a acestor genuri îi scutea, într-o oarecare măsură, pe mînuitorii locali
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
domeniul picturii care a și declanșat, iată, alarmata-mi paradigmă să-l revizităm pe olandezul de la începutul de secol XX, Mondrian, de la al cărui "copac" esențializat n-a mai fost decît un pas pînă la suprematismul său geometrizat. Așadar, de la "lirismul cvasidelirant, efuziunea vulcanică, scriitura plină de impetuozitate și strălucire", cum definesc exegeții artei canonul încă temperatei modernități, la "refuzul oricărui romantism, grija măsurii celei mai stricte și a celui mai clar echilibru", fiind acestea valențele modernității radicale. Și dacă lucrurile
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
deja pomenit, pictorul să se gîndească, o secundă comparativ și la pictură. Aici lucrurile par (doar par) mai simple. În sensul că, practic, nu există o discrepanță problematică între ce se pictează într-un Iași depășind, în sfîrșit, cantonarea în lirismul edulcorat, suficient cîndva sieși. De care a beneficiat, perfid prostește, comunismul local. Nu și cei cîțiva maeștri de certă vocație, nevoiți a-i da cezarului roșu ce-i era de dat. Nu și obligatoriu... 14 septembrie Cineva un domn? o
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]