768 matches
-
major al schizofreniei. Însă pentru Freud (1912-1913/1993), ambivalența există în afara schizofreniei și constituie un fenomen fundamental al vieții noastre afective. Widlöcher (1983) confirmă caracterul său fundamental, estimând că „este dificil să iubești fără a urî”. Potrivit lui Freud (1909b/1979), ambivalența însoțește sentimentele excesive. În privința persoanelor relativ indiferente, individul resimte o afecțiune moderată, fiind conștient că privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai poate reapărea la un moment sau altul, ca o străfulgerare. Ca dovadă a existenței acestei ambivalențe putem aduce în discuție posibilitatea ca un subiect să aibă în aceeași noapte două vise succesive, unul tandru, altul ostil, despre aceeași persoană (Freud, 1923/1987). Tot aici putem aminti și visul despre moartea unei persoane iubite, care provoacă disperarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
persoană (Freud, 1923/1987). Tot aici putem aminti și visul despre moartea unei persoane iubite, care provoacă disperarea subiectului. În ambele cazuri, cenzura i-a permis ostilității, refulată în stare de veghe, să se exprime. Fiecare dintre noi posedă această ambivalență, dar în grade variabile (Freud, 1915a/1968). La pacienții cu nevroză obsesională ambivalența este atât de intensă, încât ei trebuie să recurgă la anularea retroactivă pentru a se descărca de pulsiunile lor contradictorii. Acești pacienți, presupune Freud, dețin o „moștenire
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
persoane iubite, care provoacă disperarea subiectului. În ambele cazuri, cenzura i-a permis ostilității, refulată în stare de veghe, să se exprime. Fiecare dintre noi posedă această ambivalență, dar în grade variabile (Freud, 1915a/1968). La pacienții cu nevroză obsesională ambivalența este atât de intensă, încât ei trebuie să recurgă la anularea retroactivă pentru a se descărca de pulsiunile lor contradictorii. Acești pacienți, presupune Freud, dețin o „moștenire arhaică”: ei au moștenit ambivalența extremă a strămoșilor noștri îndepărtați, sursă a instituției
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Freud, 1915a/1968). La pacienții cu nevroză obsesională ambivalența este atât de intensă, încât ei trebuie să recurgă la anularea retroactivă pentru a se descărca de pulsiunile lor contradictorii. Acești pacienți, presupune Freud, dețin o „moștenire arhaică”: ei au moștenit ambivalența extremă a strămoșilor noștri îndepărtați, sursă a instituției tabuului 45 legat de cultul strămoșilor, de ritualurile de doliu. Grație anulării retroactive, se pot exprima succesiv două pulsiuni opuse: prin urmare, nu putem vorbi despre o anulare reală, ci doar despre
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se produce în raport cu obiectul, mecanismul clivajului răspunde unei nevoi a subiectului de a-și domina angoasa prin două reacții simultane și opuse, una căutând satisfacerea, cealaltă ținând cont de realitatea frustrantă. Acest procedeu care servește ca soluție în caz de ambivalență conflictuală este în general reversibil și temporar, apărând în mod normal încă de la începuturile vieții psihice. El joacă un rol organizator important, dar, împins la extrem, poate avea un caracter destructurant și periculos. Grație capacității de discriminare și de atenție
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
decât în cazul altor mecanisme de apărare, rolul său este eminamente pozitiv în structurarea vieții psihice, ca și în instaurarea de moduri relaționale. Proces de separare, clivajul inaugurează demarcația dintre un aparat psihic diferențiat și primele relații obiectuale marcate de ambivalență. Să amintim aici că, descriind originea lumii, Facerea începe cu separarea primordială, aceea a pământului de ape. Așa cum subliniază Laplanche și Pontalis (1967), clivajul nu este la drept vorbind o simplă apărare, ci mai degrabă o modalitate de a asigura
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
tocmai din cauza acestui profund clivaj al obiectului, „psihanalistul este doar un W.C.” (toiled-breast, adică un sân-toaletă), în vreme ce toate elementele „bune” vin din partea mamei, a stăpânului, a fraților și surorilor, precum și din partea prietenilor copilului. Aceste diferite exemple tind să arate în ce măsură ambivalența iubire - ură este la originea clivajului obiectului, oricare ar fi el. Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc " Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Clivajul se află la originea mișcării complementare a introiecției și proiecției (Heimann, 1952; Bion, 1962; Meltzer, 1967
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
