3,149 matches
-
prim-miniștrii "austriac" și "maghiar" care aveau drept de vot, iar în caz de necesitate participau și alți miniștri ai ambelor guverne, precum și alți înalți funcționari. Adesea era prezent și șeful de stat major, care avea dreptul să raporteze direct monarhului. Prezența monarhului rămânea la propria lui alegere. Doar primul președinte al Consiliului Ministerial comun a purtat titlul de "cancelar imperial" ("Reichskanzler"), care corespundea dorințelor împăratului și politicienilor de vârf ai vechilor țări ale coroanei, dar care nu mai era conform
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
austriac" și "maghiar" care aveau drept de vot, iar în caz de necesitate participau și alți miniștri ai ambelor guverne, precum și alți înalți funcționari. Adesea era prezent și șeful de stat major, care avea dreptul să raporteze direct monarhului. Prezența monarhului rămânea la propria lui alegere. Doar primul președinte al Consiliului Ministerial comun a purtat titlul de "cancelar imperial" ("Reichskanzler"), care corespundea dorințelor împăratului și politicienilor de vârf ai vechilor țări ale coroanei, dar care nu mai era conform realității politice
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
situația și de competențele Consiliului Ministerial comun, se poate spue doar cu mari rețineri și în mod foarte forțat că acesta era un guvern comun al Austro-Ungariei. Consiliului Ministerial comun era înainte de toate cel mai înalt organ de consiliere al monarhului, cabinetul său politic, a cărui principală funcție era discutarea problemelor. În măsura în care problemele erau de însemnătate și priveau aspectele comune ale Dublei Monarhii, în cadrul Consiliului Ministerial se căuta armonizarea intereselor și viziunilor adesea opuse ale guvernelor de la Viena și de la Budapesta
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
important nu putea fi făcut fără consimțământul lor. Cea mai grea de consecințe hotărâre a Consiliului Ministerial a fost recomandarea dată în iulie 1914 împăratului și regelui de a declara război Regatului Serbiei. Declarația de război a fost înaintată în numele monarhului de ministrul de externe imperial și regal. În Primul Război Mondial a domnit un contrast între ritmul rapid al desfășurării războiului și lentoarea, pasivitatea structurii constituționale a monarhiei. În cursul târziu al războiului, sub împăratul Carol I, Consiliul Ministerial comun
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
a domnit un contrast între ritmul rapid al desfășurării războiului și lentoarea, pasivitatea structurii constituționale a monarhiei. În cursul târziu al războiului, sub împăratul Carol I, Consiliul Ministerial comun a fost limitat la consiliere și la ponderarea problemelor comune. Puterea monarhului, o ultimă rămășiță a absolutismului, a împins la o parte Consiliul Ministerial ca parte a structurii constituționale. Însă din cauza lipsei sale de experiență și a influențabilității sale, sfera și autoritatea puterii lui Carol au fost transpuse asupra persoanei ministrului de
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
influențabilității sale, sfera și autoritatea puterii lui Carol au fost transpuse asupra persoanei ministrului de externe și a clicii acestuia, care au supravegheat exercitarea puterii. În 24 octombrie 1918 a avut loc ultima întrunire a Consiliului Ministerial comun; cu acordul monarhului, Ungaria a pus capăt uniunii reale cu Austria între jumătatea și sfâșitul lunii octombrie 1918. Miniștrii în funcție ai celor trei ministere pentru afaceri comune care au existat până în 31 octombrie 1918 (externe: Gyula Andrássy der Jüngere / Ludwig von Flotow
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
31 octombrie 1918 (externe: Gyula Andrássy der Jüngere / Ludwig von Flotow; război: Rudolf Stöger-Steiner și finanțe: Alexander Spitzmüller / Paul Kuh-Chrobak) în timpul guvernării Lammasch din Cisleithania, au avut ca misiune lichidarea ministerelor lor din Viena, ceea ce s-a făcut, după destituirea monarhului în 12 noiembrie 1918, sub supravegherea guvernului Renner I al Austriei Germane.
