977 matches
-
prudenței. În rai, de pildă, el a ispitit‑o pe Eva strecurându‑se în pielea șarpelui. În cea de‑a doua etapă însă, el „își dă arama pe față” acționând direct, la lumina zilei, prin oameni și mai ales prin Anticrist, chintesența însăși a tuturor apostaziilor. Nu mai are nici o reținere, căci știe că a fost condamnat, prin gura lui Isus, la focul veșnic (cf. V, 26, 2 și citatul de la Mt. 25,41). El se năpustește asupra neamului omenesc, găsindu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Dumnezeu pentru toți cei care l‑au văzut la fel, dar n‑au crezut la fel”. De fapt, omul se face sieși judecător, în momentul în care alege, fie pentru Dumnezeu/Isus/viață/lumină, fie pentru diavol/lipsa iubirii/Anticrist/moarte/întuneric. Iubirea este legătura puternică între credincios și Dumnezeu. În momentul în care această legătură se rupe, cel dintâi se află „în abis”. Patru termeni sunt importanți în acest context: Dumnezeu, omul, relația dintre ei (iubirea din partea omului ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
veșnicia iadului, recunoaștem implicit o neputință din partea lui Dumnezeu în a combate răul, fapt evident absurd din punctul de vedere al unei religii monoteiste. După această lungă paranteză etică și metafizică, în capitolul 28 Irineu reia tema Judecății și a Anticristului. Punctul de legătură îl constituie ideea paulină (din 2Tes. 2,11‑12) potrivit căreia chiar și cei rău‑credincioși simt nevoia de a crede în ceva. De aceea Dumnezeu le va trimite un fals mesia care să‑i însoțească în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
11‑12) potrivit căreia chiar și cei rău‑credincioși simt nevoia de a crede în ceva. De aceea Dumnezeu le va trimite un fals mesia care să‑i însoțească în rătăcirea lor și care să le astâmpere setea „religioasă”. Venirea Anticristului se va face așadar cu îngăduința lui Dumnezeu însuși. Cei „rău‑credincioși” își vor simți, într‑un fel, viața „împlinită”, atunci când vor recunoaște fantasma lor întrupată într‑un personaj istoric: „Dumnezeu”, spune Pavel, „le va trimite un duh de amăgire
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
într‑un fel, viața „împlinită”, atunci când vor recunoaște fantasma lor întrupată într‑un personaj istoric: „Dumnezeu”, spune Pavel, „le va trimite un duh de amăgire”. Diavolul nu acționează singur, prin sine, acțiunile sale sunt îndeaproape supravegheate de Creator. În consecință, Anticristul trebuie de asemenea să vină, crede Irineu, pentru ca Judecata de Apoi să poată avea loc așa cum se cuvine. El va aduna în sine, prin „antiparusie”, tot răul săvârșit vreodată în lume. Dumnezeu are nevoie de un atare instrument ca să aleagă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se cuvine. El va aduna în sine, prin „antiparusie”, tot răul săvârșit vreodată în lume. Dumnezeu are nevoie de un atare instrument ca să aleagă binele de rău, grâul de pleavă. Din această perspectivă, rolul, ingrat, desigur, dar necesar, pe care Anticristul îl joacă este de înșelător înșelat. După trei ani și șase luni, Isus va veni pe pământ, îl va învinge pe Anticrist și va inaugura o perioadă de pace, împlinind astfel făgăduința din Gen. 13,14‑17. Astfel, epopeea personajului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca să aleagă binele de rău, grâul de pleavă. Din această perspectivă, rolul, ingrat, desigur, dar necesar, pe care Anticristul îl joacă este de înșelător înșelat. După trei ani și șase luni, Isus va veni pe pământ, îl va învinge pe Anticrist și va inaugura o perioadă de pace, împlinind astfel făgăduința din Gen. 13,14‑17. Astfel, epopeea personajului nostru se încheie printr‑o discretă aluzie la șiretenia pozitivă a lui Dumnezeu. Teolog optimist, Irineu se dovedește de asemenea un fin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
paradoxurilor, calitate indispensabilă oricărui polemist. În plus, el cultivă un umor discret și savant, uneori ironia, calitate, trebuie să recunoaștem, destul de rară printre coreligionarii săi. Recapitulare și concluzie Cartea a V‑a din Adu. haer., în care este inserat mitul Anticristului, se adresează unui grup de clerici din Asia Mică, atrași de exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu precizează mai întâi caracterul violent și tiranic al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu precizează mai întâi caracterul violent și tiranic al Anticristului. El va fi un rege iudeu - dar inspirat de modelul tiranului păgân - a cărui legitimitate va fi contestabilă și care va pune stăpânire asupra templului; va pune capăt cultului tradițional, instaurând propriul cult (influență de la Dan. 8,11‑12; 9
