KorAP: Find »[drukola/base=acuzativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...44 >

1,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns legată de dualismul sensurilor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns legată de dualismul sensurilor verbale; nu se știe dacă morfosintaxa a determinat schimbările semantice sau invers (Müler 1995: 267). Când construcția ergativă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în limbile semitice a fost nevoie de o diateză pasivă (Müler 1995: 268). Limbile semitice vechi aveau o substructură de ergativitate a cărei origine este necunoscută; limba proto-semitică nu era uniformă, omogenă; avea trăsături contradictorii, poate și de tip nominativ−acuzativ, și de tip ergativ−absolutiv, o anumită redundanță, o logică instabilă (Müler 1995: 271). 7.3. Există o motivație cognitivă pentru ergativitate? Problema pe care o ridică această întrebare privește (a) existența unei relații directe între ergativitate și tipul cognitiv

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
preluat, în această lucrare, definiția lui Dixon (1979, 1994 − vezi supra, 2.1.), dar am prezentat și alte definiții care pot evidenția anumite trăsături ale fenomenului (vezi supra, 4.1.). Am arătat că nu toate limbile se supun clasificării tipologice acuzativ/ergativ, ci numai cele a căror marcare are bază sintactică (vezi supra, 2.2.). În ceea ce privește nivelurile lingvistice la care se manifestă ergativitatea (vezi supra, 3.), în literatura de specialitate se vorbește de ergativitate morfologică (intrapropozițională), de ergativitate sintactică (interpropozițională), de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și prin posibilitatea ca ergativul să fie, diacronic, rezultatul gramaticalizării pasivului. Spre sfârșitul secțiunii (5.3.) am arătat că pasivul poate să apară și în limbile ergative, dar nu reprezintă un mecanism la fel de sistematic și de productiv ca în limbile acuzative. În secțiunea 6. am prezentat definițiile și funcțiile antipasivului, un termen destul de recent în lingvistică, considerat frecvent ca fiind "imaginea în oglindă a pasivului". Am oferit un spațiu mai larg acestui concept atât ca urmare a absenței sale din bibliografia

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
complementar antipasivului este aplicativul (vezi supra, 6.2.), prin care se poate introduce un complement în structura sintactică, modificându-se totodată și forma verbului. Se poate vorbi de existența antipasivului în accepția "tare" a termenului numai pentru foarte puține limbi acuzative, de cele mai multe ori mecanismele asemănătoare antipasivului (ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat că, spre deosebire de schimbările minore, o schimbare tipologică nu este unidirecțională, fiind inventariate, în bibliografia consacrată problemei, atât treceri de la sistemul acuzativ la cel ergativ, cât și invers. Din punctul de vedere al evoluției lingvistice, diversele tipuri de partiții prezentate sub 3.1.3. pot fi considerate dovezi ale unui stadiu de trecere de la un tip lingvistic la altul, trecere care poate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ilustrează populațiile care vorbesc aceste limbi. Capitolul 2 DE LA TIPOLOGIE LA SINTAXĂ: ERGATIVITATEA ȘI CONCEPTELE SINTACTICE FUNDAMENTALE 1. PROBLEME Deși cercetarea limbilor ergative are o vechime însemnată (vezi Capitolul 1, 1.), conștiința faptului că diferențele tipologice dintre limbile de tip acuzativ și cele de tip ergativ trebuie să fie corelate cu instrumente diferite de analiză sintactică și morfologică a apărut destul de târziu. În cercetările mai vechi care privesc domeniul ergativității s-a încercat interpretarea realităților lingvistice din cele două tipuri de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologice etc. În studiile dinspre sfârșitul secolului al XX-lea au fost identificate însă mai multe probleme pe care analiza limbilor ergative le pune teoriei lingvistice. Aceste probleme sunt legate de modul potrivit de abordare a distincției tipologice dintre limbile acuzative și cele ergative, de teoria Cazului, de concepte sintactice fundamentale − subiect, obiect, tranzitivitate −, de modul în care sintaxa dă seamă de mecanismele care afectează tranzitivitatea − pasiv, antipasiv, aplicativ −, de relația sintactică dintre modelul ergativ și cel al nominalizărilor. Cu toate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologic. Existența limbilor ergative ridică probleme importante pentru ipoteza conform căreia morfologia este un indicator al structurii sintactice. Levin (1983: 9, 11) arată că termenul ergativ a fost introdus pentru a numi un sistem de marcare cazuală diferit de sistemul acuzativ, prezent în limbile indo-europene, însă utilizarea termenului a fost extinsă și la alte procese sintactice și morfologice care funcționează pe baza acelorași distincții. Relațiile gramaticale nu par a fi potrivite pentru a descrie anumite fenomene din limbile ergative. Al doilea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
se poate stabili o corespondență 1 la 1 între rolurile semantice și relațiile gramaticale. Relația tranzitiv/ intranzitiv este simplificatoare − limbile ergative au distincțiile tranzitiv/intranzitiv și Agent/Pacient, dar nu au aceeași corespondență între cazuri și relațiile gramaticale ca limbile acuzative − subiectul unui verb intranzitiv și obiectul unui verb tranzitiv poartă același caz, absolutivul (din analiză, rezultă că autoarea recunoaște existența categoriei subiectului în limbile ergative). În cadrul gramaticii relaționale, Palmer (2007 [1994]: 1) afirmă că sistemul gramatical al limbilor familiare nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
specific și altor limbi, iar terminologia tradițională nu este potrivită pentru descrierea tuturor limbilor. Palmer (2007 [1994]: 14−16) susține că, în sistemele ergative, trebuie făcută distincția între roluri gramaticale și relații gramaticale, pe când în sistemele agentive (adică de tip acuzativ), nu este nevoie de distincția roluri/relații. Folosirea termenilor subiect și obiect pentru sistemele ergative poate crea confuzii. Manning (1996: 17) formulează observația generală că este nevoie de o rafinare a categoriilor noastre gramaticale. Lemarechal (1998: 203, 213) comentează relevanța

