4,690 matches
-
rămâne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gândul ei... Ieșirăm spre marginea orașului. "Iată, zise ea la un moment dat, câtă tristețe zace peste casa aceea." Mă uitai și într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiș cu tot, scufundată în tristețe. "Pămîntul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu știe nimic de dramele noastre. Nu există remediu... Ambițiile, vanitatea, egoismul ne mănâncă viața... Când viața e o bogăție, o revărsare de daruri, un râu cu ape bogate și veșnice
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
ceva, nu știm încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci când au făcut-o, la Hiroșima și Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rând, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, și încă cum, în mod normal, mulți americani trebuiau să mai moară ca să-i facă
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
care ne-am dărui cu toată ființa și am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât de împăcați ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil și ne-am scufunda euforic, ca și când am fi drogați (și nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi ființei monocelulare din care am devenit apoi conștiințe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul și îl apără de groaza
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
care este totdeauna în echilibru chiar când e bântuită de furtuni... Suzy reluă refrenul: Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim Fără țară, fără glie, velerim, velerim... Sub brațele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitând deodată totul: trecutul meu, fetița, gândirea mea impetuoasă de la douăzeci și cinci de ani, care vroia să se afirme, eșecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tânără... și chiar iubita de acum, care rămânea undeva foarte
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
Abia avu timp să urle și umbra o și înghiți. Auzind strigătul și clipoceala, Ripley își pierdu capul. Grilajul era secționat pe jumătate. Ajutată de Hicks, o smulse cu lovituri de picior, îndoind astfel barele. O bucată de metal se scufundă în apa neagră. Fără să-i pese de metalul încins, Ripley intră în deschizătură. Raza lanternei trecu peste mulțimea de canale. ― Newt! Newt! Lumina se reflectă pe oglinda întunecată care înghițise grilajul. Nici urmă de copil. Singura mărturie a trecerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
case. Pentru că o încăpere aflată într-o navă spațială - în special, după cum avea motive să creadă, o navă de luptă - se aștepta să fie o încăpere unde se aflau, de asemenea, aparate. Primul semn că, probabil, călătoria prin holurile metalice, scufundate în penumbră, era aproape de capăt, fu acela că Vocea Unu și Vocea Doi își încetiniră mersul. Strângându-l de brațe, îl obligară și pe el să încetinească. Cum era normal, își potrivi mersul după al lor. Și, puțin mai târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
mă numesc, adăugă ea, și pe urmă se va întâmpla totul între noi. Ei spun - pauză - că te va preocupa sensul cuvintelor și că numele meu va avea o semnificație deosebită pentru tine. - Cuvintele? repetă Gosseyn. Aproape simți cum se scufundă într-un punct de vedere analitic Troog. Era oare posibil ca străinii să fie derutați de, așa-zisele fragmente, pe care le-au surprins din cunoștințele sale din Semantică Generală? Iar această întâlnire era menită să profite de o slăbiciune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
scaunul se târî cu zgomot) - și spuse aproape țipând: - Veen, nu mai ești bun de comandant. Așa că eu, Yona, mă numesc comandant în locul tău! Străinul care fusese așa de neașteptat strigat pe nume, nu scoase nici un sunet. Păru că se scufundă în scaun; și ceea ce era uimitor, nu contrazise spusele celuilalt Troog. Se părea că, în această societate supercompetitivă, nu era înțelept să te lași luat prin surprindere sau cu garda jos. Așadar, Gilbert Gosseyn Trei era acum un individ care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
