844 matches
-
Enea - trebuia neapărat s-o facă... - nu transformă textul lucrețian într-un manifest politic sau într-o pledoarie pentru puterea unui singur om! Venus exprimă pur și simplu atât plăcerea sexuală, cât și bucuria divină, atât jubilația corporală, cât și beatitudinea spirituală... Ea ne guvernează permanent, pentru că e numele acelei forțe oarbe acționând asupra epicentrului materiei. Plăcerea ne ghidează, ne conduce, ea se află la cârma vasului. Voința liberă vizibilă în clinamen se îndreaptă într-o singură direcție: voluptatea. Gândirea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
o ipotetică suliță aruncată de un om cu o putere extraordinară după ce trece de hotarele lumii? Sfârșit al oricărei transcendențe, instaurare a imanenței celei mai totale: evident, chiar dacă Lucrețiu se înclină în fața zeilor epicurieni compuși din materie subtilă, indiferenți în beatitudinea lor și instalați în interlumi, ateismul s-a născut deja. Ideea morții zeilor progresează, la fel și cea a morții lui Dumnezeu, care permite nașterea oamenilor și a puterii asupra destinului lor. A ști să trăiești presupune să înveți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
orașului, care va schimba lumea în jurul său, și nu în ultimul rând creștere populațională. Braudel și Gauchet au ceva în comun. Ambii se gândesc la depărtarea omului de ,,somn", de ,,adormire", de ,,vraja" religiei, care conferă omului o stare de beatitudine, în mijlocul căreia totul este posibil și dezirabil. Evident că lumea trezită este o lume atroce, reală și rațională. Dacă ar fi să înțelegem sensul sintagmei ,,vremurile bune de altădată", atunci acesta ar fi singurul sens spre care am putea merge
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
un rău absolut, plin de durere, suferință și angoase și neagă apodictic posibilitatea ca vreun efort uman să o facă mai tolerabilă. Fericirea poate fi atinsă prin extincția completă a existenței conștiente, a volițiunii și a vieții. Singura cale spre beatitudine și mântuire este de a deveni perfect pasiv, indiferent și inert, asemenea plantelor. Binele suveran este abandonul gândirii și al acțiunii". L.V. Mises, Acțiunea umană, www.mises.ro, p. 28. 216 Simion Mehedinți, Civilizație și cultură. Concepte, definiții, rezonanțe, Editura
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
securizant. Opera, pentru a fi mai conciși, se cuvine protejată și înfrumusețată prin ceva exterior, adică tocmai prin natură. Fiindcă natura, în literatură, înseamnă descriere, epitet, metaforă, comparație, așadar acele elemente de înfrumusețare prin care scriitorul exprimă o stare de beatitudine și recunoștință tardivă față de Mamă. În contextul literaturii române, exemplul cel mai elocvent și de necontestat este M. Sadoveanu. Mai mult decât iubire, a avut un sentiment de idolatrie față de mama sa, țărancă simplă, neștiutoare de carte, din satul Verșeni
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de orfan îl va converti mai târziu într-un scriitor care evită sistematic descrierile de natură. Tentația de a-și proteja și înfrumuseța opera prin natură este inexistentă fiindcă el însuși, copil fiind, nu a beneficiat de aceste stări de beatitudine, simțindu-se, dimpotrivă, copleșit și agresat de tot ceea ce îl înconjoară. Restrângând raționamentul doar la repudierea frumosului, avem aici o explicație psihanalitică a teoretizărilor sale anticalofile. Cât privește misoginia sa, am mai amintit că, până la punerea în scenă a piesei
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
la fel, asumarea irealului generează forme palpabile, deci lume. „Să-mi inventez un soi de prezent” (III, 172), își spune într-un loc. Or, prezentul, în concretețea lui, i se refuză lui Cioran, iar el, compensativ, găsește un soi de beatitudine tocmai în absența oricărei dorințe și în proiectarea ca prezență a irealului. Întors în lume, irealul este salvat. La polul opus beatitudinii, durerea, de asemenea, poate să dea senzația trecerii din ireal în real. „Budismul, notează într-un loc Cioran
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
loc. Or, prezentul, în concretețea lui, i se refuză lui Cioran, iar el, compensativ, găsește un soi de beatitudine tocmai în absența oricărei dorințe și în proiectarea ca prezență a irealului. Întors în lume, irealul este salvat. La polul opus beatitudinii, durerea, de asemenea, poate să dea senzația trecerii din ireal în real. „Budismul, notează într-un loc Cioran, asimilează aparența cu durerea, ba chiar le confundă. În fapt, durerea e aceea care-i dă aparenței o dimensiune, o adâncime, o
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