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
la altul. Alternanțele aparțin deci sintaxei. În teoria adoptată de Embick (2004a) există și un alt component al gramaticii, Enciclopedia, care cuprinde sensuri speciale, construcții cu verbe ușoare, dar și simple rădăcini. 2. ABORDĂRI DE TIP SINTACTIC ALE DISTINCȚIEI TIPOLOGICE ACUZATIV/ERGATIV Înainte de a aborda câteva dintre problemele pe care le ridică analiza limbilor ergative pentru teoria lingvistică, voi avea în vedere felul în care aceste limbi au mediat relația dintre tipologie și sintaxă, adică voi prezenta câteva explicații formulate în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
au mediat relația dintre tipologie și sintaxă, adică voi prezenta câteva explicații formulate în termeni sintactici atât pentru distincția dintre cele două tipuri de limbi, cât și pentru aspecte de detaliu care privesc comportamentul limbilor ergative, cum sunt partiția ergativ/acuzativ sau existența verbelor inacuzative în limbile ergative. 2.1. Analiza "inacuzativă" a limbilor ergative Deși majoritatea cercetătorilor optează pentru diferențierea netă a limbilor acuzative de limbile ergative și, în cazul acestora din urmă, pentru delimitarea ergativității morfologice de ergativitatea sintactică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbi, cât și pentru aspecte de detaliu care privesc comportamentul limbilor ergative, cum sunt partiția ergativ/acuzativ sau existența verbelor inacuzative în limbile ergative. 2.1. Analiza "inacuzativă" a limbilor ergative Deși majoritatea cercetătorilor optează pentru diferențierea netă a limbilor acuzative de limbile ergative și, în cazul acestora din urmă, pentru delimitarea ergativității morfologice de ergativitatea sintactică, există și cercetători care consideră că diferențele dintre cele două tipuri de limbi se situează la nivelul unor mecanisme sintactice sau al tipului și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
vs ergativitate sintactică nu se mai justifică, și care aduc argumente pentru o analiză "inacuzativă" a limbilor ergative. Simplificând foarte mult, acest lucru înseamnă că toate verbele (sau majoritatea verbelor) din limbile ergative se comportă ca verbele inacuzative din limbile acuzative, fenomenul inacuzativității fiind generalizat în limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au fost definite ca fiind sisteme "inacuzative", proprietatea care le distinge de limbile acuzative fiind