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
absența totală a motivului martorilor eshatologici (Apoc. 11), dovadă suplimentară a faptului că mitul nu este încă perceput ca un ansamblu coerent, autonom, aparținând doctrinei tradiționale. Insistența cu care Irineu reia tema divizării Imperiului Roman ca premisă obligatorie a venirii Anticristului arată două lucruri: 1) Atitudinea conciliantă, diplomatică a episcopului de Lyon față de puterea romană, care nu are, în mod strict, nimic de‑a face cu domnia Anticristului, acțiunea acestuia din urmă făcându‑se cu îngăduința lui Dumnezeu însuși, în cadrul planului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu care Irineu reia tema divizării Imperiului Roman ca premisă obligatorie a venirii Anticristului arată două lucruri: 1) Atitudinea conciliantă, diplomatică a episcopului de Lyon față de puterea romană, care nu are, în mod strict, nimic de‑a face cu domnia Anticristului, acțiunea acestuia din urmă făcându‑se cu îngăduința lui Dumnezeu însuși, în cadrul planului mântuirii (teoria paulină din 2Tes. 2,11‑12); Roma nu mai este modelul prevestitor al ultimului regat, cum se întâmplă în cazul lui Hipolit. De asemenea, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
premergătoare cele mai evidente, credincioșii trebuie totuși să aștepte mai întâi divizarea imperiului în zece regate mici, acesta rămânând principalul semn eshatologic. Un al doilea aspect - și aici Irineu insistă, dar nu în secțiunea anticristologică propriu‑zisă - îl constituie prezentarea Anticristului deopotrivă ca magician și pseudotaumaturg. Ereziologul tratează această problemă în raport cu „sectele” lui Marcu (I, 13‑21) și Carpocrat, ambii fiind considerați veritabili „precursori ai Anticristului”. Discipolii lui Marcu își revendică o cunoaștere nemijlocită a Duhului Sfânt și puterea de a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aspect - și aici Irineu insistă, dar nu în secțiunea anticristologică propriu‑zisă - îl constituie prezentarea Anticristului deopotrivă ca magician și pseudotaumaturg. Ereziologul tratează această problemă în raport cu „sectele” lui Marcu (I, 13‑21) și Carpocrat, ambii fiind considerați veritabili „precursori ai Anticristului”. Discipolii lui Marcu își revendică o cunoaștere nemijlocită a Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al II‑lea. Folosind acest mit, episcopul de Lyon afirmă încă o dată unitatea indestructibilă a celor două Testamente - profețiile VT care vorbesc despre sfârșitul lumii concordând perfect cu cele ale NT - și justifică necesitatea Judecății, împotriva concepției gnostice a predestinării. Anticristul, născut din tribul lui Dan, recapitulează toate apostaziile istoriei (sensul numărului 666) în vederea Judecății de Apoi a omenirii. Fără prezența și „cooperarea” adversarului eshatologic, această Judecată nici nu ar putea fi închipuită. Isus va veni nu doar pentru a mântui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Apoi a omenirii. Fără prezența și „cooperarea” adversarului eshatologic, această Judecată nici nu ar putea fi închipuită. Isus va veni nu doar pentru a mântui sfinții, ci și pentru a‑i pedepsi pe cei păcătoși, reprezentați simbolic prin figura Anticristului. Acesta nu are o existență proprie. De fapt, adversarul eshatologic pare să întrupeze mai degrabă un fel de „vid ontologic”. Monografia pe care ne‑o propune Irineu se încheie prin același paradox prezent în capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era și nu este și va să se ridice din adânc și să meargă spre pieire” (17,8). Capitolul III Anticristul tiran și katechon în scrierile lui Hipolit I. Enigma Hipolit Prima monografie consacrată integral Anticristului aparține lui Hipolit, autor enigmatic, multă vreme identificat - atât de tradiția apuseană, cât și de cea răsăriteană - cu unul dintre episcopii Romei. În Istoria bisericească VI, 20, 22, Eusebiu amintește în treacăt: „Beril, episcopul Bostrei, în Arabia, a lăsat scrisori