pe două navete de rachiu de drojdie. Încă de mic, mi-am dat seama că lumea din jurul meu scârțâie, oamenii păreau obosiți și resemnați, uneori chiar murdari. Pluteam cu toții într-un ocean de ulei, vaselină și versuri omagiale. Țara se scufunda ca un „Titanic“ de proporții continentale, cu 23 de milioane de pasageri agățați silențios de punte, așteptând să vină „mașina de carne“ sau, cine știe, să defileze la un ultim spectacol. Aproape nimic nu se potrivea cu poveștile senile și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
șase, opt sau doisprezece, în funcție de preferințele musafirului din noaptea respectivă. Andrei lucra într-un club de rockeri, pe Lipscani, și nu pot să vă spun cu ce înlocuia berea sau ce turna în paharele de cocktail. Oricum, după ce sala se scufunda în fum și porneau chitările, nu mai conta, te simțeai ca într-un avion prăbușit în ocean. Cât despre Mihnea, nu fugea de nimeni, pur și simplu dormea sănătos, cu motanul sub plapumă, la picioare. Între unșpe și patru dimineața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la limită, descărcată rafală după rafală în frica altora, așa că avioanele nu-mi mai ajungeau. Studiam acum trenuri care deraiau, înfigându-se-n mlaștini sau case, autobuze cu școlari izbite de marfare, șlepuri lovind capete de pod, vapoare care se scufundau în ocean în timp ce pasagerii moțăiau. Mă așezam la Eschede lângă tipul din ICE 884, cu bara de metal încins desprinsă din boghiu, țâșnind la 282 km/h prin podea, apoi prin scaun, la doi centimetri de piciorul lui (într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sănătos. Întâmplările strecurate la interval, în fanta subțire și-adâncă dintre pupilă și imaginea trucată, dilatată pe cortex, rămâneau un mister. Ce se introducea acolo, câte pachete minuscule de informație puteau fi îndesate în momentul imperceptibil în care lumea se scufunda, pentru o zecime de secundă, în întuneric, nu știam nici eu, nici Mihnea. Era ca un exercițiu de întreținere a sfârșitului: dispăreai pentru o vreme de pe lume, pierdeai contactul cu exteriorul, lumina se stingea de douăzeci de ori pe minut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
urcând și coborând grămezile de moloz. Dacă n-aș fi știut că exagerez, aș fi zis că o minte bolnavă luase la rând camerele, făcându-le să explodeze sub presiunea gândurilor. Nu mai rămăsese nimic, nici măcar cearșafurile nu mai fluturau, scufundate în praf și ipsos. Îmi pierdeam vremea. Mihnea dispăruse, harta fraților „Brothers“ lipsea, calculatorul ajunsese o bucată de plastic și tablă (nici cablurile nu i le mai găseai). În felul lui simplu, mioritic, Rapotan spusese adevărul: n-aveam ce să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lucra cu „Lavazza“ sau „Illy“ (mărci pe care naivii le considerau de bonton), patronul aducea o cafea specială din Florența, căreia nu-i divulga în ruptul capului numele sau rețeta de fabricație. De la ușă îi simțeai aroma; mirosea a trabuc scufundat într-un sac cu scorțișoară. Dacă Ion Barbu și Camil Petrescu ar mai fi trăit, ar fi lăsat baltă „Capșa“ ca să se-așeze aici. Când m-am întors la computer, Lepidopteros își terminase treaba. Nu spunea nimic, dar știam că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în micul adăpost virtual al gândurilor. La fel ca haznaua din curtea blocului, lumea care intra și ieșea zilnic din mintea mea era mânjită cu jeg. Puteai să aduci 30 de vidanje; tot n-o curățai. O țară întreagă se scufunda în cuvele memoriei, azvârlind la întâmplare dejecții galbene și trâmbe de fum violet. Pereții cerebrali rămâneau avariați, spoiți cu resturi de fraze și mutre, cu iubiri bătrânicioase și prietenii inutile, cu imaginea șosetelor verzi de plastic din metrou mărindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ieșit din București. Puteam ajunge la Constanța pe trei drumuri: prin Fetești, pe la Urziceni și pe „autostrada soarelui“ (pe-asta nu știu de ce-o numeau așa, că avea doar două benzi și iarna rămâneai înțepenit pe ea, cu mașina scufundată în zăpadă). Mai exista și-un al patrulea, prin Ostrov, dar acolo treceai Dunărea cu bacul și parcă n-aveam chef să văd peștii în noiembrie. Am luat-o pe drumul prin Urziceni; era mai lung, te filau și vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
