3,790 matches
-
o aluzie la Cartea Jubileelor 10. În Apocalipsă, diavolul nu este aruncat în adâncul pământului, așa cum se întâmplă în Cartea Jubileelor, ci pe pământ unde, pentru câtva timp, mai exact până la a doua venire a lui Cristos, el se dezlănțuie, persecutându‑i pe credincioși. Victoria lui este, pentru moment, parțială. El se bucură încă de o oarecare libertate de mișcare. Timp de trei ani și jumătate, pământul va rămâne sub stăpânirea sa. Confruntarea dintre diavol și arhanghelul Mihail este inspirată de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se mulțumește să reproducă episodul din Biblie ca atare. El interpretează cuprinsul acestuia potrivit propriului cod ideologic. Astfel, din versiunea propusă de Urcarea la cer..., aflăm că Miheia, despre care cărțile canonice nu spun mai mult decât că a fost persecutat, este ucis cu lașitate de Ahazia, regele Gomorei. În al doilea rând, autorul nostru îi caracterizează pe falșii profeți de la curtea regelui Achaab ca „profeți ai lui Baal”, aluzie intenționată la figura lui Ilie (3Rg. 18,22), un alt profet
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de chinuri ni se întâmplă mai mult, cu atât și numărul credincioșilor și cinstiților de Dumnezeu, prin numele lui Isus, sporește”. Așadar, mesajul transmis este dublu. Primul se adresează torționarilor romani și constă în următorul paradox: cu cât ne veți persecuta mai mult, cu atât va crește numărul celor care cred în Isus; înverșunarea voastră nu face decât să atragă prozeliți. Al doilea mesaj se adresează iudeilor și poate fi rezumat în termenii următori: persecuțiile creștine declanșate împotriva voastră sunt pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
jumătate, cultul tradițional va înceta. Tatăl‑Creator „se va ascunde”, îngăduind Răului să se manifeste până la epuizarea energiei sale. Regele Anticrist, cu cele șapte regate supuse, va cuceri, va distruge prin foc „cetatea Babilonului” (Roma incendiată de Nero?) și va persecuta Biserica. Unitatea noului imperiu va fi totuși derizorie și artificială. La capătul acestor trei ani și jumătate, coaliția va fi sfărâmată de Isus, potrivit previziunii lui Daniel: degetele de argilă ale statuii văzute în vis de Nabucodonosor vor fi lovite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o adopta în mod explicit; 51‑53 activitatea Anticristului; aliații săi: Edom, Moab și Ammon, și adversarii săi, regii Egiptului, Libiei și Etiopiei; 54‑63 trei etape ale activității Anticristului: 54‑58 va aduna poporul iudeu; 59‑61 îi va persecuta pe sfinți (Apoc. 12); 62‑63 ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑΖΗ ƒΔ0:φΦγΤΗ; sfârșitul Anticristului; 64 parusia Domnului; bătălia finală; 65‑66 Învierea; Judecata și domnia sfinților; 67 ƒΒ∴8≅(≅Η ΑΔ≅≅∴0≅Λ‑ul (cap.1-4 ) este el însuși un fel de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
52, 1). Devenit stăpân al lumii, Anticristul va desfășura două activități principale. Pe de o parte, el va aduna toți iudeii din diaspora în vechea lor patrie și va întreprinde reconstrucția templului (55‑54); pe de altă parte, el va persecuta sfinții la instigația iudeilor (56‑62). Pentru descrierea primei acțiuni a Anticristului, Hipolit recurge la un testimonium de origine necunoscută (54, 1), precum și la un fragment din Ieremia: „Prepelița a țipat și și‑a adunat la ea pui pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care cheamă la el întreaga omenire, socotindu‑i ai săi pe niște străini și făgăduind tuturora o eliberare deșartă, el, care nu e în stare să se mântuiască pe sine. În al doilea rând, tiranul eshatologic, instigat de evrei, va persecuta sfinții. Hipolit (57, 1) adoptă interpretarea parabolei „judecătorului nedrept și văduvei stăruitoare” de la Lc. 18,2‑5, propusă pentru prima dată de Irineu. Judecătorul este simbolul Anticristului, în timp ce văduva închipuie cetatea Ierusalimului, părăsită de „mirele cel desăvârșit și ceresc”. Cetatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
deveni aliații săi. Alte trei regate vor fi supuse prin forță: Egiptul, Libia și Etiopia. Devenit stăpân al lumii, el va aduna în jurul lui toți iudeii din diaspora, restaurând patria de odinioară și rezidind templul. La îndemnul acestora, el va persecuta sfinții până la venirea lui Cristos. Anticristul zugrăvit de Hipolit este în esență un tiran sângeros. În centrul dosarului hipolitan se află câteva texte care accentuează această idee: capitolele 2 și 7 din Daniel, și capitolul 12, 1‑6 din Apocalipsă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adversarul său nu este decât un muritor, asemenea tuturor regilor acestei lumi. Regatul acestuia din urmă va dispărea la un moment dat, în timp ce împărăția lui Cristos nu va avea sfârșit. Hipolit dezvoltă o polemică pe două planuri: împotriva Romei, care persecută sfinții în prezent; împotriva Ierusalimului pământesc, patria iudeilor, care îi va persecuta în viitor, după modelul roman. III. Comentariu la Cartea lui Daniel Asemenea predecesorilor săi, Hipolit adoptă în plan exegetic metoda tipologică de interpretare, dar la o scară mult