care, pe lângă o aparență mai mult sau mai puțin nevrotică, de fapt puțin investită, menține o relație de influență clivată, nereală și total închisă în ea însăși”. Numeroși pacienți copii sau adulți, incapabili să suporte suferința produsă de culpabilitatea în legătură cu ambivalența care-i domină, pot astfel regresa în mod tranzitoriu sau ireversibil către moduri de clivaj mai primitive, având ca variante extreme angoasele de persecuție, de confuzie sau dezintegrare. Astfel de pacienți ne dau sentimentul că clivajul le permite să se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vine probabil să se adauge primei mișcări inconștiente de contrainvestire pe care acest ajutor o întărește. Potrivit lui Freud (1926/1968), în isterie, modificările eului prin formațiunea reacțională sunt și semnul unor activități de contrainvestire. În acest fel, conflictul rezultat din ambivalență este, după cât se pare, rezolvat. O demonstrează surplusul de tandrețe sau atenția anxioasă electivă a unei paciente isterice față de copiii săi, înlocuind ura subiacentă legată de moțiunile pulsionale infantile ale femeii. Tot astfel, în isteria de conversie, transpunere corporală a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
face cu bariere pe care eul le înalță în calea reprezentărilor indezirabile și a afectelor, cu un consum neîntrerupt de energie. Mai ales formațiunea reacțională, produsă prin consolidarea atitudinii opuse pulsiunii ce se cere a fi refulată, ilustrează conflictul de ambivalență iubire - ură care se află în centrul acestei problematici. „Omul cu șobolani” (Freud, 1909b/1979) rămâne cazul clinic tipic pentru aceste diverse contrapuseuri care își găsesc aplicare în simptomele obsesionale. În genere, „alegerea” contrainvestirii simptomatice corespunde unei logici a inconștientului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
întrucât se înregistrează o transformare a egoismului în altruism și a cruzimii în compasiune (1915/1981). Dar acest lucru nu este decât o iluzie, ne avertizează Freud. Într-adevăr, vom vedea că în formațiunea reacțională încape o bună parte de ambivalență, iar pulsiunea transformată nu dispare în întregime. În sfârșit, într-un sens mai larg, la Freud (1925b/1987), „conștiința morală însăși este o formațiune reacțională împotriva răului care este perceput în sinele individului”. Toate trăsăturile pe care le-am citat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
rând într-o serie de persoane diferite. Klein evidențiază astfel legătura dintre identificare și proiecție folosind termenul identificare proiectivă. Rivière (1936/1980), Bion (1962/1979) și Meltzer et al. (1975/1984), discipoli ai Melaniei Klein, vor demonstra mai târziu că ambivalența este esențială în constituirea oricărei identificări, iar aceasta într-un mod cu mult mai precoce decât susținea Freud. Îi datorăm școlii engleze delimitarea prototipurilor identificării: încorporarea, introiecția, precum și aportul original al „identificării proiective”. A. Freud (1936/1993) nu citează identificarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și introiecția ca proces (Laplanche și Pontalis, 1967). În măsura în care identificarea își are originea în încorporare, fantasmele orale, canibalice, pot fi mobilizate sub efectul regresiei. Interesul copiilor pentru poveștile în care se vorbește despre devorare își poate găsi astfel explicația. Deoarece ambivalența față de obiectele parentale este esențială în constituirea oricărei identificări, putem presupune că rolul refulării este determinant, mai ales în conflictul oedipian. Mișcările de ostilitate față de părintele de același sex și mișcările pulsionale de dorință față de părintele de sex opus dispar
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
unei mișcări proiective cu una de introiecție, un tratament al tendințelor ostile. Să mai notăm, în sfârșit, că dacă identificarea proiectivă este masiv utilizată, ea intră în antinomie cu refularea. Cea din urmă presupune o primă reprezentare a conflictului și ambivalenței, reprezentare pur și simplu evacuată în fantasma de identificare proiectivă. În acest fel, refularea este evitată. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Klein realizează prima descriere a mecanismelor de identificare proiectivă într-un articol intitulat „Note asupra câtorva mecanisme schizoide
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
propria persoană nu sunt niciodată absolute, după cum bine subliniază Freud (1915/1977). Activitatea persistă parțial alături de pasivitate, fie și numai într-o mică măsură. Agresivitatea nu este deci total deturnată dinspre celălalt. Freud (1918/1979) conchide că aici este prezentă ambivalența. El face aceeași remarcă cu privire la prezența ambivalenței în sadismul întors asupra propriei persoane în cazul „omului cu lupi”. În sprijinul acestei observații, A. Freud (în Sandler, 1985/1989) amintește de cazul copiilor sinucigași. Agresivitatea lor se întoarce, în mod evident
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
bine subliniază Freud (1915/1977). Activitatea persistă parțial alături de pasivitate, fie și numai într-o mică măsură. Agresivitatea nu este deci total deturnată dinspre celălalt. Freud (1918/1979) conchide că aici este prezentă ambivalența. El face aceeași remarcă cu privire la prezența ambivalenței în sadismul întors asupra propriei persoane în cazul „omului cu lupi”. În sprijinul acestei observații, A. Freud (în Sandler, 1985/1989) amintește de cazul copiilor sinucigași. Agresivitatea lor se întoarce, în mod evident, împotriva propriei persoane. Dar aici intervine și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
