374 matches
-
toate aceste cazuri, cu compoziții rafinate, ilustrînd - uneori - ceea ce Mihai Zamfir numea, în volumul său dedicat evoluției poemului românesc în proză (1981), un avangardism născut ca revoltă față de „suprasaturația culturală”. Majoritatea indică o mutație (sinucidere) avangardistă a estetismului. Cochetînd cu avangardismul Aparent, proza din anii 1915-1930 a lui Ion Vinea este, în cea mai mare parte a ei, puțin datoare avangardei: cîteva poeme în proză, cîteva secvențe mai radicale - „urmuziene” sau ba - incluse în volumul de debut din 1925, Descîntecul. Flori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
latura apodictică, latentă în orice proză suprarealistă”. Minimalizînd, de dragul demonstrației și al încadrării „generice” textele mai puțin sau deloc „poematice“ în favoarea „fabulelor animaliere”, Zamfir vede în Exerciții pentru mîna dreaptă... o „capodoperă a acestei figuri aparte, în sens cultural, a avangardismului”, pe urmele lui Flaubert din Dictionnaire des lieux communs și a lui Leon Bloy din Éxégese des lieux communs. „Speculînd polisemia fiecărui cuvînt-cheie din definițiile sale”, Costin obține efecte estetice remarcabile prin intermediul unor „detonatori semantici” - cum ar fi, de exemplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
criticului cu privire la „originea cultă a poemului în proză suprarealist” sînt în general pertinente. O observație se impune totuși: nu de „suprarealism” e vorba aici (termenul e, de altfel, mult prea lax și prea vag definit de către stilisticianul român), ci de avangardismul „estetizant” al perioadei pre-suprarealiste... Propunerea lui Mihai Zamfir nu va avea însă ecoul scontat: Costin va reintra în conul de umbră... După mai bine de 70 de ani de la debutul său editorial, unicul său volum va fi republicat abia în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ființă, pe nesimțite, fără congrese, fără programe, fără fonduri de propagandă, și din frămîntarea acelorași nevoi, sub imperiul aceleiași chemări și-a împlîntat, înainte, limpede, idealul”. Pentru ca în final să asistăm la o afirmare a orgoliului național în materie de avangardism (privit ca expresie supremă a sincronizării): „Artiștii români și-au spus la timp, și printre cei dintîi, cuvîntul. Niciodată, în istoria țării, nu s-a mers astfel, în pas cu vremea”. O deplasare oarecum similară întîlnim și în „Manifestul activist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
punct de reper și de plecare specific național” („Noua expoziție a lui Marcel Iancu“, în Facla, 8 decembrie 1923). Autorul va opune „falsei tradiții” culte (de import recent) autenticitatea tradiției populare locale, pe care o revendică drept substrat „legitimator” al avangardismului autohton: „Pictura fără subiect și literatura fără subiect nu sînt, însă, lipsite de legături cu arta și poezia noastră populară. O plimbare pe cheiul Dîmboviței printre scoarțele țărănești e mai persuasivă decît orice argumentație. Poezia populară, de asemeni, cînd nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
conjuncturală, bazată pe afinități de suprafață, pe receptivitatea la avangarda europeană și pe apartenența comună la „spiritul nou”. Complexul nerecunoașterii externe se manifestă uneori la Contimporanul printr-un complex de superioritate, ilustrat - compensator? - prin teza „precursoratului” autohton în materie de avangardism. Iată - în acest sens - o notiță din numărul 47: „M. Seuphor. Carnet Bric-a-brac (ed. Het Oversicht), versuri și proză în flamandă și franceză, în maniera paralogică ilustrată la noi de Urmuz, mai tîrziu în străinătate de Kurt Schwiters.“ și o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dată un curent internaționalist și emancipator, aflat „în slujba revoluției” proletare... Problema celor de la unu constă în imposibilitatea lor de a interveni eficient (citește: politic) în realitate prin artă. Drept urmare, foarte curînd, apare sentimentul insatisfacției față de caracterul anarhic, obscur al avangardismului și al suprarealismului, ineficiente în planul acțiunii sociale. Nici Sașa Pană, nici Stephan Roll, nici Sernet sau mai tînărul Miron Radu Paraschivescu nu erau propriu-zis niște suprarealiști. Adeziunea lor la principiile noului curent era mai curînd conjuncturală, superficială, mimetică: un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în artă și literatură Der Sturm. Ele sînt proprii esteticii expresioniste (...) dar o notă particulară le-o dă rolul capital chemat să-l joace în cadrul lor tocmai actul «constructiv»” (Literatura română și expresionismul, ed. cit., p. 110). În volumul East-European Avangardism, english version - Pàl Varnai, Akademiai Kiado, Budapest, 1992, Endre Bojtar face însă o distincție clară între prima etapă, expresionist-activistă a revistei și faza a doua, constructivistă, afină programului de la Contimporanul: The expresionism of Ma, called activism, was, from 1922, replaced
