302 matches
-
un spectacol interior în care sîntem în același timp protagonist și spectator, cînd angoasat, cînd triumfător. În schimb, imaginația justificatoare este un fel de dialog interior în care exaltarea imaginativă, simbolizată de Satan, "își șoptește" promisiunile mincinoase, care, datorită seductibilității (adamice), devin motivații irezistibile și obsedante. Distrugînd elanul supraconștient, tentațiile demoniace se manifestă sub două forme ambvalente: exaltarea ipocrită spre spirit și exaltarea banală și fără scrupule a dorințelor materiale și sexuale. Datorită puteri lor subconștient obsedante și motivante, exaltările imaginative
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
și sublime excepții resimțite ca atare atît de contemporani cît și de urmași. NOMEN EST OMEN! O permanentă fascinație a onomasticii străbate atît viața cît și opera lui Ion Luca și a lui Mateiu, ambii situîndu-se într-o perpetuă postură adamică care le poruncește să ia în stăpînire lumea prin denumirea elementelor ei constitutive nimic neputînd exista fără o nominalizare ce presupune un contract de apropiere care va permite o acțiune de manipulare prin instituirea unui raport similar celui dintre creator
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
de impuritate. Omul este pus în fața unei noi situații de viață. I se deschide o nouă perspectivă ontologică, un nou „drum”. Angoasa va reprezenta „vertijul libertății” care i se oferă ca perspectivă. Libertatea este opusul liniștii din etapa de inocență adamică. Ea va trezi sentimente ambivalente. Angoasa ne revelează dimensiunea timpului care „începe să se scurgă” în sensul de „cum” și de „ce va fi ?” Din acest moment, perspectiva viitorului omului este pusă sub semnul angoasei. Ea devine, în sens ontologic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre o matrice demult părăsită. Întreaga artă a scriitorului va consta, așadar, din umplerea unui gol, din crearea senzației că miracolul existenței primare, ideale și fantasmatice poate fi recuperat. Că, mai mult, el poate fi echivalat, pe anumite porțiuni
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
am putea spune lucrător al pămîntului, cultivator, agricultor) și paznic. În ce măsură își va fi împlinit el cea dintîi îndatorire nu ni se spune în textul biblic; în schimb, după cum derularea scenariului biblic o va consemna, din cea din urmă îndatorire adamică va rezulta pentru omul de apoi o pragmatică învățătură: aceea de "a nu pune niciodată lupul paznic la oi". Procesul facerii omului însuși este, așa cum textul biblic consemnează, o facere de tip "artefactual": "Dumnezeu a făcut pe om după chipul
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
căderii în păcat; căci, deși scriptura nu menționează cu claritate că divinitatea l-a înzestrat pe om cu competența limbajului, "conversația purtată în Dumnezeu și primul om justifică deducția că exprimarea vocală a gîndurilor a fost de la început o capacitate adamică" [Henry,1996:491]. Odată cu această competență, germenii mistificării par a fi implantați deja în om, potrivit menționatei opinii că limbajul a fost inventat pentru ca omul să-și poată oculta gîndurile, ca să nu spunem in extremis pentru a (se) putea minți
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
tot ceea ce noi, oamenii, încercăm în planul cunoașterii se lovește de bariera "cenzurii transcendentale" pe care prematura mușcătură din mărul cunoașterii nu a clintit-o decît, cel mult, în aspectele ei neeesențiale 16. Limitarea, incompletitudinea, eroarea la care prin "genă adamică" se pare că sîntem hărăziți nu ne-a împiedicat însă niciodată cu adevărat să recunoaștem existența lui Dumnezeu, pe de o parte, "nepătrunderea căilor sale", pe de altă parte. Să nu uităm nicicînd, prin urmare, că în esența sa Dumnezeu
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
prin excelență bun, așa fiind înzestrat de natura divină, pentru a se manifesta ca "rău" prin "cultura" dobîndită în sfera primelor sale relații social-edenice. În a doua etapă a existenței sale (etapa mundană), omul este deja hărăzit cu gena "răului adamic", pe care poate însă să o anihileze prin voința unei culturi spirituale liber dobîndite, orientată spre adevăr și bine. Ciclurile existenței umane sînt așadar marcate de succesiunea trecerii de la adevărul divin la minciuna originară, mai întîi, de la minciuna omului căzut
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
cine, ce, cum... ?) care definesc hexada semiotică a "comunicării mincinoase"25. Cunoscînd natura structural-funcțională a acestei semioze, putem înțelege de ce actul "căderii" este de fapt responsabil pentru confruntarea omului cu mult vehiculatul "paradox al mincinosului"26; căci, dacă prin "gena adamică" omului îi este hărăzit să înșele, ce face el de fapt atunci cînd crede că spune adevărul, sau, dimpotrivă, cînd recunoaște că înșeală? Minte sau nu minte? Aceeași paradoxală situație se naște și atunci cînd utilizăm semnele (lingvistice) pentru a
