3,087 matches
-
de fericire alături de cei dragi și să se hrănească cu zorile fiecărei dimineți a fiecărui anotimp, bucurându-se ca orice pământean care nu trece cu ochii închiși prin viață. Reușise să iasă la suprafață prin ei și cu ei. Să pipăie și să respire lumina la care visase să ajungă și pe care o chemase necontenit. Inima îi bătea într-un ritm regulat iar vibrațiile ei încercau cu mari emoții de fericire ajunsă într-o lume fără confuzie, după atâta timp
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
pornind spre ieșire. Coboară cele cîteva trepte de la intrare și se retrage într-o parte, rezemîndu-se cu spatele de zid, răsuflînd apăsat. Don Șef, insist eu, vă este rău? Nimic. Mi-a trecut... Se uită în jur cu ochi speriați, pipăie de cîteva ori pămîntul cu vîrful pantofului, după care răsuflă din nou apăsat, oarecum ușurat, revenindu-și: Doamne, credeam că nu mai ajung!... Mă apropii mai mult de el și-l strâng de braț, obligîndu-1 să mă privească. Îl întreb
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mai scunzi, chipuri palide, spectrale. Imaginea mi s-a înfipt ca un cuțit în inimă, draga mea. Dar apoi - bucuria aceea din copilărie regăsită după o jumătate de veac, bucuria de a mă alipi de carnea aceea bună, dulce la pipăit, zbârcită, dar luminoasă, ca văzută prin ochii unui copilaș: trupul mamei. Vineri dimineață, 1 aprilie [1949] [...] Ce a devenit ființa aceea firavă, care îl iubea pe tatăl tău, ce mai am eu în comun cu ea? Eu sunt, simplu și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
rochii, n am să uit niciodată pasajul din scrisoare în care îmi descrii bucuria ta când le-ai găsit, cum au stat întinse pe divanul tău, cum te plimbai între masa de lucru și divan ca să le vezi, să le pipăi. Are să fie pentru mine o amintire de neuitat; am să cred că ele au puterea magică de a mă feri de rele. M. c. p. 25 martie [1950], sâmbătă Draga mea, scumpa mea, preaiubito, astăzi simțeam nevoia să-ți scriu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Ce părere ai? O pun mândră pe lângă mine și răsucesc cu o mișcare elegantă mătasea aurie. — E cool de tot, nu? — E super! zice Suze, uitându-se la ea cu ochii cât cepele. N-am văzut în viața mea așa ceva! Pipăie paietele de pe umăr. Unde ai găsit-o? E aia de la Barneys? — Nu, e cea de la Danny. Nu-ți aduci aminte că ți-am zis că îmi face o rochie? — A, ba da. Se strâmbă. Și cine e Danny ăsta? — Vecinul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
în sfârșit. Și văd pliculețul. Pentru Becky. Un plic adresat mie, în buchetul lui Suze? Mă uit nedumerită la Suze, iar ea, cu ochi strălucitori, îmi arată din cap spre plic. Cu degete tremurătoare, îl deschid. E ceva tare la pipăit înăuntru. E... E un inel, învelit în vată. Împreună cu un mesaj, cu scrisul lui Luke. Care zice... Zice Vrei să... Mă uit la el nevenindu-mi să-mi cred ochilor și încerc să nu-mi pierd cumpătul, însă lumea a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Habar n-am. Niște prieteni de-ai maică-mii, bănuiesc. — Și... toți cei care vin la petrecere o să ne dea câte un cadou? — Cred că da. — A... ha. Dumnezeule. Rămân pe gânduri, uitându-mă la castron, în timp ce degetele mele îi pipăie suprafața strălucitoare. Știți ceva, poate că Luke are dreptate. Poate că ar fi urât din partea mea să-i arunc lui Elinor în față actul de generozitate. OK, uite ce am să fac. Am să aștept până după petrecerea de logodnă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
facem că suntem bolnavi. Mă întind leneșă pe perne. De fapt, chiar îmi e puțin cam rău. — Serios? Ce te doare? — Păi... burta. — Mie mi se pare că arată foarte bine, zice el, aruncând o privire scurtă sub cuvertură. La pipăit nu se simte nimic... Regret. Nu-ți dau învoire. Uite cum strici tu cheful oamenilor! Mă uit la el cum se dă jos din pat, își trage pe el un halat și se îndreaptă spre baie. — Luke? spun din nou
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
sumă de „inteligenți” etc. Un „joc” serios, în care se lansa integral, cu mintea și cu corpul, lua atitudini grave sau joviale, punea surîsuri și încruntări, arunca ocheade letale. Capul înclinat, mina reflexivă, dreapta despicînd cu mișcări scurte aerul sau pipăind căptușeala reverelor, alura demonstrativă făceau să-i urmărești cu deosebit interes „rolul” amplu, cu monoloage artistic ritmate, cu declarații și aparté-uri, pe care și-l inventa continuu. Nelipsite de ticuri, scrisorile atestă aceste dispoziții pentru un „teatru” de un gen