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile acuzative, fenomenul inacuzativității fiind generalizat în limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au fost definite ca fiind sisteme "inacuzative", proprietatea care le distinge de limbile acuzative fiind incapacitatea de a atribui Cazul acuzativ obiectului, între studiile mai importante fiind menționate Bok-Bennema (1991) și Bittner și Hale (1996). Bok-Bennema (1991, apud Manning 1996: 66, 158, 162, 163), urmându-l pe Kiparsky (1987)3, susține, cu referire mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au fost definite ca fiind sisteme "inacuzative", proprietatea care le distinge de limbile acuzative fiind incapacitatea de a atribui Cazul acuzativ obiectului, între studiile mai importante fiind menționate Bok-Bennema (1991) și Bittner și Hale (1996). Bok-Bennema (1991, apud Manning 1996: 66, 158, 162, 163), urmându-l pe Kiparsky (1987)3, susține, cu referire mai ales la eschimosă, că argumentele A în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcare acuzativă, reflectând cazul atribuit de verb. De aici, ar rezulta că antipasivul apare numai în limbile ergative, pentru că antipasivul reprezintă o atribuire de tip Nom.−Ac., sufixul antipasiv fiind o formă de avansare a verbului, care poate atribui Cazul acuzativ. Nash (1998a) − autoare care a susținut și anterior acest tip de analiză (Nash 19955: în limbile acuzative există o categorie funcțională suplimentară, v, situată între TP și VP, care legitimează cazul structural) − face aceeași opțiune de interpretare: ergativitatea este un

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergative, pentru că antipasivul reprezintă o atribuire de tip Nom.−Ac., sufixul antipasiv fiind o formă de avansare a verbului, care poate atribui Cazul acuzativ. Nash (1998a) − autoare care a susținut și anterior acest tip de analiză (Nash 19955: în limbile acuzative există o categorie funcțională suplimentară, v, situată între TP și VP, care legitimează cazul structural) − face aceeași opțiune de interpretare: ergativitatea este un fenomen morfosintactic superficial, legat de atribuirea Cazurilor, iar distincția ergativitate superficială (morfologică) vs ergativitate profundă (sintactică) nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Cazurilor, iar distincția ergativitate superficială (morfologică) vs ergativitate profundă (sintactică) nu este relevantă. Construcțiile de tip Nom.−Ac. sunt atestate în toate limbile ergative. Acestea reprezintă sisteme "scindate", în care proprietățile de acord și de Caz pot oscila între sistemul acuzativ și sistemul ergativ, de unde și posibilitatea existenței partiției personale și a partiției aspectuale. Nash (1998a) reformulează definiția ergativității, pentru a elimina distincția morfologic/sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă cu argumentul marcat − A în limbile ergative, O în limbile acuzative. Ipoteză: marcarea specială este expresia unei relații de localitate (tematică sau configurațională între un argument și un centru funcțional) între verb și NP marcat, iar diferența dintre limbile ergative și limbile acuzative este mai puțin netă − există grade de asemănări

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcat − A în limbile ergative, O în limbile acuzative. Ipoteză: marcarea specială este expresia unei relații de localitate (tematică sau configurațională între un argument și un centru funcțional) între verb și NP marcat, iar diferența dintre limbile ergative și limbile acuzative este mai puțin netă − există grade de asemănări între cele două tipuri de limbi, în funcție de nivelul la care se stabilește relația de localitate dintre verb și elementul marcat. Și Müller (2004)6 susține, urmând același tip de analiză, că diferența

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
grade de asemănări între cele două tipuri de limbi, în funcție de nivelul la care se stabilește relația de localitate dintre verb și elementul marcat. Și Müller (2004)6 susține, urmând același tip de analiză, că diferența dintre sistemul ergativ și cel acuzativ este alegerea, în ordinea operațiilor sintactice dintr-o construcție tranzitivă, a derivării categoriei v. 2.2. Teoria transparenței proiecției verbale Bittner și Hale (1996: 531), pornind de la observația că limbile ergative reprezintă o clasă eterogenă, arată că teoria Cazului și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]