recunoaște, de altfel, această ură de sine. „O cantitate ireductibilă de ură și repulsie, legată de suferință și nefericire, s-a întors cu totul asupra mea.” Ajunge chiar să se urască în calitatea sa de creatură umană (iar aici regăsim ambivalența, întrucât toți oamenii, fiind creaturi ale lui Dumnezeu ca și ea, sunt deopotrivă vrednici de ură). „Cea mai mare crimă a lui Dumnezeu este de a ne fi creat, faptul că existăm. Cea mai mare crimă a noastră față de Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fiind creaturi ale lui Dumnezeu ca și ea, sunt deopotrivă vrednici de ură). „Cea mai mare crimă a lui Dumnezeu este de a ne fi creat, faptul că existăm. Cea mai mare crimă a noastră față de Dumnezeu este existența noastră.” Ambivalența este evidentă și atunci când, referitor la suferințele ei (crize de migrenă), își dă seama că „acela care suferă are tendința de a răspândi suferință în afara sa”, precum și în momentul când mărturisește că resimte „o dorință intensă de a produce suferință
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de o bună primire, judecățile subliniind neechivoc originalitatea și singularitatea poetului atât în cadrul generației sale (’70), cât și în raport cu postmodernismul optzeciștilor. Totuși poetul a rămas cunoscut doar în cercuri restrânse. Viața cu mine, viața fără de mine exprima, încă din titlu, ambivalența proprie întregii literaturi scrise de autor: implicarea detașată, cu mutări de accent când pe un termen, când pe altul. A rezultat o lirică tensionată între inserția empatică și armonică în primordial și suav - obsesia originarului și a unității eu-cosmos, respectiv
BUDESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285911_a_287240]
-
Sarei cu eticheta de „defavorizată”, atașată ei și familiei sale. Legat de aceasta apare și conștientizarea faptului că a fi special nu e întotdeauna de dorit. De-a lungul episodului care se referă la perioada de liceu, Sara dă glas ambivalenței pe care o resimte față de faptul că a fi etichetată drept o elevă de nivel inferior, lucru care intră, firește, în contradicție sentimentul său de a fi „aleasă” ori ar putea fi interpretat ca fiind aleasă din motive greșite. Ea
Cercetarea narativă. Citire, analiza și interpretare by Amia Lieblich, Rivka Tuval-Mashiach, Tamar Zilber () [Corola-publishinghouse/Science/2308_a_3633]
-
precum și importanța sau slaba intensitate a implicării personale. În orice caz, acțiunile în cauză simbolizează trecerea de la o stare la alta, așadar o perioadă de tranziție. Vezi Ușă. Sperietoare Destinată îndepărtării păsărilor pentru a proteja recoltele, sperietoarea presupune o anumită ambivalență: - inspiră frica, panica, oroarea, spaima și este un ecou pentru angoase, conștiente sau inconștiente, fondate sau nu; - are o funcție protectoare și induce ideea că frica este uneori salutară: ea avertizează împotriva pericolului și sporește forța reacțiilor. Spațiu Spațiul simbolizează
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
ar recomanda noua practică. Dezinteres? Blamare tacită prin omisiune? Acceptare ca ceva normal și inofensiv? E posibil să fie câte ceva din toate acestea. În general, din punct de vedere psihologic, distanța comportă multe semnificații, fiind de cele mai multe ori purtătoare de ambivalențe interpretative. Ceea ce este „dincolo” fascinează și sperie în aceeași măsură. Necunoscutul atrage, dar și respinge - cel puțin, din anumite puncte de vedere. Distanța mobilizează individul, îl motivează să atingă ținte, să treacă obstacole, să învingă bariere, să devină „curajos”. Unde
Informatizarea în educație. Aspecte ale virtualizării formării by Constantin Cucoș () [Corola-publishinghouse/Science/2324_a_3649]
-
Este și o chestiune de conștiință, În care conștiința morală se confruntă cu conștiința perversă. A face bine sau a face rău sunt „dispoziții” egal posibile ale persoanei umane. Opțiunea este, de fapt, nu atât alegere, cât mai ales În funcție de „ambivalența” persoanei care Înclină către bine sau către rău, fie din considerente morale, fie sub imperiul pulsiunilor sale primare. Fiecare dintre noi simțim această „oscilație” interioară. „Nu binele pe care vreau să-l fac Îl fac, ci răul pe care nu
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
considerente morale, fie sub imperiul pulsiunilor sale primare. Fiecare dintre noi simțim această „oscilație” interioară. „Nu binele pe care vreau să-l fac Îl fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac Îl fac” spune Sfântul Pavel. Aceeași ambivalență o Întâlnim și la Mephistopheles care Îi spune lui Faust (Goethe, Faust, IĂ: O parte sunt dintru acea putere Ce numai răul Îl voiește, Însă mereu creează numai bine. Rezultă de aici faptul că forța sufletească este dirijată, vectorializată de
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]