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
în realitate, comportamentul personajelor lui Sitaru se explică mai cinstit nu prin psihologia umană, ci prin programarea lor de către un regizor interesat să-i iasă anumite simetrii (la minutul cutare, Mihai trebuie să ofere bani ; la minutul cutare, trebuie să pipăie fata ; la minutul cutare, Mihaela trebuie să ofere bani ; la minutul cutare, e rîndul ei să se lase pipăită de fată) o anumită schemă. Care e rostul acestei scheme ? Să rețină atenția spectatorului timp de 80 de minute. Atît. Nu
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
un regizor interesat să-i iasă anumite simetrii (la minutul cutare, Mihai trebuie să ofere bani ; la minutul cutare, trebuie să pipăie fata ; la minutul cutare, Mihaela trebuie să ofere bani ; la minutul cutare, e rîndul ei să se lase pipăită de fată) o anumită schemă. Care e rostul acestei scheme ? Să rețină atenția spectatorului timp de 80 de minute. Atît. Nu s o răsplătească prin cine știe ce percepții privind psihologia adulterului sau perversitatea umană, ci doar s-o rețină, s-o
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
fortificațiile erau de un alt tip, mult mai vulnerabil, dacă am fi avut ocazia să le folosim. În iunie 1944 urmăream debarcarea în timp ce mă aflam rănit în spitalul din Făgăraș și comentam „pro și contra” evenimentul epocal. Acum vedeam și pipăiam locurile acelei confruntări gigantice și mă gândeam cu ce preț enorm se făurește istoria! Ne mișcăm încet prin vecinătăți, cunoaștem noi priveliști de basm, căpătăm unele informații de la oameni în vârstă, care-și mai aduceau aminte de acele vremuri și
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
pești amețiți de valuri. Am văzut un mod ușor de a se procura hrană de calitate. Știam despre flux și reflux, mi-l închipuiam, dar acum, pentru prima dată, vedeam pe viu acest fenomen, așa cum tot pe viu, pe concret, pipăisem cazematele din apropiere. Apoi pornim la drum întins, spre Paris. Ce norocos am mai fost la această plimbare! Era seară târziu și priveam pe viu deplasarea unei comete. Un timp mergem paralel pe aceeași direcție, apoi am văzut-o trecând
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
este însoțită și de o retorică idiosincratică care trăiește din hybrisul privirii în exces, al supraexpunerii. Momentul apogetic este legat de apariția unui copil care-l fixează cu obstinație și depășind cu nonșalanța vârstei frontiera oricărei politeți îl atinge, îl pipăie. Privirea copi- lului pare să declanșeze o stare de vertij senzorial, însă ea reprezintă punctul focal, fiind anticipată de privirile cetățenilor. Gestul are un efect devastator, antrenând reflec- ția mizatropică a naratorului cu privire la animalele captive în cuști care cel puțin
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane : viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice”. Naratorul nu ezită să utili- zeze cuvântul „monstru” care ne apropie de expresia care consacră dispozitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos”. Leiba „vede” un monstru, dar în același timp acest fapt se întâmplă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
discuție degajată, afirmându-se de ambele "Părți" interesul pentru relații corecte, pentru dezvoltarea legăturilor economice și culturale. M-a asigurat de sprijinul său și al ministerului în îndeplinirea misiunii și mi-a urat succes! Când am terminat audiența m-am pipăit și am constatat cu surprindere și plăcere că nu eram nici mitraliat, nici gazat, nici iradiat! Militari, militari dar aveau stil! Aveam s-o remarc și în alte ocazii, chiar și printre funcționarii civili sau oamenii obișnuiți din categoria medie-înaltă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
la căpătâiul paturilor În dimineața următoare, să-i aducem În dormitor și să scotocim acolo În ei, ca să asiste și ea la bucuria noastră. După ce m-am trezit, m-am consultat repede cu fratele meu, după care, am Început să pipăim nerăbdători ciorapii Îndesați cu mici daruri și foșnind foarte plăcut; le-am scos pe rând, cu precauție, am desfăcut panglicile, am tras puțin hârtiile de Împachetat, examinând totul În lumina firavă care se strecura printr-o crăpătură a jaluzelelor, apoi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