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
a minciunii"? Greu de argumentat cu alte mijloace decît cele speculative ale hermeneuticii. În termenii acesteia, să recunoaștem că nici unul din "instinctele" mai sus amintite nu se desfășoară în plan social fără de adjuvantul minciunii. Potrivit dogmaticii ortodoxe, vorbind despre o adamică "genă a minciunii" nu ar trebui să gîndim în termeni strict juridici sau biologici la existența unei "pete a vinovăției" genetic transmisă; deși, transmisia pe această cale a păcatului și implicit a pedepsei lui rezultă din afirmația explicită a Decalogului
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
său, în generația lui Dan Pavel (și nu numai). Autorul pledează în esență, cu energie, pentru liberul arbitru și, în baza acestui principiu inatacabil, pentru respingerea religiei răului considerată dominantă în epoca noastră. Concluzia, nu lipsită de o anume ingenuitate... adamică, este foarte combativă: Prin urmare, cartea mea este o declarație de război. Prin urmare, la luptă ! împotriva răului, deoarece prețul păcii nu poate fi distrugerea noastră morală. Nuanța retorică se face și ea simțită. Este aproape inutil de adăugat că
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
ispășit prin abstinență (virginitate și monahism) și prin unirea creștină, însă în cel mai mare respect față de interdicțiile dogmei. Societatea românească nu renunță totuși la ideea cuplului ierarhizat, reflectată și susținută în imaginarul cult și în cel popular, prevalența omului adamic fiind motivată de imaginea unei Eve vinovate etern de înșelăciune. Trupul ei "bolnav" de păcat face ca opoziția spirit-materie să aibă relevanță majoră pentru stabilirea normativelor cotidianului, dar și pentru viața spirituală, tot el fiind cauza pentru obsesiva postulare a
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de dogma care, în fond, apropie magia de sacrificiul creștin, folosind aceeași măsură, a suferinței fizice. În imaginarul colectiv, în siajul discursului clerical, femeia este așezată mai aproape de diavol decât de bărbat, care se sustrage pe cât posibil de sub incidența păcatului adamic. Aparițiile supranaturale sunt de factură diferită, conform tipologiei trasate de Todorov, în funcție de prezența divinității. Între fabulosul popular, mirabilul creștin al hagiografiilor, miraculosul apocaliptic și fantasticul Alexăndriei, imaginarul puterii nu percepe mari diferențe de substanță, el concentrându-se pe afirmarea masculinității
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
din îndârjirea superioară a bărbatului medieval și va da viață unor chipuri feminine noi, diferite de cele medievale, descrise în tonuri mai îngăduitoare sau mai ironice, atente totuși la această existență mută, timp de secole, în imaginarul istoriografic. Între cuplul adamic și Fecioară, între păcat și sfințenie, între cotidian și dogmă, dar mai mereu în interiorul casnic, femeia din evul mediu românesc ne apare în scrierile culte supusă, tăcută și redusă la tiparul desăvârșit în comun de biserică și de puterea laică
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
iadului a te munci ducându-te,/Ce pe Hristos, auzi, pe Domnul și Mântuitorul tău,/ Și cu drag îl priimeaște pre el în casa sufletului tău. (Dioptra. Cartea II XXI, apud Moraru, "Dioptra" 70) Cele două mari destine biblice opuse, adamic și christic, beneficiază, spre diferență de omul precreștin, locuitor fericit doar al spațiului terestru, de alte câteva areale sacre reprezentate în imaginarul religios. Textele medievale subliniază condiția omului, de creatură făcută din lut (ca materie vremelnică și primară), cauză a
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
divinului, va fi dublată și de ruperea relației cu Tatăl. Din această cauză, bărbatul medieval va reproșa femeii drama pe care este condamnat să o trăiască până la momentul Judecății. În încercarea de a accede din nou în spațiul-matrice, avatarii cuplului adamic vor parcurge un itinerariu labirintic într-un plan strict orizontal, căutând, prin de-profanarea umanului, să reintre sub zodia sacrului, mai ales prin incinta casei terestre a divinității - biserica. El însuși necesitate și șansă a Mântuirii, Fiul în-trupat nu "cade
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
trimite și la odihnă, și la râvnita ocrotire a casei, dar și la Satan cel condamnat la nesomn, lumina sacră, corelată cu prezența credinciosului în biserică și în rai, semnifică reintrarea sub autoritatea benefică a tatălui celest, reprimirea fiului risipitor (adamic) și iertarea lui. Biserica, centrală în topografia terestră religioasă, în cea laică își află corespondentul în imaginea palatului și a curții regale. Totuși, ecclesia este cea care ghidează și supune dogmei atât regalitatea, cât și viața publică, atât comunitatea în
