29,911 matches
-
În calcul orice transfer de autoritate sau liberalizare mai serioasă, Franco nu mai era util nici măcar propriilor susținători: mulți dintre ei simpatizau cu demonstranții care, mai devreme În același an, ceruseră eliminarea restricțiilor asupra presei și asociațiilor politice. Tranziția spre democrație a fost așadar asigurată chiar de miniștrii și oamenii de Încredere ai lui Franco, ceea ce Îi explică succesul și rapiditatea. În prima fază a ieșirii Spaniei din era franchistă, forțele tradiționale ale schimbării democratice În Spania - liberalii, socialiștii, comuniștii, sindicatele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scos În afara legii Mișcarea Națională pe care o condusese cândva; o săptămână mai târziu, a legalizat Partidul Comunist Spaniol (Partido Comunista de España - PCE), condus de Santiago Carrillo și hotărât deja (spre deosebire de camarazii portughezi) să opereze În limitele tranziției spre democrația parlamentară 13. În iunie 1977 au avut loc alegeri pentru formarea Adunării Constituante, care avea sarcina de a redacta o nouă Constituție. Scrutinul - primul În Spania din 1936 - a adus victoria UCD: partidul lui Suárez a obținut 165 de locuri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
franchistă de impozitare regresivă) bătea vântul, iar șomajul se Înscria Într-o curbă ascendentă de durată. Între 1973 și 1982, 1,8 milioane de spanioli au rămas fără slujbă 17. Ca În timpul efemerei Republici din anii ’30, Spania construia o democrație În ghearele recesiunii economice; s-a crezut că va avea soarta Argentinei, unde salariile indexate și prețurile subvenționate de guvern au degenerat În hiperinflație. Dacă acest lucru nu s-a Întâmplat, meritul revine În mare măsură semnatarilor așa-ziselor Pacte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mici au dat faliment, iar șomajul și inflația au crescut În tandem, provocând un val de greve și schisme amare În interiorul sindicatelor de stânga și al Partidului Comunist, care nu voiau să poarte vina pentru costurile sociale ale tranziției spre democrație. Dar fără pacte, aceste fracturi și consecințele lor sociale ar fi fost, cu siguranță, și mai severe. În alegerile din octombrie 1982, la apogeul dificultăților economice, Partidul Socialist a obținut majoritatea absolută În parlament, iar Felipe González a devenit prim-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la sfârșitul Epocii de Aur), vechea stângă ideologică reprezenta o piedică, nu un remediu. În viziunea lui González, viitorul Spaniei nu era socialismul, ci Europa. La 1 ianuarie 1986, Spania, alături de Portugalia, devenea membru deplin al Comunității Europene. Tranziția spre democrație a Europei mediteraneene a fost poate cea mai remarcabilă și neașteptată evoluție din acea perioadă. La jumătatea anilor ’80, Spania, Portugalia și Grecia nu numai că trecuseră la democrația parlamentară printr-o transformare pașnică; În toate cele trei țări, partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Spania, alături de Portugalia, devenea membru deplin al Comunității Europene. Tranziția spre democrație a Europei mediteraneene a fost poate cea mai remarcabilă și neașteptată evoluție din acea perioadă. La jumătatea anilor ’80, Spania, Portugalia și Grecia nu numai că trecuseră la democrația parlamentară printr-o transformare pașnică; În toate cele trei țări, partidul socialist local - clandestin și declarat anticapitalist cu doar câțiva ani Înainte - era acum forța politică dominantă, guvernând practic dintr-o poziție politică de centru. Regimurile lui Salazar și Franco
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politice autoimpuse, e fiindcă politica lor externă fusese Întotdeauna compatibilă - de fapt, aliniată - cu cea a NATO și a statelor CEE. Instituțiile Războiului Rece, ca să nu mai vorbim de pozițiile anticomuniste similare, facilitaseră o comunicare și o colaborare crescânde Între democrațiile pluraliste și dictaturile militare sau clericale. După atâția ani de Întâlniri, negocieri, planuri sau simple schimburi economice cu omologii lor nealeși, nord-americanii și vest-europenii nu mai erau de mult scandalizați de realitățile locale din Madrid, Atena sau Lisabona. Astfel, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