uscat l-o bărbierit, cu "tigrii" lui cu tot! Ștefan râde cu poftă: Iată-mă și bărbier la "Poarta Fericirii"... Și eu strig faima Moldovei și-a numelui tău! strigă Mihail. Și tu, Brutus, fiul meu?!" Ei drăcie! spune Ștefan pipăindu-și nasul N-o să mai ajungi la el nici cu prăjina. Hai, să lăsăm gluma! Și... și, vă rog... să nu mai cutezați a-mi da mie meritul biruinței, că n-oi fi vreun arhanghel focos pogorât din Ceruri, continuă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
eram învățători. Da, da. Eram servitorii ducilor și-ai conților, de multe ori niște mocofani analfabeți ce se făleau pe la ospețe că au în slujbă, pe cheltuiala lor -, "rămășițele împăraților bizantini". Îți amintești cum se uitau la noi, cum ne pipăiau de parcă am fi fost cine știe ce animale curioase, exotice, nemaivăzute?... Ești nedreaptă. Au fost și oameni buni. Mai sunt oameni buni? Asta-i soarta pribeagului, amarul și dorul. Ce puteam face? Trebuia să trăim, totuși... Pentru tine, filozofule stoic, a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
meu Domn! Țamblac se frânge de mijloc, apoi cu salutul roman: "Ecce homo! Fortissimus athleta Christi! Morituri te salutant! Ave!" Ștefan râde și stupește în vânt, de deochi: Vade retro Satana! Maria aplaudă: "Miracoloso Stephano! Voywodae Miracoloso!" Ștefan, hâtru, își pipăie mușchii brațului încordat minunându-se: De când cu "Podul" ista, am ajuns circ: "Atlet de renume mondial!" Un "circ" ce va rămâne în istorie! spune Țamblac. M-am umflat, îs numai puf și fulgi, râde Ștefan. Cuvintele-s palide pe lângă sacrificiile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
M-ai fulgerat cu niște ochișori albaștri, plini de ură, să mă bagi în mormânt... Pe frunte ți se prelingea o dâră de sânge închegat, amestecat cu noroi și sudoare. O zgârietură, mă însemnase o săgeată în zbor... Aici, îi pipăie Voichița fruntea, se mai simte urma... M-ai privit în ochi... Îți amintești ce mi-ai spus? Nu, nu-mi amintesc. Ai spus: "Măi, măi! De unde ai furat ochii aiștea albaștri ca cerul, fătuco? De la frumosul de taica, desigur... Păcat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-o cu brațele ca și cum ar fi voit s-o absoarbă, s-o fărâme. Maria își culcă fruntea pe umărul lui plângând încetișor și de prea mult dor dezăgăzuit nu putu scoate decât un gângăvit slab, un scheunat. Mâinile lui îi pipăie părul, scoate ac cu ac, le aruncă și părul eliberat se revarsă pe spate ca o cascadă, în valuri... Dar eu... eu... reușește Maria să îngâne suspinând. Te-am așteptat... Cât te-am așteptat... Nu mai aveau nevoie de cuvinte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
apă de ploaie din curtea Cetății... Ștefan, fiul Stancăi, cu ajutor leșesc îl înfrânge pe Iliaș și-și răzbună mama, arzându-i lumina ochilor cu fierul înroșit tortură de la bizantini învățată. Iliaș, cu ochii scurși, a orbecăit ani și ani pipăind zidurile Sucevei, blestemând de ură neputincioasă, până și-a făcut sama aruncându-se din turnul cel mai înalt al Cetății. Ștefan, ajuns Vodă, dădea acatiste peste acatiste "pentru iertarea păcatelor", doar-doar o potoli mânia Cerească și ardoarea stafiei "iubitului frate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
domolească fierbințeala ce nu voia să scadă. Acu se răcise de tot... "Tata căluțu!" Nu mai suportă ochișorii albaștri... Sărutarea din urmă îi rămăsese pe buze , rece... Nu mai suportă... * În lumina oarbă a culoarului luminat de o feștilă, merge pipăind zidul, cu pași mărunți târșind cu stângul rămas mereu în urmă, gârbovit, copleșit de oboseală și durere. * În paraclis, un sobor de călugări cu lumânări aprinse, prohodesc: "Acolo unde nu este întristare, nici suspin..." Plutea un fum cu aromă de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Woyevodae Moldoviensis, qui tautum bellum contra infides turco, un val de purpură aurită, să-și croiască Măria sa o hlamidă pe care s-o poarte în măreție, cu sănătate, la marele ospăț al izbânzii, la ceremonii, la balurile de la Curte..." Ștefan pipăie pânza, o netezește cu palma, în admirație: E aur! Aur curat! Fantastic! Ce încântare! La "balurile de la Curte", în hlamida regală, "il pazzo valacho" va sfârteca inimile domnițelor, ale jupânițelor... spune el, dar brusc, cu brutalitate și scârbă, aruncă pânza
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]