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
deși delegată să organizeze viața casei. Din analiza simbolurilor medievale ale spațiului și ale timpului reiese imaginea unei altfel de lumi ortodoxe românești: cum știm, gestionate de puterea masculină, dar situate între teama de a nu fi iertată de păcatul adamic - de aici, recluziunea femeii (în spațiul casei) și penitența ei continuă − și între frica permanentă de Îngerul Căzut, (eufemistic) Cel-fără-de-casă. Imaginarul medieval oglindește gândirea, credința și trăirile fiului risipitor (Adam), a cărui speranță se leagă de valoarea mântuitoare a sacrificiului
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
cit., p. 102. Apud Radu Toma, „Contributions of Romanian-Americans to the Nation’s Development”, in Romania and America: Cross-Cultural Perspectives, ed. cit., pp. 32-33. Vezi și Joseph J. Barton, op.cit. Radu Toma, Înapoi În viitor..., ed. cit., p. 122. Louis Adamic, „What’s Your Name?”, apud Radu Toma, „Contributions...”, loc.cit., pp. 39-40. Vera Călin, TÎrziu. Însemnari californiene, 1986-1996, Editura Univers, București, 1997, p. 257. Ioan Podea, op.cit., p. 83. America, 25 octombrie 1919, p. 2. Ibidem, 30 aprilie 1920, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191]
-
observă un nas puțin strâmb care poate fi corectat printr-o operație estetică ușoară, sarcasmul vede o hidoșenie care are nevoie de un transplant urgent. În schimb, humorul este dispus să observe că, chiar dacă nasul propriu este croit după prototipul adamic, se poate întâmpla ca urechile să nu fie tocmai regulate, că deci într-un fel sau altul, fiecare mai avem ceva de îndreptat"6. 3.2. "A fi sau a nu fi" satiric În literatura românească 7, exemplar în privința satirei
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și la șarpele egiptean Kneph, considerat divin și binevoitor, li se mai adaugă dragonii chinezi: balaurii folclorici, șarpele casei-prezent în mitologia africană dar și la români, șarpele zburător și cei prezenți în cărțile de vise, cu semnificație falică precum cea adamică. șarpele sculptat spiralat pe baston, întâlnit la popoarele antice și preluat de Asklepios, zeul medicinii la greci, are o semantică plurală. Dacă bastonul e considerat ca verticala din axa nadir-zenit, atunci el semnifică înțelepciunea medicului și ilustrarea aspirației la înveșnicirea
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
nefiind decât transcrierea acestei formidabile înfruntări. Criticul, care părăsește frecvent tipul de interpretare sociologizantă cerută în epocă, încearcă să descifreze structurile interioare și sensurile fundamentale ale unor creații epice, relevând, bunăoară, conștiința primordialității iubirii, derivată din simbolistica originară a cuplului adamic, în nuvelele și romanele lui Laurențiu Fulga sau capacitatea enormă de transfigurare la Fănuș Neagu. Pro Patria (1974) părea să fie o sinteză a literaturii române patriotice, de la începuturi până în contemporaneitate. Aici analiza e în general conformistă și ideologizată, dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288043_a_289372]
-
Fără a reuși să fixeze nimic, prizonier al unei dinamici pulsionale caracteristice lumii vegetale sau animale, proiectul iluminist al omului rațiunii, sumă și depozitar al cunoașterii, a eșuat. De asemenea, un cuplu așezat pe un iluzoriu suport, emblematizare a cuplului adamic, întoarce spatele spectatorului. Torsul bărbatului este redutabil și cu toate acestea capul său este plecat ca sub o covârșitoare forță. Nicio putere mundană nu poate contracara presiunea cu care soarta se impune umanității. În partea de jos a tabloului se
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
îi dirijează mutual către o unire paradisiacă sub semnul purității sufletești și a anotimpului alegorizat, Flora, Primăvara. Dragostea împărtășită nu face loc spasmului dionisiac al instinctelor dezlănțuite, iar prezența lor solitară în mijlocul câmpului cu flori sugerează beatitudinea inocentă a cuplului adamic de dinainte de păcat. Nu există aici loc pentru ispită, pentru brutalitatea instinctelor. În Idilă, izolarea deplină a celor prinși în magia erotică este esențială. Idila se destramă cu repeziciune atunci când apare un intrus, de aceea locul ei predilect de desfășurare
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
a sexualității sale. VII.2. Florile răului: tentația și maleficiul estetizat Înainte de a fi în floare, răul se găsește în fruct, tema păcatului originar precizează iconografic mărul ca arbore și fruct al cunoașterii binelui și al răului, pe care condiția adamică le exclude. În secolul XIX tema își pierde din relevanță pentru a ipostazia păcatul, mai degrabă prin floare și nu prin fruct. Un tablou al lui Kimon Loghi, Fructul oprit, (Ulei pe pânză, 1,815 x 0,805 cm, semnat
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]