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Regatul acestuia din urmă va dispărea la un moment dat, în timp ce împărăția lui Cristos nu va avea sfârșit. Hipolit dezvoltă o polemică pe două planuri: împotriva Romei, care persecută sfinții în prezent; împotriva Ierusalimului pământesc, patria iudeilor, care îi va persecuta în viitor, după modelul roman. III. Comentariu la Cartea lui Daniel Asemenea predecesorilor săi, Hipolit adoptă în plan exegetic metoda tipologică de interpretare, dar la o scară mult mai largă, înglobând aproape întreg Vechiul Testament. În majoritatea cazurilor, exegeza tradițională servea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
poetul afirmă că nobis Nero factus Antichristus, el atribuie termenului un sens metaforic, a cărui semnificație este cea strictă, de „tiran eshatologic”, de distrugător al „Cetății eterne”, fapt confirmat de toate datele poemului, care trimit la Nero. Tiranul ucide profeții, persecută creștinii și provoacă un război catastrofal care culminează cu ștergerea Romei de pe fața pământului. Aceste acte, oricât de sângeroase ar fi, nu conduc totuși la legitimarea titlului teologic de „Anticrist”. Singurul adevărat Anticrist din Carmen este acest rex ab oriente
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aceea exista un singur popor al lui Dumnezeu, care locuia în mijlocul unei singure națiuni, a fost lovit Egiptul. Acum, dat fiind că poporul lui Dumnezeu este o adunare a mai multor limbi, care trăiesc în mijlocul tuturor națiunilor și care este persecutat de toți conducătorii acestor națiuni, este neapărată nevoie ca întreaga lume să fie lovită de plăgi, pentru ca poporul drept și cinstitor de Dumnezeu să fie eliberat. Și, așa cum în vremea aceea au fost făcute semne pentru a arăta viitoarea nenorocire
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu Satan însuși”. Împărații persecutori se „mulțumeau” să ucidă, fără să facă minuni și fără să‑i înșele pe credincioși prin magie. Satan va fi înainte de toate un magician care va ucide sufletele și nu trupurile credincioșilor, care nu va persecuta omul din afară, ci omul lăuntric, conștiința însăși. Pentru a justifica din punct de vedere teologic persecuția finală, Chiril face apel, încă o dată, la Irineu: Dumnezeu va îngădui această ultimă persecuție îngrozitoare, nu pentru că ar fi neputincios în fața acesteia, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Ieronim, profeția din Cartea lui Daniel se aplică parțial lui Antiochos și integral lui Anticrist: „Așa cum venirea Mântuitorului este închipuită de Solomon și de alții, tot astfel trebuie văzut în acest Antiochos - cel mai rău dintre regi, care a persecutat sfinții și a profanat templul -, o prefigurare a Anticristului” (11, 21). Metoda sa este simplă și clară: el comentează cele două capitole din Dan. (11 și 12) verset cu verset, prezentând mai întâi „părerea adversarilor” (Porfiriu și iudeii), apoi pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ajutorul dat de către romani acestuia din urmă îl va înspăimânta. Toate acestea se vor petrece mai înainte, ca închipuire, sub Antiochos Epiphanes, astfel încât cel mai ucigaș dintre regii prigonitori ai creștinilor să se arate ca preînchipuire a Anticristului care va persecuta poporul lui Isus Cristos. Et docti in populo docebunt plurimos; et ruent in gladio et in flamma et in captiuitate et in rapina dierum (Dan. 11,33). Acest nou fragment din Daniel beneficiază de trei interpretări: una istorică, bazată pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
compus din mai multe elemente inedite, un scenariu care îmbină viziunea mesianică iudaică și eshatologia creștină. Fiul Nelegiuirii constituie o aluzie clară la un mesia iudeu, războinic, care va dobândi puterea, va încerca să se instaleze în templu și va persecuta drepții. Autorul insistă asupra caracterului pacific al adevăratului Mesia, care va coborî pe pământ la sfârșitul luptei. Nu este exclusă o aluzie la revolta lui Bar Kokhba. Se impune, de asemenea, menționat faptul că numele lui Isus nu apare niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștină a unui mit păgân. În concepția lui Gunkel, este vorba mai exact de mitul babilonian al confruntării dintre Marduk și Tiamat. Cât despre Bousset, el consideră că este vorba mai degrabă de mitul grec/egiptean al lui Leto/Isis persecutată de Piton/Seth‑Tiphon. Orice încercare de „reconstrucție” a genealogiei mitului rămâne mai mult sau mai puțin arbitrară, fantezistă chiar. Ipotezele prezentate de Gunkel și de Bousset au totuși o anumită valoare, prin aceea că ambii cercetători scot în evidență