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o serie care cuprinde Elenchos, Peri Pantos, Chronikon precum și celelalte scrieri ale căror titluri sunt gravate pe statuia romană. Există apoi seria tratatelor exegetice: Despre Psalmi, Despre Cântarea Cântărilor, Despre David și Goliat, Despre cartea lui Daniel, Despre Cristos și Anticrist, la care se adaugă Tradiția apostolică și Contra Noetum. Autorul primei serii ar fi un preot roman, adversar al papei Calist, fără nici o legătură cu martirul Hipolit. Nautin îi atribuie numele Iosipos menționat de câteva manuscrise. Al doilea grup de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
autorul operelor cu caracter filozofic semnalate pe statuia descoperită pe Via Tiburtina. În cazul nostru este vorba de un exeget de înalt nivel, dovedind o bogată cultură biblică. În Com. Dan., Hipolit face trimitere, în două rânduri, la tratatul despre Anticrist: „Un studiu amănunțit al problemei Anticristului există deja într‑o altă lucrare. Nu dorim să rediscutăm această temă” (IV, 13, 1). De asemenea în IV, 24, 7: „Mai târziu, când cele zece coarne vor crește pe capul fiarei, la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe statuia descoperită pe Via Tiburtina. În cazul nostru este vorba de un exeget de înalt nivel, dovedind o bogată cultură biblică. În Com. Dan., Hipolit face trimitere, în două rânduri, la tratatul despre Anticrist: „Un studiu amănunțit al problemei Anticristului există deja într‑o altă lucrare. Nu dorim să rediscutăm această temă” (IV, 13, 1). De asemenea în IV, 24, 7: „Mai târziu, când cele zece coarne vor crește pe capul fiarei, la sfârșitul lumii, în mijlocul lor va apărea Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Anticristului există deja într‑o altă lucrare. Nu dorim să rediscutăm această temă” (IV, 13, 1). De asemenea în IV, 24, 7: „Mai târziu, când cele zece coarne vor crește pe capul fiarei, la sfârșitul lumii, în mijlocul lor va apărea Anticristul, de care am vorbit mai înainte”. Cu siguranță, Antichrist este anterior Comentariului la Daniel, care ar fi putut fi redactat - tonul tensionat al scrierii îndreptățește această presupunere -, la scurt timp după persecuția declanșată de Septimiu Sever, în 202‑203. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
timp după persecuția declanșată de Septimiu Sever, în 202‑203. În acest caz, data compunerii Antichrist‑ului s‑ar situa în jurul anului 200. II. Tratatul De Christo et Antichristo Introducere Vom prezenta și analiza, într‑o primă etapă, tratatul despre Anticrist, primul de acest gen din literatura creștină. De Christo et Antichristo are aspectul unei epistole demonstrative, epideictice, adresată unui frate, pe nume Teofil, preocupat de nouissimae res. Hipolit îi scrie (1, 1‑2): Întrucât ți‑ai exprimat dorința, iubite frate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
două mici modificări: 1-4 ΒΔ≅≅∴:4≅< 2‑4 despre caracterul inspirat al profețiilor; Hipolit încearcă să își convingă cititorii de veridicitatea surselor folosite; 5 ΒΔ2γΦ4Η - lista punctelor care vor fi tratate pe parcursul lucrării; Β∴Φϑ4Η (6‑66) 6 natura Anticristului; portretul său moral și metafizic realizat prin contrast cu portretul moral și metafizic al lui Cristos (nouă opoziții); 7‑14 prima opoziție: leul ca simbol; 7‑13, al lui Cristos (Gen. 49,8‑12; Iuda); 14, al Anticristului (Deut. 33
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
6 natura Anticristului; portretul său moral și metafizic realizat prin contrast cu portretul moral și metafizic al lui Cristos (nouă opoziții); 7‑14 prima opoziție: leul ca simbol; 7‑13, al lui Cristos (Gen. 49,8‑12; Iuda); 14, al Anticristului (Deut. 33,22; Dan); 15‑18 Anticristul ca tiran eshatologic; dosar de mărturii scripturistice (în special Ier. 8,16); 19‑28 profeția din Iezechiel; introducere la comentariul celor două capitole (2 și 7) din Daniel; 29‑33 paranteză teoretică: despre
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
metafizic realizat prin contrast cu portretul moral și metafizic al lui Cristos (nouă opoziții); 7‑14 prima opoziție: leul ca simbol; 7‑13, al lui Cristos (Gen. 49,8‑12; Iuda); 14, al Anticristului (Deut. 33,22; Dan); 15‑18 Anticristul ca tiran eshatologic; dosar de mărturii scripturistice (în special Ier. 8,16); 19‑28 profeția din Iezechiel; introducere la comentariul celor două capitole (2 și 7) din Daniel; 29‑33 paranteză teoretică: despre primejdia de a revela ceea ce profeții au
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]