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ambiția de „insularizare” (de singularizare estetică), voința de exigență artistică și de respingere a teatrului aservit gustului comun și, mai ales, programul manifestărilor trimit mai degrabă către un teatru „alternativ” postsimbolist decît către unul propriu-zis „de avangardă”. Atît cît este, avangardismul acestui teatru poetic ține de caracterul său neconvențional: înnoitor, anticomercial, informal, susținut cu mijloace tehnice precare într-o sală „cît o batistă”, de numai 100 de locuri. Aflată sub direcția scriitoarei Mărgărita Miller-Verghi, sala era unul dintre saloanele Maison d
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
noastre interbelice, cu deosebire în proclamații și manifeste: stilul retoric, exclamativ, maximalist-bombastic al futurismului se combină adesea cu (auto)deriziunea relativistă și bufă a dadaismului. Considerații pătrunzătoare pe această linie găsim la Ion Pop în capitolul „Literatura manifestelor” din volumul Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, București, 1969, pp. 40-51 (reluat cu modificări în Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, București, pp. 397-407): „Ceea ce izbește în manifestele avangardiste, indiferent de nuanță, e teatralitatea lor. Militantul avangardei își compune cel mai adeseori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
refer în special la capitolul „Șansa (ratată) de a avea o avangardă”, în Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a avea o avangardă”, în Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, pp. 82-101, și la capitolul introductiv „Preliminarii: receptarea critică a avangardismului românesc” din cartea lui Ovidiu Morar despre Avangardismul românesc, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005. Ambele au un caracter succint și sintetic, urmărind (prima) „traseul de creastă” al receptării moderniste interbelice (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu - nu și Perpessicius!) sau „recuperînd” (cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Eminescu - plasați sub zodia „poeților maudits” - fusese făcută și de Geo Bogza, în manifestul său apologetic din unu („Urmuz premergătorul”). Peste decenii, Marin Mincu o va recupera teoretic, „din perspectiva unei istorii a formelor artistice”, în studiul introductiv la antologia Avangardismul poetic românesc. În numărul 1 al revistei Capricorn, chiar lîngă recenzia lui G. Călinescu despre Pagini bizare, Boz e prezent cu un studiu despre Mihai Eminescu, transformat ulterior într-un mic volum litografiat (Eminescu, încercare critică, 1932). Cele mai importante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
E vorba însă de un „anarhism pozitiv”, afirmativ, vizibil și în atitudinea revistei Ulise, cea mai matură și mai neexclusivistă dintre revistele noii generații, după G. Călinescu. Istoricul literar Emil Manu are dreptate să vadă în ea o „stabilizare a avangardismului”; cele patru numere, apărute între 15 mai 1932 și 4 ianuarie 1937, nu au avut „o pondere în acțiunea de ruptură, de șoc a modernismului românesc de tip avangardist, ci mai mult în aceea de consolidare a cuceririlor moderniste”. Este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția critică autohtonă. O deplasare dinspre marginea spre centrul sistemului literar, dinspre critica de susținere practicată, în anii ’20, de către unii artiști și scriitori modernisto-avangardiști (George Ciprian, Ion Vinea, Tudor Arghezi, Sașa Pană, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Stephan Roll
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urmuzian în raport cu „folosința obștească a cuvintelor” țintește, într-adevăr, luminarea „nonsensurilor realității”. Pe urmele lui G. Călinescu, Tudor Vianu cade însă în capcana „iluziei realiste”: „Ridiculizarea clișeelor e un mijloc curent în umorul realist” (p. 178). Dezvăluind unul dintre „paradoxurile” avangardismului, esteticianul tinde să explice totul prin echivocul semantic, automatism și convenție: „dezvoltarea echivocurilor stă la originea multora din fabulele și metaforele poeților. Dar (...) respingerea unei convenții a automatismului nu-l scutește pe Urmuz să cultive o convenție a efectelor comice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
care ar consta în respectarea lor”. În numele acestei concepții, G. Călinescu admite, în principiu, „absurdul” literaturii lui Urmuz și Eugène Ionesco, dar le respinge valoarea. Asemeni compunerilor lui Urmuz (care „nu puteau depăși limitele unor farse”), pentru G. Călinescu, întreg avangardismul e „o experiență utilă pentru artă, sfărîmătoare de prejudecăți, dar incapabilă să producă opere mari”. Devine limpede — observă Nicolae Manolescu — faptul că „Ionescu și Urmuz sînt respinși fiindcă opera lor nu respectă această proporție ideală”. În treacăt fie spus, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