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
curați (avuseseră fie ceva slav, fie ceva iudaic în filogeneza lor, dacă nu cumva filogeneza lor, dacă nu cumva încrucișaseră ambele impurități sau Boje moi erai din neamul lui Atila), că trebuia să apară "eroul salvator", comunistul național, care fusese persecutat fiind trimis la "munca de jos" pentru că scrisese numele patriei punând în centru (Â) în loc de (Î), și ajunsese astfel director de editură, director de uzină, în timp ce destinul îl chema în areopagul Marii Adunări Naționale. În 1985 "cel mai iubit fiu
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
Papa încep lupta împotriva ereziei ariene. Teodoric ripostează deîndată și nu întîrzie să cadă pradă unui adevărat delir al persecuției. Denunțînd intrigile de la Constantinopol, el închide nenumărate biserici catolice, îl trimite să moară în închisoare pe Papa loan I, îi persecută pe reprezentanții clasei senatoriale și-i execută pe doi dintre cei mai vestiți reprezentanți ai săi: Symmachus și propriul său prieten, Boethius. La moartea sa, în 526, el lasă o moștenire încurcată și o situație de care va profita Împăratul
by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]
-
constituit imense domenii pe care domnesc ca niște stăpîni absoluți. Pe de altă parte, dorind să restabilească unitatea creștinătății și să-și atragă favoarea Bisericii, el duce o politică neiertătoare împotriva păgînilor, înmulțește bisericile și mănăstirile și începe să-i persecute pe monofiziți, fără alt rezultat, de altfel, decît acela de a accentua tendințele separatiste în Egipt, Siria și Mesopotamia. Marea afacere, însă, a domniei acestuia, după ce nemulțumirile din 532 se vor fi liniștit, este încercarea de restaurare a vechiului Imperiu
by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]
-
ai colportorilor, ai acelor mercatores sirieni și evrei din secolele al VIII-lea și al IX-lea, acele "picioare prăfuite" fără domiciliu fix și fără rădăcini. Tocmai acești nomazi, pe care nimeni nu s-a sfiit să-i exploateze și persecute în timpul negrelor secole ale "anarhiei feudale", și-au fixat în cele din urmă, atunci cînd averea lor și securitatea le-au fost asigurate prin constituirea asociațiilor de apărare și într-ajutorare frății, companionaje, "keures" etc. -, și-au fixat, deci, locuințele
by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]
-
lucrurile pe care le are de îndeplinit, preferă un comportament mâhnit, se lamentează că nu este înțeles și opune rezistență față de indicațiile celorlalți. Pe plan religios, se află câteodată în conflict cu Biserica și cu credința. Se simte maltratat sau persecutat de „autoritatea” ecleziastică. Pe Dumnezeu și-l reprezintă fatalist, mereu supărat pe oameni, fapt pentru care, este convins că nimeni nu poate „să îi scape” puterii divine. Penitentul caută, prin urmare, să se refugieze într-un Dumnezeu „al instituției”, în
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
Dumnezeu. Crede că Dumnezeu presară viața omului cu experiențe negative, cu suferințe și lipsuri, iar el, penitentul, trebuie „să își ducă crucea”. Dumnezeu îi apare ca fiind cel care dă și cel care apoi ia, privilegiindu-i pe unii și persecutându-i pe ceilalți, printre care și propria sa persoană. Confesorul poate ajuta un astfel de penitent, fiind prudent în a pune întrebări și a da sfaturi. Dacă va fi nevoie, îi va atrage atenția prin întrebări asupra elementelor pozitive din
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
în vârstă de șapte luni. „The Piggle” („Chip frumos”), cum o supranumește cu afecțiune familia, își îngrijorează anturajul prin timiditate, tulburări de somn și „frământări” care o țin trează toată noaptea: după spusele fetiței, o „mamă neagră” vine și o persecută, vrea s-o alunge din pat, s-o arunce în toaletă. Gabrielle explică foarte bine coexistența în ea a unei mame binevoitoare alături de mama „cu fața neagră, tare, tare urâtă”. La întrebarea psihanalistului dacă fetița detestă acest personaj malefic, ea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în mai multe rânduri mecanismul raționalizării în legătură cu cazul „omului cu șobolani”. El semnalează, pe de altă parte, că specialiștii au încercat să explice dezvoltarea megalomaniei prin acest mecanism, pornind de la delirul de persecuție. Pentru a-și explica credința că e persecutat, bolnavul formulează ipoteza că este un personaj important. Freud recuză însă această explicație, originea megalomaniei fiind, în opinia lui, încă necunoscută. Nunberg (1935/1957) evidențiază frecvența raționalizării în schizofrenie, bolnavul neputând suporta lacunele datorate sciziunii eului: „Cucât o persoană este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]