placajul se descojise și apa se strecurase prin adâncituri, formând iazuri și heleștee în miniatură. O culoare leneșă, păstoasă, de șuruburi ruginite. Cine știe câte bacterii și spirochete își făceau de cap pe-acolo și de câtă vreme, pândindu-te să-ți scufunzi pantalonii în microclimatul lor. Am coborât direct la „Pescărie“, tăcuți și murați. Seara, ne-am îmbrăcat frumos, ca de duminică. Îmi adusesem un rând de haine special pentru întâlnirea cu Lupu. Vremea dirigenției trecuse. Tânărul Lupu nu mai era fostul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tot timpul la mine), o pereche de brațe lipite de spatele meu, dar mă simțeam ca-n autobuz, eram prea mulți în pat. Adormeam repede, nerăbdător să mă dizolv în orice fel de-alte lumi mă așteptau. Viața mea se scufunda în petele nocturne de somn, pentru a reapărea dimineața, reîncărcată cu-o cafea și servieta cu cărți. În „Maiorescu“, am avut totuși o satisfacție: l-am cunoscut pe Andrei Lupu. Nu singur; îl însoțeau alte 32 de pramatii, cărora eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
că nu fac bine. Dar parcă aveam de-ales? „A patra casă, pe stânga. Aia cu gard verde.“ Nu se zărea nici casa, nici gardul, cu-atât mai puțin culoarea. Farurile orbecăiau prin apă și beznă. Drumul dispăruse, mașina se scufunda ușor, roțile patinau pe dedesubt. Puteam să fim și-n Techirghiol, nu era mare diferență. „Aici!“, a mârâit Mihnea, „Urc-o pe dâmbul ăsta!“ Am tras de volan și-am ieșit din apă cu roțile din față. Nu era bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ce caută.“ „Chiar, ce caută?“, a intervenit Maria. „Și noi, mai ales, ce căutăm aici? Și cum ai aflat de accident? Și tot nu ne-ai spus unde ai dispărut?“ Bombardamentul nu se mai oprea. „Imediat, imediat.“ Mihnea și-a scufundat din nou mâna în ladă și-a scos de-acolo o sticlă de țuică și una de borviz. Parcă le-avea pregătite. „Acum ne scoate și-un vapor de-acolo...“, l-am înțepat. „Un vapor nu, dar asta, da.“ Mihnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acum în catastrofa vieții lui Paul: iubeam să-i văd buloanele desprinse, articulațiile sărind din nituri, ansamblul prăbușindu-se de la mari înălțimi. Mă simțeam solidar cu neputința lui. Puțini oameni au voluptatea de-a merge până la capăt, de-a se scufunda în ridicol cu cea mai blândă seninătate. Paul se număra printre ei. Eu rămăsesem doar martorul silențios al căderii sale, îngerul cibernetic veghând ca secretele minții să nu rămână ascunse și nepătate. Îi adnotam viața, făcându-i corectura sub ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
epave-n ceață. Aș fi vrut să-i opresc, să pun capăt fluxului și refluxului ce mătura străzile și le purta nenorocitele de vieți spre-apocalipsa cerebrală: acolo-n rupturile vaselor sangvine, în punctul de sutură al retinei cu întunericul se scufundau toate imaginile trecutului și nimeni n-avea să se mai sinchisească vreodată de ele. „Aha!“, a mârâit Mihnea. „Aici avem ceva.“ L-am văzut cum selectează un fragment și-l mută în alt fișier. Cred că era ultima frază, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lăbărțat, flutura pe laterala clădirii ca un drapel național bătut de vânturi. Scria pe el: „CONFERINȚĂ EXTRAORDINARĂ. CEL MAI MARE SCRIITOR ROMÂN“, după care nu se mai vedea nimic, vântul răsucea banner-ul și numele aluneca sub rotocoale, literele se scufundau în burțile pânzei. Toată imaginea tremura, umflată de vânt și apă. Am verificat ușile mașinii. Maria rămăsese în spate, lipită de banchetă. „Ești bine?“, am întrebat-o. „Aproape.“, a recunoscut ea, încruntându-se. „Ceva-n neregulă?“ „Exceptând faptul că am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sub acoperiș, iar de intrat, intrai printr-o ușiță minusculă, care se deschidea într-un fel de depozit. Ușa fusese plasată intenționat, la un capăt al sălii, lipită de perete: nu vedeai, dar erai imediat văzut. Holul de etaj se scufunda în beznă, așa că apăreai în cadru spășit, fantomatic, cu neoanele sălii sărindu-ți în ochi. Dacă nu-ți plesnea inima până urcai cele șase rânduri de câte patruzeci de trepte, clacai înăuntru, împiedicându-te de-o scară enormă de zugrav
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care ne frământa mințile (și poate nu doar pe ele), tot a pâine. Era și greu să miroși a altceva, cu fabrica peste drum, dincolo de blocuri, pe „Ilie Pintilie“. Doar spre sfârșitul primăverii, când ploaia scutura pomii și Bucureștiul se scufunda într-o cană de ceai de tei, aburii se-amestecau cu drojdia și fierbințeala căpăta alt miros. La început, ambițiile băteau departe. Toată lumea vroia „să i-o tragă“ lu’ Tanti Leana, colegii mei de joacă păreau de-a dreptul înnebuniți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]