KorAP: Find »[drukola/base=arhivar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...122 >

3,039 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

cu grijă, ca să nu mă supere și mai rău. Am pornit din nou spre administrație cu gândul să cer o cameră mai ferită, unde să nu mai fiu la discreția bătrânilor pisălogi. Filip reușise să-mi strice ziua. Văzându-mă, Arhivarul a început să-și tot fixeze, încurcat, ochelarii pe nas. I-am spus ce se întâmplase. El dădu înțelegător din cap. Știți cum sunt bătrânii, mă consolă. Pe urmă, pe un ton îndatoritor, mă încredință că nu exista o cameră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
lumină, deasupra ierburilor crescute pe peticele de pământ dintre stânci. Păreau puse acolo anume ca să le aducă aminte bătrânilor că nu trăiau într-o lume oarecare, că nu trebuiau s-o judece după azilul lor mizerabil. Dincolo de zidurile între care Arhivarul strângea hârțoage pentru o istorie a tuturor ratărilor, lumea își striga, pe țărm, gloria și reproșurile. Voi sunteți vinovați dacă existența voastră nu e cum s-ar cuveni să fie, era avertismentul mut, permanent, al acelor stânci de marmură, singurul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cu poze, dar nu era joc ce făceau. Sau dacă era un joc, el era profund serios. Pe măsură ce realitatea mușca mai adânc din trupul lor, se refugiau mai mult în amintiri imaginare. Apoi am făcut legătura cu ce-mi spusese Arhivarul și dintr-odată subrealitatea acestui refugiu mi s-a părut copilăros de logică. Toți își lăsaseră cândva trecutul la arhivă, după care, cu timpul, profitând de faptul că nimeni, cu excepția Arhivarului, nu cunoștea adevărul, căutaseră să uite unele lucruri din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
imaginare. Apoi am făcut legătura cu ce-mi spusese Arhivarul și dintr-odată subrealitatea acestui refugiu mi s-a părut copilăros de logică. Toți își lăsaseră cândva trecutul la arhivă, după care, cu timpul, profitând de faptul că nimeni, cu excepția Arhivarului, nu cunoștea adevărul, căutaseră să uite unele lucruri din viața lor, să le azvârle din memorie și să mobileze altfel încăperile goale. Să spun, deși n-ar mai fi nevoie, că nu mă scandaliza minciuna. Ar fi fost, dealtfel, caraghios

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
lipitori crescute pe trupul realității. Uneori, seara, când coridoarele se goleau de lume, îl vedeam pe câte unul dând târcoale prin apropierea arhivei, singur, tăcut, cu gulerul la halat ridicat ca să nu fie recunoscut, de parcă adevărul aflat înlăuntru, în hârțoagele Arhivarului, păstrat ca plantele presate în ierbar, putea fi mirosit, adulmecat. După care cei care se învârteau pe-acolo se duceau pe țărm, se uitau la stânci și la mare, înțelegând probabil că n-aveau să mai regăsească niciodată trecutul întreg