Consiliul Ministerial pentru Afaceri Comune al Monarhiei Austro-Ungare () [Corola-website/Science/337485_a_338814]
-
însă abia la 2 iulie 1876. "Legea constituțională asupra practicii puterii guvernamentale și penale" (în ) a apărut tot la inițiativa Comitetului constituției și a fost un pandant al Legii puterii judecătorești, având în vedere că reglementa puterea executivă. Statua neresponsabilitatea monarhului și responsabilitatea miniștrilor. Monarhul rămânea conducătorul suprem al forțelor armate; dreptul de emitere a decretelor de către miniștri a fost reglementat. Inoficial numită „Legea delegației” (acest titlu nu apare în Foaia legilor imperiale), "Legea despre afacerile comune ale tuturor țărilor monarhiei
Constituția din decembrie () [Corola-website/Science/337486_a_338815]
-
iulie 1876. "Legea constituțională asupra practicii puterii guvernamentale și penale" (în ) a apărut tot la inițiativa Comitetului constituției și a fost un pandant al Legii puterii judecătorești, având în vedere că reglementa puterea executivă. Statua neresponsabilitatea monarhului și responsabilitatea miniștrilor. Monarhul rămânea conducătorul suprem al forțelor armate; dreptul de emitere a decretelor de către miniștri a fost reglementat. Inoficial numită „Legea delegației” (acest titlu nu apare în Foaia legilor imperiale), "Legea despre afacerile comune ale tuturor țărilor monarhiei austriece și despre metoda
Constituția din decembrie () [Corola-website/Science/337486_a_338815]
-
Armatei Austro-Ungare, întemeiat în 1914. Armata Comună se număra printre prerogativele împăratului și regelui, care deținea rangul de "comandant suprem" ("Allerhöchsten Oberbefehl"). De agenda administrativă a armatei era responsabil Ministerul de război imperial și regal, care îi era subordonat direct monarhului. Monarhul numea și destituia ministrul de război și toți ofițerii. Doar el avea autoritatea legală de a declara război. Până în anul 1889, Armata Comună a purtat, ca înainte de 1867, epitetul "k.k." (cezaro-crăiesc, care, fiind folosit după 1867 pentru o
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Austro-Ungare, întemeiat în 1914. Armata Comună se număra printre prerogativele împăratului și regelui, care deținea rangul de "comandant suprem" ("Allerhöchsten Oberbefehl"). De agenda administrativă a armatei era responsabil Ministerul de război imperial și regal, care îi era subordonat direct monarhului. Monarhul numea și destituia ministrul de război și toți ofițerii. Doar el avea autoritatea legală de a declara război. Până în anul 1889, Armata Comună a purtat, ca înainte de 1867, epitetul "k.k." (cezaro-crăiesc, care, fiind folosit după 1867 pentru o instituție
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Dalmației și Galiție etc." - a purtat de atunci titlul de "Împărat al Austriei și Rege al Ungariei" (și-ul a fost introdus pentru a scoate în evidență în mod deosebit esența duală a statului austro-ungar). Comandant suprem era în continuare monarhul, care comunica cu Armata Comună prin intermediul nou înființatei "Cancelari militare a Maiestății Sale Împăratul și Regele". Pentru administrarea și pentru prezervarea sistematică a Armatei Comune (și a marinei de război), era responsabil Ministerul de Război Imperial și Regal (numit până în
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Armatei Comune (și a marinei de război), era responsabil Ministerul de Război Imperial și Regal (numit până în 1911 "Ministerul de război al imperiului"), iar pentru strategie răspundea comandamentul general afiliat ministerului. Șeful comandamentului general avea dreptul de a raporta direct monarhului. Legea austriacă din 11 aprilie 1889, prin care se înnoia „Legea apărării” din 1868, revizuită în 1882, (o lege cu același conținut fusese adoptată concomitent în Ungaria), stabilea la § 2: Prin § 14, contingentul anual de recruți pentru Armata Comună și
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Honvéd) era în subordinea "Împăratului și Regelui" în calitatea lui de „comandant suprem“. Acest titlu nu a avut decât o însemnătate formală după nefericita experiență a lui Francisc Iosif din 1859 la conducerea trupelor în Italia, deoarece, după acel moment, monarhul s-a retras de la conducerea activă a trupelor, iar comanda supremă efectivă era deținută de Ministerul Imperial și Regal de Război în vremuri de pace și de înaltul comandant al armatei, Arhiducele Friedrich, respectiv de șeful statului major, generalul Franz
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
aparținând exclusiv Suveranului (mai ales în țările cu sistem de drept jurisprudențial, cum sunt cele anglo-saxone, dar, uneori, și în cele cu sistem de drept continental, romano-german). Prerogativa regală este mijlocul prin care se exercită efectiv puterile executive deținute de monarh, în procesul guvernării statului. În cele mai multe monarhii constituționale, puterile individuale pot fi abolite de către Parlament, cu toate că, în Marea Britanie, prerogativa regală este delegată șefului Guvernului și o procedură legală specială permite Parlamentului să se opună eventualei dorințe a Primului-ministru de a
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