augsut 1960, Cioran nota: „Missa în si minor. Curând vor fi trei ani de când am pierdut contactul cu muzica. Murisem, Bach m-a înviat din morți” (I, 67). Sau: „Ascultând la G. M. două cantate de Bach, exaltare vecină cu beatitudinea” (II, 34). Așadar, beatitudine, jubilare, topire în absolut. Moartea chiar ca exaltare: „Dragostea mea pentru Bach a renăscut. Îmi place să-l ascult pe întuneric. Sting lumina și mă desfăt într-un cavou. Câteodată parcă aș asculta muzică după moarte
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Missa în si minor. Curând vor fi trei ani de când am pierdut contactul cu muzica. Murisem, Bach m-a înviat din morți” (I, 67). Sau: „Ascultând la G. M. două cantate de Bach, exaltare vecină cu beatitudinea” (II, 34). Așadar, beatitudine, jubilare, topire în absolut. Moartea chiar ca exaltare: „Dragostea mea pentru Bach a renăscut. Îmi place să-l ascult pe întuneric. Sting lumina și mă desfăt într-un cavou. Câteodată parcă aș asculta muzică după moarte” (II, 245). Sunt cuvinte
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ascult pe întuneric. Sting lumina și mă desfăt într-un cavou. Câteodată parcă aș asculta muzică după moarte” (II, 245). Sunt cuvinte peste care nimic nu mai e de spus. Vidul înseamnă Dumnezeu și, deci, moarte, iar cunoașterea vidului înseamnă beatitudine. Așa încât, are dreptate Cioran să exulte: „Viața este un lucru extraordinar Ă care nu are nici un sens. Acesta este paradoxul pe care-l trăiesc zilnic” (III, 258). Cu ani buni înainte, o afirmație asemănătoare: „Una peste alta, viața e un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
filosofic și euristic ( Un bătrân student cercetător de astre către magistrul său) ori a reportajului ironic (Dați ordin să înflorească magnolia). Odată cu Viața la treizeci și trei de ani (1981) se înstăpânește tematica desacralizării, care duce la o lirică născută nu din beatitudine, ci din sentimentul spaimei existențiale: „Scriu poezie dintr-o frică grozavă” (La mormântul lui Mihai Eminescu II). În volumul Balada vestitorului și alte poeme (1986) recursul la prozodia clasică și priza la real lasă impresia unei întoarceri la tradiționalism. Dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290498_a_291827]
-
Gheorghe Boancă Baba, capra și iubitul Ulei pe pânză 1992 „Coborât parcă din „Amintiri din copilărie”, pașnicul Gheorghe Boancă a coborât în dulcele târg al Ieșilor tocmai din nemuritoarele șoapte ale codrilor de la Țibănești, aducând cu sine o stare de beatitudine și umor specifice țăranului moldav. Dar, spre deosebire de Ion Creangă, șugubățul Boancă povestește întâmplări de altădată sau din prezent cu ajutorul cuvintelor nerostite ale picturii naive. Linii, forme și pete de culoare se contopesc într-un dans poetic, emanând stări emoționale ori
50 de ani de artă naivă în România : enciclopedie by Costel Iftinchi () [Corola-publishinghouse/Science/759_a_1584]
-
pune; în orice caz în faptul că și în felul cum și le pune. Pentru moment mă opresc la ceea ce Mazilu numește „prejudecata fanteziei”. Da, așa e; există în favoarea fanteziei o prejudecată prestigioasă și contagioasă. Toată lumea, cu zâmbet transfigurat de beatitudine, se închină fanteziei. Cine se lasă mai greu e fără apel taxat de îngustime a minții, mai de-a dreptul de prostie. Firește, există asemenea proști și (mărginiți care nu văd nimic dincolo de utilitatea cea mai meschină și pentru care
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
în sfârșit, acest Spirit Liber interpretează liber Scripturile. El surprinde Biserica antrenată în propriul ei joc, prevalând din textele din Vechiul Testament sau din Evanghelii, dar chiar și din Epistolele lui Pavel, extrase cu ajutorul cărora el își fondează edificiul său libertin. Beatitudinile ne învață că cei săraci cu duhul vor ajunge mai repede în paradis? Partizanii Spiritului Liber ne îndeamnă să lăsăm Scripturile și să ne întoarcem la inocența primitivă. Pavel afirmă că noi suntem templul lui Dumnezeu? Beghinii și begarzii, amauricienii
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a trăi întru Dumnezeu duce mai curând la râsul până la lacrimi. Formidabilă persistență a tradiției filosofilor râzători... învierea nu trebuie înțeleasă în sensul în care o interpretează Biserica oficială, ca înviere a cărnii, viață eternă, trup glorios destinat nemuririi și beatitudinii, numai pentru cei care o vor fi meritat printr-o viață de penitență, de suferință și de durere. Ea nu se joacă după moarte, ci în timpul vieții. Pentru că individul învie atunci când accede la cunoașterea deplină. Reminiscențe gnostice și în această
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
își găsește legitimitatea în starea de sărăcie a libertinului. Lipsit de toate, fiecare dispune de sexualitatea sa și de folosința absolut liberă a trupului. Willem afirmă că o femeie se poate da fără a păcătui dacă nu posedă nimic altceva. Beatitudinile ne învață: sărăcia ajunge în cer prin însăși starea sa - iar cerul se află taman pe pământ... Nu-i deloc de mirare, așadar, că Bisericii nu-i plac năstrușniciile acestui adept al Spiritului Liber! A legitima furtul, ba chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