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
poate îndura un om, în ce doză care să nu fie mortală. Numai zeii și brutele sunt mașini fiziologice desăvârșite pe care nici un adevăr nu le poate deregla. Din acest motiv, cred, arhiva fusese înzestrată cu o broască solidă, iar Arhivarul avea ordine stricte, să nu permită nimănui accesul, acolo, în lipsa lui. Dacă la început arhivei nu i se dăduse, poate, prea mare importanță, cu vremea devenise o veritabilă magazie cu dinamită. Unii, îndeosebi Domnul Andrei și Siminel, pretindeau că și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Bătrânului se găsea în arhivă, într-un plic special, sigilat cu ceară roșie, dar cei mai mulți, auzind asta, zâmbeau: „Basme”. În orice caz, pentru acest ipotetic secret fuseseră întreprinse, cu ani în urmă, singurele tentative de forțare a arhivei. „Odată, când Arhivarul zăcea bolnav - mi-a povestit Domnul Andrei - Mopsul a reușit să desfacă broasca și a încercat să se strecoare înlăuntru. A împins ușa, dar ce spaimă a tras! În încăpere, ce credeți, fusese lăsat de pază un câine uriaș care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cerut insistent să se dea foc hârțoagelor, pentru ca să nu mai tenteze pe nimeni și să nu existe pericolul ca într-o zi un intrus să-și vâre nasul în tainele celorlalți și să-i terorizeze după aceea. Destul că știa Arhivarul. Mai bine se transforma totul în cenușă, în scrum și astfel dispărea orice pericol. Dar alții s-au împotrivit și au rugat să nu se dea totuși foc arhivei. „Poate că într-o zi...” Nu prea știau ei la ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Puteau să-și dea frâu liber închipuirii, să mintă, să viseze, să-și remodeleze amintirile, de parcă timpul era de ceară, și se fereau cu grijă să se mire de alții pentru ca la rândul lor să fie crezuți. Numai când apărea Arhivarul deveneau reticenți și stânjeniți, stricând, atunci, totul. Antipatia pe care mi-o inspirase omul dintre hârțoage și care sporise destul de repede (se pretindea istoric de meserie, dar în afară de istoria azilului nu știa probabil nimic), mă făcea să nu văd cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
hârțoage și care sporise destul de repede (se pretindea istoric de meserie, dar în afară de istoria azilului nu știa probabil nimic), mă făcea să nu văd cu ochi buni stânjeneala și teama lor. Mă enerva faptul că se gudurau în jurul mitocanului de Arhivar, că-l salutau, plini de respect, ca să-i câștige bunăvoința, deși înțelegeam de ce se purtau așa. Stârpitura știa tot, despre fiecare! Era gardianul trecutului lor, notat conștiincios în hârțoagele îngălbenite, clasat, ordonat, pregătit pentru orice, inclusiv pentru compromiterea celor care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
lui, putea să măsluiască orice, ori să divulge unele lucruri neplăcute. Era de ajuns să scape o vorbă, bârfitori existau destui în azil. O asemenea perspectivă îi intimida și chiar îi înfricoșa pe toți, silindu-i să fie prudenți, iar Arhivarul abuza de asta purtându-se ca unul din acei mici despoți care repetă la bucătărie ceea ce au văzut în salon. Își arăta dinții stricați și putrezi, de-ți venea să-l pleznești peste mutră, având aerul cuiva care zice în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
având aerul cuiva care zice în gând: „Lasă „ nu mă păcălești tu pe mine. Eu știu cine ești în realitate. Fă pe deșteptul cu alții”. Asta m-a făcut să iau foc când Domnul Andrei mi-a atras atenția că Arhivarul îl trăgea de limbă pe portar în legătură cu mine. „De ce te interesezi de mine pe la alții, domnule?” m-am răstit la el năvălind în arhivă. Surprins, Arhivarul s-a retras ca un șobolan speriat în spatele mesei la care lucra. Împiedecându-se, și-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
m-a făcut să iau foc când Domnul Andrei mi-a atras atenția că Arhivarul îl trăgea de limbă pe portar în legătură cu mine. „De ce te interesezi de mine pe la alții, domnule?” m-am răstit la el năvălind în arhivă. Surprins, Arhivarul s-a retras ca un șobolan speriat în spatele mesei la care lucra. Împiedecându-se, și-a scăpat ochelarii pe jos și, căutându-i, a călcat din greșeală pe ei și a zdrobit lentilele. Fără ochelari nu mai vedea nimic. Era ridicol

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mult când vroia să-și răcorească sângele aprins. Portarul, Aristide, ba chiar și câțiva îngrijitori s-ar fi bucurat de favorurile ei capricioase. Căci a doua zi Moașa se purta cu ei de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Numai Arhivarul nu se consolase, se pare, să se socotească un ibovnic de ocazie, tolerat pentru o noapte ca în patul Cleopatrei. Făcuse o pasiune pentru Moașa și suporta greu să se vadă înlocuit cu alții. Se învârtea ca un câine credincios