epoca prezentă, care timp de decenii i-a influențat și timorat chiar și pe cei care nu o Împărtășeau. E vorba despre o viziune larg acceptată a trecutului recent al Europei, În care se amestecau amintirea Marii Crize, bătălia dintre democrație și fascism, legitimitatea morală a statului asistențial și - pentru mulți oameni de ambele părți ale Cortinei de Fier - speranța unui progres social. Era Marea Narațiune a secolului XX; când presupozițiile ei de bază au Început să se erodeze și să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urgent de un scenariu diferit. și a găsit, spre propria-i surpriză, un nou idiom politic - sau, mai bine zis, a redescoperit unul vechi. Limbajul drepturilor - sau al libertăților - era ferm Înscris În fiecare Constituție europeană, inclusiv În cele ale „democrațiilor populare”. Dar, ca mod de a gândi politica, „drepturile” erau, de ani buni, complet demodate În Europa. După primul război mondial, drepturile (În special dreptul la autodeterminare) au avut un rol crucial În negocierile internaționale pentru un acord postbelic: la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sfârșit lumina tiparului. Poliția a primit instrucțiuni să nu mai bruieze posturile de radio străine. Iar secretarul general al PCUS s-a folosit de ocazia cuvântării televizate din ianuarie 1987 către Comitetul Central al partidului pentru a promova ideea unei democrații mai cuprinzătoare, trecând peste autoritatea conservatorilor din partid și adresându-se direct Întregii națiuni. În 1987, nouă gospodării sovietice din zece dețineau un televizor, astfel că tactica lui Gorbaciov a avut la Început un succes fulgerător: creând concret o sferă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
entuziaste. Către sfârșitul anului 1988, Margaret Thatcher, care se număra printre cei mai Înflăcărați suporteri ai lui Gorbaciov, a proclamat „sfârșitul” Războiului Rece. În Europa de Est această afirmație ar fi putut părea hazardată - dar și acolo Mihail Gorbaciov era extrem de popular. „Democrațiile populare” urmăreau cu sufletul la gură eforturile interne ale liderului sovietic, dar erau și mai interesate de declarațiile sale externe, printre care și o cuvântare ținută la 7 decembrie 1988 În plenul Adunării Generale a ONU. După ce a anunțat reducerea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să-și urmeze propriul drum, socialist sau nu. Europa de Est era pe punctul de a reintra În istorie. După 1985, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, Uniunea Sovietică a renunțat treptat la supravegherea directă a statelor-client. Implicațiile acestei detașări crescânde rămâneau neclare. Democrațiile populare erau Încă guvernate de clici autoritariste de partid a căror putere se baza pe un masiv aparat represiv. Poliția și serviciile lor secrete rămâneau strâns legate și Îndatorate aparatului de securitate al Uniunii Sovietice, acționând semiindependent față de autoritățile locale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trecea regimul au dat curaj opoziției. La o zi după deschiderea granițelor cu Ungaria, un grup de disidenți est-germani au fondat În Berlinul de Est organizația Neues Forum („Forumul Nou”), urmată la câteva zile de o altă mișcare cetățenească intitulată „Democrație Acum”: ambele grupuri militau pentru „restructurarea” pe baze democratice a RDG. În ziua de luni, 2 octombrie 1989, 10.000 de oameni au manifestat În Leipzig În semn de protest față de refuzul regimului Honecker de a se reforma. Era cea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au Început prin a clădi o economie de piață (la formarea primului său cabinet În septembrie 1989, Tadeusz Mazowiecki a rostit memorabila frază „caut un Ludwig Erhard!”), alții (Havel mai ales) au preferat să se concentreze asupra fundamentelor civice ale democrației. Semnificația acestor nuanțe va fi vizibilă abia mai târziu. Poate se cuvine totuși să facem aici o observație despre rolul Statelor Unite În această poveste. Est-europenii, În special cei din Berlinul de Est, erau perfect conștienți de rolul SUA În stăvilirea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Estonia era Însăși existența lor - și nomenclatura neobișnuit de subversivă. Dar puterea sovietică a fost Înfruntată cel mai fățiș În Lituania, unde prezența rusă era mai puțin apăsătoare. Pe 9 iulie 1988, o demonstrație din Vilnius pentru protejarea mediului, democrație și o mai mare autonomie a atras 100.000 de oameni În sprijinul Sajüdis, Mișcarea de Reorganizare Lituaniană recent constituită, care a criticat deschis Partidul Comunist Lituanian pentru obediența față de Moscova, arborând pancarte cu inscripția „Armata Roșie să plece acasă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săptămâni Înainte. Pe 19 august, el a denunțat public lovitura de la Kremlin, declarând-o ilegală, și și-a asumat poziția de șef al rezistenței, dirijând operațiunile din cartierul său general de la Parlamentul rus și mobilizând mulțimea adunată acolo să apere democrația Împotriva tancurilor. În același timp, sub privirile reporterilor internaționali, Elțîn se angaja În ample negocieri și conversații cu liderii mondiali - care i-au oferit toți sprijinul lor neprecupețit și s-au abținut cu grijă să le acorde orice fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de mici state succesoare, cele mai multe conduse de autocrați comuniști experimentați, ce au reprodus și au impus din instinct sistemele și autoritatea pe care o deținuseră anterior ca ștabi sovietici. În cele mai multe dintre republicile succesoare nu a existat o „tranziție spre democrație”; tranziția a venit - dacă a venit - ceva mai târziu. Puterea autocrată de stat, singurul tip de putere pe cetățenii sovietici Îl cunoșteau, nu a fost atât detronată, cât diminuată. Din afară, aceasta părea o schimbare dramatică; din interior, implicațiile ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceasta nu s-a Întâmplat dintr-un acces de entuziasm patriotic. Independența În Ucraina, Moldova sau chiar Georgia viza nu autodeterminarea, ci autoconservarea: o bază sănătoasă pentru formarea unui stat, cum s-a dovedit ulterior, dar un fundament nesigur pentru democrație. Momentul de glorie În viața Uniunii Sovietice a fost așadar decesul. Un fenomen asemănător a fost „divorțul de catifea” dintre cehi și slovaci, consumat pașnic și amical la 1 ianuarie 1993. La prima vedere, scindarea Cehoslovaciei este un caz clasic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