dialecticienii pricepuți în teologie. Conservare și depășire a creștinismului, care îndeamnă la detestarea trupului, desigur, dar care propune rămânerea în această stare de ură, fără a oferi vreo deschidere înspre lumina unei desfătări posibile, a unei bucurii legitime, a unei beatitudini imaginabile. Ascetismul se dovedește a nu fi atât un scop cât un mijloc - apropiat de cel al transei șamanice - capabil să reveleze o stază, eventual un extaz... Apoi, în funcție de treapta coborâtă în asceză, fiecare dintre begardele Spiritului Liber va urca
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
divin, a predicii chiar, căci atunci plăcerea e înzecită... Astfel, spiritul subtil, epuizat în asceză, generează perfecțiune și lasă departe în urmă spiritul grosier în care zac cea mai mare parte dintre oameni. XV JOHANNES HARTMANN D’AMTMANSTETT și „adevărata beatitudine” 1. Inocența devenirii. Cunoscut și sub numele de Jean Țesătorul, acest adept al Spiritului Liber compare în fața inchizitorului la Erfurt, pe data de 26 decembrie 1367. Nu cunoaștem amănunte, dar această întâlnire cu furnizorul rugurilor numit de papa Urban al
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
lui pare nu atât nelegiuită cât pioasă: el vrea să-i redea Bisericii vocația ei primă și s-o statornicească de partea păcii, a iubirii aproapelui, a milosteniei, a fraternității, a celor săraci, sărmani și neînsemnați, a celor celebrați în Beatitudini. Dacă prelații catolici ar fi înțeles la momentul potrivit acest mesaj al lui Valla, cu siguranță că Luher ar fi pierdut două sau trei rațiuni de a mai exista! în același spirit și în același an, Valla scrie o lucrare
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
fi studiat cu adevărat. Or, la sfârșitul textului, după strălucitul exercițiu de stil asupra nebuniei, care nu cruță pe nimeni, Erasmus propune o asceză care duce la plăcere: vocabularul pe care-l utilizează nu înșeală - bucurie, fericire supremă, viață preafericită, beatitudine, ocean nesecat de fericire - uniunea mistică întru Domnul generează o jubilare fără precedent. Este, așadar, o nebunie să visezi purificarea - la modul platonician - a sufletului și spiritualizarea trupului; nebunie - iubirea de Dumnezeu, nebunie dorința de a-l imita pe Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
privitoare la viața de după moarte, la o lume de dincolo de lume, la un pretins destin post mortem. Dacă se întâmplă totuși ceva, susține el, aceasta nu se bazează în nici un caz pe principiul vieții de dinaintea morții - cu dezlănțuiri de veselie, beatitudine și bucurii etc. Cum să placă așa ceva Vaticanului? Referitor la formă, nu-i place nici autorul lui Fedon: prea alambicat, neorientat direct spre fapte, încâlcit în logica dialogurilor sale, dens până la exces și în opinia sa, desfășurându-se într-un
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Enea - trebuia neapărat s-o facă... - nu transformă textul lucrețian într-un manifest politic sau într-o pledoarie pentru puterea unui singur om! Venus exprimă pur și simplu atât plăcerea sexuală, cât și bucuria divină, atât jubilația corporală, cât și beatitudinea spirituală... Ea ne guvernează permanent, pentru că e numele acelei forțe oarbe acționând asupra epicentrului materiei. Plăcerea ne ghidează, ne conduce, ea se află la cârma vasului. Voința liberă vizibilă în clinamen se îndreaptă într-o singură direcție: voluptatea. Gândirea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o ipotetică suliță aruncată de un om cu o putere extraordinară după ce trece de hotarele lumii? Sfârșit al oricărei transcendențe, instaurare a imanenței celei mai totale: evident, chiar dacă Lucrețiu se înclină în fața zeilor epicurieni compuși din materie subtilă, indiferenți în beatitudinea lor și instalați în interlumi, ateismul s-a născut deja. Ideea morții zeilor progresează, la fel și cea a morții lui Dumnezeu, care permite nașterea oamenilor și a puterii asupra destinului lor. A ști să trăiești presupune să înveți să
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
antimască.573 „Divina Comedie a ieșit din rândul cărților vii și a fost interpretată ca o carte clasică, puțin citită, puțin înțeleasă, foarte puțin gustată, întotdeauna admirată. A fost divină, dar n-a mai fost vie. Comedie este pentru Dante beatitudinea cerească. Comedie este pentru Boccaccio beatitudinea pământească.”574 Lumea Decameronului sau a Povestirilor din Canterbury nu este una inversată, ca cea a lui Aristofan. Nu răstoarnă universul dantesc cu susul în jos. Este de fapt aceeași lume care a reușit
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]