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ridicol și agresiv, cu ochii lui de viezure bulbucați de furie neputincioasă, de gelozie și de suferință și ai fi zis că, văzând-o pe Moașa, vom asista la o scenă violentă, cu reproșuri amoroase. Când colo, în clipa aceea Arhivarul se fâstâcea, se înroșea tot, își recăpăta aerul supus și devotat, întorcându-se în camera lui plină de hârțoage și de praf unde clocea probabil în taină planuri de răzbunare și de mărire care să-l scutească definitiv de asemenea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
scaieții din zona stâncilor de marmură, căci dintr-acolo se auzeau sunetele rău prevestitoare. Cum în azil nu existau decât patru felinare, a fost o adevărată bătaie cine să pună mâna pe ele pentru a-și arăta devotamentul față de Moașa. Arhivarul ar fi vrut să se ducă singur; fără concurenți. Din păcate pentru el, nici portarul, nici Dominic, nici un îngrijitor spătos, cu perciuni lungi și ochi goi, n-au cedat. Dar cercetările au fost infructuoase. Oricât au răscolit cei patru țărmul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
apărut într-o dimineață cu o bufniță în brațe. Mopsul a mârâit: „Cum a găsit-o ăsta tocmai când a căutat-o singur?” Și a lansat imediat zvonul că portarul prinsese bufnița în cătun și că, bineînțeles, era altă bufniță. Arhivarul, în schimb, s-a îngălbenit. De gelozie, probabil. A vrut să ia pasărea, s-o ducă el, dar portarul s-a încăpățânat, n-a vrut să-i cedeze această favoare. „Eu am prins-o, eu o duc”. Și a intrat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
o ducă el, dar portarul s-a încăpățânat, n-a vrut să-i cedeze această favoare. „Eu am prins-o, eu o duc”. Și a intrat în camera Moașei, extrem de mândru de trofeul lui, sub privirile pline de ură ale Arhivarului. Ghinionul acestuia nu s-a oprit aici; întâmplător, fiindcă și eu eram convins că bufnița fusese prinsă în cătun, în noaptea următoare cântecul sinistru nu s-a mai auzit. Mulțumită, Moașa a dat ordin ca pasărea să fie împăiată, iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
triumfali” am zis, cu o urmă de frondă. „În orice caz, m-a avertizat Dinu, trebuie să te aștepți la represalii”. A avut dreptate. A treia sau a patra zi, sub pretext că nu exista pentru moment nici un loc liber, Arhivarul mi-a vârât în cameră un străin care venise să-și trateze la mare - dar de ce la un azil? - o afecțiune respiratorie. „Temporar”, m-a asigurat Arhivarul, poruncind să se aducă încă un pat care a fost așezat la fereastră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a patra zi, sub pretext că nu exista pentru moment nici un loc liber, Arhivarul mi-a vârât în cameră un străin care venise să-și trateze la mare - dar de ce la un azil? - o afecțiune respiratorie. „Temporar”, m-a asigurat Arhivarul, poruncind să se aducă încă un pat care a fost așezat la fereastră, aproape lipit de al meu din pricina spațiului puțin. Necunoscutul nu s-a recomandat. M-a privit fără să zică nimic, rece, aproape cu dușmănie, apoi s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
se grăbească. Alt chin. Numai că de data aceasta scăpam mai ușor. Ieșeam, mă duceam la Dinu sau pe țărm, mai ales că individul avea obiceiul să doarmă și după-amiaza. De cunoscut, nu-l cunoștea nimeni în afară de Moașa și de Arhivar, cu care fusese văzut sărutându-se. Portarul, când l-am întrebat, a ridicat din umeri: „Habar n-am cine e, domnule sculptor”, deși am avut impresia că mințea. Aristide a venit să-l consulte tot în cameră. Individul se plângea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
un efort aproape dureros capul spre ușă. Nu era nimeni. M-am ghemuit atunci sub pătură și cred că am ațipit. Când m-am trezit, mi-am adus aminte de vocea pe care o auzisem; trebuia să fi fost a Arhivarului, dacă nu cumva visasem acest amănunt. Încă mai era întuneric. Uneori mi se părea că marea horcăia ca un animal muribund. Apoi își relua răsuflarea normală, puternică, de animal sănătos. M-am revăzut la închisoare pândind zorile într-un ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
am aruncat cu o carte groasă. Umbra s-a sfărâmat în bucăți, însă toate cioburile de umbră continuau să înainteze. Se apropiau din ce în ce mai mult, unele au început să se cațere pe pătură. Deodată ușa s-a deschis și a apărut Arhivarul; s-a apropiat fără să facă nici un pic de zgomot, parcă avea picioare de pâslă, a strâns de pe podea și de pe marginea patului cioburile de umbră, le-a vârât într-un săculeț de hârtie, după care, ținând strâns săculețul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mine, examinându-mă rece și arogant prin lentilele ochelarilor. Și a izbucnit într-un hohot de râs strident, care se auzea și după plecarea lui. Am fugit să-l ajung și m-am dus la arhivă. Cu ochelarii pe nas. Arhivarul stătea la masă și scria. Semăna din nou cu un viezure. S-a speriat când m-a văzut, s-a ridicat în picioare și tremura: „Ce doriți, domnule sculptor? Doriți ceva?” repeta el înfricoșat și servil. „Nu doresc nimic”, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
proprie, marea teorie a vieții lui, „teoria orificiului”, care suna pe scurt astfel: venim pe lume printr-un orificiu, respirăm printr-un orificiu, ne hrănim printr-un orificiu și dispărem printr-un orificiu. În clipa când sosea Moașa, însoțită de Arhivarul, Călugărul devenea serios, tușea de două, trei ori ca să-și dreagă glasul și începea ceremonia funebră. Un cor prăpădit de bătrâni, dirijat de Dodo, se străduia din răsputeri să fie la înălțimea situației, în timp ce, în asistență, toți stăteau cu capetele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]