puteri similare, ele nu sunt neapărat la fel în toate țările și pot exista unele diferențe fundamentale, atât în metoda de aplicare, cât și în cuprinderea sferei de competență a șefului puterii executive. Tradițional, în Marea Britanie prerogativa este exercitată de către monarh singur, fără a exista necesitatea aprobării de către Parlament (după momentul istoric al adoptării Magna Carta). În practică, de la urcarea pe Tron a Casei de Hanovra, aceste puteri au fost exercitate de Rege numai la sfatul Primului-Ministru sau al Cabinetului care
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
maghiarilor și bulgarilor răsăriteni. La doi ani după prima călătorie, Julianus s-a reîntors în Magna Hungaria. Aici a aflat că regiunea fusese devastată de mongoli. El s-a reîntors în patrie, aducând cu el un ultimatum al mongolilor pentru monarhul maghiar. Ordinul dominican a fost înființat în Ungaria în 1221 având ca sarcină evanghelizarea teritoriilor răsăritene ale continentului. Odată cu această misiune a apărut problema identificării originii maghiarilor. Călătoriile lui Julianus au avut o mare importanță. El este primul care a
Fratele Julianus () [Corola-website/Science/328403_a_329732]
-
pe călugării din abație să caute refugiu și să o abandoneze. În 1166, regele Ludovic al VII-lea al Franței a intermediat o reconciliere între Guillaume al IV-lea și Guillaume de Mello, abate de Vézelay. În 6 ianuarie 1167, monarhul a participat la ceremonia de reconciliere. Ca ispăsire a pedepsei pentru presupusele sale nelegiuiri față de Biserică, Guillaume a trebuit să participe la deplasarea către statele cruciate. În 1168, cronicarul Guillaume de Tyr consemnează sosirea contelui de Nevers în Ierusalim. El
Guillaume al IV-lea de Nevers () [Corola-website/Science/328443_a_329772]
-
și soția sa au conferit o chartă negustorească orașului Boulogne, probabil din considerente financiare. Regele Filip al II-lea l-a numit apoi pe Renaud conte de Aumale în 1204, însă acesta a început să se detașeze de relația cu monarhul. Ca urmare a cuceririi Normandiei de la englezi în aprilie 1204, Filip i-a acordat lui Renaud comitatul de Mortain ca și onorurile pentru Warenne, care se concentra pe fortărețele de Mortemer și Bellencombre. Atât Mortain cât și Warenne fuseseră deținute
Reginald de Dammartin () [Corola-website/Science/328460_a_329789]
-
orașului din mâinile turcilor, castelul a fost reconstruit și restaurat în profunzime, deoarece multe ziduri, edificii și turnuri fuseseră transformate în ruine de loviturile de tun din timpul Asediului Budei (1686). Maria Tereza a Austriei, Franz Joseph I și alți monarhi ai Casei de Habsburg au realizat schimbări profunde de-a lungul secolelor, investind cantități mari de resurse și bani în crearea unui reședințe regale în Castelul Buda. În secolul al XIX-lea, remodelările și restaurările au fost planificate și realizate
Castelul Buda () [Corola-website/Science/328454_a_329783]
-
cu un sistem de guvernământ parlamentar. Monarhia în Regatul Suediei ("Konungariket Sverige" în suedeză) datează din timpuri străvechi. Inițial o monarhie electivă, aceasta a devenit o monarhie ereditară în secolul al XVI-lea pe timpul domniei lui Gustav Vasa, deși toți monarhii precedenți făceau parte dintr-un număr limitat de familii care sunt considerate ca dinastii regale în Suedia. În prezent, Suedia este un stat cu o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar bazat pe suveranitate populară, așa cum este definit în Actul
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]
-
dinastii regale în Suedia. În prezent, Suedia este un stat cu o democrație reprezentativă, cu un sistem parlamentar bazat pe suveranitate populară, așa cum este definit în Actul de Guvernare (una din cele patru Legi fundamentale ale statului care formează Constituția). Monarhul și membrii familiei regale au diferite obligații oficiale si neoficiale, interne si internaționale . Carl al XVI-lea Gustaf a devenit rege al Suediei pe 15 septembrie 1973, la moartea bunicului său, Gustaf al VI-lea Adolf. Suedia a fost un
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]
-
-lea Gustav, Carol al XI-lea devine rege la 18 ani, după ce statul fusese condus pe o perioadă de 13 ani de un guvern regent care i-a lăsat moștenire un stat cu o armată nepregătită și slăbită. Carol devine monarh absolut în 1680 și este succedat de către fiul său, Carol al XII-lea. Acesta se dovedește a fi un comandant militar extrem de capabil care reușește să învingă armate mult mai mari. Cea mai mare victorie a sa a avut loc
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]
-
Ulrica Eleonora, sora lui Carol al XII-lea, a moștenit tronul, dar a fost obligată să semneze Actul de Guvernare din 1719, act care semna sfârșitul monarhiei absolute și care punea în prim plan Parlamentul, cu un rol redus al monarhului (care era conducător doar cu numele). Regina abdică după doar un an de domnie în favoarea soțului său, Frederic I al Suediei. Acesta nu era interesat de problemele statului și semnează în 1720 un nou Act de Guvernare aproape identic cu
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]
-
prinț moștenitor. Această numire a avut loc deoarece regele Carol al XIII-lea nu avea nici un moștenitor legitim, iar prințul moștenitor precedent, ales în ianuarie 1810, murise în mod surprinzător din cauza unui accident vascular cerebral în timpul unui exercițiu militar. Deși monarhii din Casa de Bernadotte care l-au succedat pe Carol al XIV-lea Ioan în secolul al 19-lea au încercat să protejeze puterea și privilegiile pe care încă le mai aveau, curentul de opinie s-a întors în mod
Monarhia în Suedia () [Corola-website/Science/336438_a_337767]