primul său editor, Sașa Pană, îl repune în circulație. Mai întîi în 1969, prin intermediul Antologiei literaturii române de avangardă, Cuvînt introductiv de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1969, apoi prin reeditarea - adăugită - a Paginilor bizare (Editura Minerva, București, 1970). Avangardismul poetic românesc al lui Ion Pop (EpL, 1969) și monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (Ed. Dacia, Cluj, 1970) vor „dubla” exegetic travaliul editorial al arhivarului avangardei românești... Recuperarea poststalinistă. Urmuz și „rădăcinile sale folclorice” Ideea „rădăcinilor folclorice” urmuziene va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la centenarul său, în 1983, la concurență și, uneori, în convergență cu recuperarea textualist-experimentalistă. Un exemplu în acest sens îl oferă studiul introductiv la antologia Avangarda literară românească (Ed. Minerva, București, 1983) de Marin Mincu: „Urmînd unei tradiții culturale folclorice, avangardismul românesc este, cum ar spune E. Papu, «protocronic» prin Urmuz” (p. 19). Criticul vede o compatibilitate între poezia folclorică și circulația orală de pînă în 1923 a scrierilor urmuziene: „Existența lui Urmuz ca «tradiție orală» a avangardei nu contrazice tiparele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
orală» a avangardei nu contrazice tiparele poeziei românești de proveniență fundamental folclorică” (ibid.). Ideea legitimării interne prin folclor a textelor avangardiste autohtone își va găsi ecou și în rîndul cercetătorilor străini. Potrivit lui Serge Fauchereau, dar și altor comentatori străini ai avangardismului românesc „există, în literatură, ca și în cultura populară din România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lua parte la întîia parte a războiului mondial din pricina repartizării lui ordonate ca ofițer în administrația harnașamentelor”. Recuperarea protocronistă este explicită în chapeau-ul redacțional „Un caz limită” care preia un fragment din Marin Mincu („Urmînd brusc unei tradiții literare folclorice, avangardismul românesc este, cum ar spune Edgar Papu, protocronic prin Urmuz”), ajungînd la interogații patetic-retorice de genul: „Cum a fost posibilă reforma radicală asupra limbii literare înfăptuită de Urmuz la noi în premieră mondială, într-un timp poetic în care sămănătorismul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Morala fabulei urmuziene” — consideră Mircea Scarlat — stă în „renunțarea la semnificatul tradițional”. Mai puțin convingătoare sînt însă propoziții de tipul: „Urmuz sugerează falsitatea unei estetici fără a indica posibilitatea alteia” (dar ce și de ce ar trebui să „indice”?). În fapt, avangardismul este privit de Mircea Scarlat dintr-o perspectivă tradițională, organicistă: „Fabula urmuziană este echivalentul unui microb inoculat într-un corp, pe care îl va obliga, automat, la o reacție de autoapărare”. Capitolul pe care Ion Pop i-l dedică lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
echivalentul unui microb inoculat într-un corp, pe care îl va obliga, automat, la o reacție de autoapărare”. Capitolul pe care Ion Pop i-l dedică lui Urmuz în Avangarda în literatura română (Ed. Minerva, București, 1990), după cel din Avangardismul poetic românesc, Editura pentru Literatură, 1969, este, în linii mari, o sinteză a principalelor opinii critice formulate pînă în acel moment. Pornind de la o observație a lui Aurel Rău privind intertextul caragialian („Boris Sarafoff”) din fabula „Cronicari”, dar și de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Pe acest fundal, o redimensionare a avangardei istorice se va produce ca urmare a apariției pe scena literară a „generației ’80”; conceptul de postmodernism - folosit, după 1985, drept stindard legitimator al optzeciștilor - trebuie înțeles și ca o expresie a domesticirii avangardismului, integrat intertextual în cîmpul dinamic al tradiției culturale. Dacă protocronismul legitimează politic și identitar inovația estetică radicală, postmodernismul re-legitimează estetic avangarda, cu o vădită simpatie (implicit ideologică) pentru caracterul „cosmopolit”, „subversiv”, „antiautoritar”, „demofil” (v. „coborîrea poeziei în stradă”) și „detabuizant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
subversiv”, „antiautoritar”, „demofil” (v. „coborîrea poeziei în stradă”) și „detabuizant” (la modul ludic, ironic, parodic și experimental) al acesteia. Sub presiunea noului concept, ideea înrudirii între experimentalismul postbelic (înțeles ca model „afirmativ”, ca „preocupare pentru articulațiile formale ale operei”) și avangardismul istoric (privit ca fenomen de ruptură și negare radicală a tradiției instituționalizate), introdusă de Marin Mincu în prelungirea teoriilor lui Angelo Guglielmi și ale Gruppo ’63 (Avangardismul poetic românesc, 1983), va fi oarecum marginalizată. (Ovidiu Morar vede în această propunere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]