problema „națională” era inițial neimportantă se poate constata din rezultatul primelor alegeri libere, În iunie 1990. În Boemia și Moravia, Forumul Cetățenesc al lui Havel și-a asigurat o jumătate din voturi, iar restul s-a Împărțit Între comuniști și democrații creștini. În Slovacia, tabloul era mult mai complex: partidul afiliat Forumului Cetățenesc, Opinia Publică Împotriva Violenței, s-a remarcat drept cel mai mare grup, dar un procent consistent din voturi s-a Împărțit Între creștin-democrați, comuniști, creștin-democrații unguri și ecologiști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau protejate Într-un sistem federal disfuncțional, singura speranță era să se distanțeze de Belgrad, declarându-și, la nevoie, independența. Cum ajunseseră lucrurile atât de departe Înainte de sfârșitul anului 1989? În alte părți, calea de ieșire din comunism a fost „democrația”: În numai câteva luni, funcționarii și activiștii de partid din Rusia până În Republica Cehă s-au transformat din lingăi nomenclaturiști În actori dezinvolți ai sistemului pluripartit. Pentru a supraviețui, era necesar să-ți redefinești poziția publică În cadrul unei formațiuni politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țara oferea oportunități excelente pentru demagogi ca Miloševiæ sau omologul lui croat, Franjo Tudjman. Formând o nouă bază electorală, ei și-au aranjat ieșirea din comunism jucând o carte etnică indisponibilă În restul Europei - pe care au substituit-o dezideratului democrației. În Ucraina, Slovacia sau țările baltice, politicienii de după 1989 au putut face apel la independența națională pentru a lăsa În urmă trecutul comunist (clădind concomitent un stat nou și o democrație nouă), Însă ei nu aveau grija minorităților. În Iugoslavia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În restul Europei - pe care au substituit-o dezideratului democrației. În Ucraina, Slovacia sau țările baltice, politicienii de după 1989 au putut face apel la independența națională pentru a lăsa În urmă trecutul comunist (clădind concomitent un stat nou și o democrație nouă), Însă ei nu aveau grija minorităților. În Iugoslavia, fragmentarea federației În republici constituente Însemna că, În fiecare caz, cu excepția Sloveniei, una sau mai multe minorități semnificative vor rămâne rătăcite În țara altcuiva. În aceste circumstanțe, odată ce o republică Își
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o combustie etnică spontană. Iugoslavia nu a căzut; a fost Împinsă. Nu a murit; a fost ucisă. Iugoslavia a fost cazul cel mai grav, Însă perioada postcomunistă a fost peste tot dificilă. În Portugalia sau Spania, drumul de la autoritarism la democrație a Însemnat modernizarea accelerată a unei economii agrare Înapoiate - combinație pe care restul Europei de Vest o cunoștea din proprie experiență. Ieșirea din comunism, În schimb, nu avea un precedent istoric. De la Belgrad până la Berkeley, mult așteptata trecere de la capitalism
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
costul biletelor. În situația dată, transformarea economică a Europei de Est, dificilă și incompletă, prilejuiește observația johnsoniană: poate nu a fost făcută cum trebuie, dar este surprinzător că a fost totuși făcută. Același lucru se poate spune despre tranziția spre democrație. Cu excepția Cehoslovaciei, nici una dintre fostele societăți comuniste dintre Viena și Vladivostok nu avea de unde să cunoască libertatea politică reală, iar mulți comentatori locali priveau cu scepticism viitorul pluralismului politic. Cum fără rigoarea legii capitalismul tinde să degenereze În furt, exista
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici una dintre fostele societăți comuniste dintre Viena și Vladivostok nu avea de unde să cunoască libertatea politică reală, iar mulți comentatori locali priveau cu scepticism viitorul pluralismului politic. Cum fără rigoarea legii capitalismul tinde să degenereze În furt, exista temerea că democrația - În absența unor limite convenite și Înțelese care să guverneze retorica publică și competiția politică - putea aluneca În demagogie concurențială. Temerea nu era lipsită de fundament. Concentrând puterea, informația, inițiativa și responsabilitatea În mâinile partidului-stat, comunismul crease o societate ai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]