322 matches
-
termen de comparație. „În fond, tipul Molièresc este un tip «de plâns». Râdem de o situație comică, nu pentru că e «de râs» (așa cum se întâmplă în jocurile comice primitive, în comedia bufă) ci, mai mult, pentru că e «de plâns». Comedia caragialească e o comedie de situații - dar de situații tragice.” Ce se ascunde sub termenul „gratuit”, întrebuințat în legătură cu procedeele tradiționale ale comicului ? Am fi tentați să spunem esteticul, gratuitatea pură era reflectată într-un mod nobil în formula „artei pentru artă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
moralității precum cultura română. „Eu sunt de acord cu tine că în cultura noastră există zone de amoralitate. Asta nu înseamnă, însă, că pe ici pe colo nu a izbucnit și la noi o stare tragică.” Este numaidecât sesizabil decalcul caragialesc al tonului „pe ici pe colo”, dar dincolo de o involuntară contaminare de ton, se relevă proiectul ambițios al tânărului dramaturg de a ridica comedia lui Caragiale la demnitatea tragicului prin epurarea accidentalului, anecdoticului și superficia- lității comice. De ce nu corespunde
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
asupra „statului estetic”, criticul asimilează moravurile, ca suspendare a oricărui demers etic, esteticului. Totodată, Negoițescu consideră că actua- litatea teatrului lui Caragiale nu se datorează unui fond tragic, peren, detectabil prin îndepărtarea iluziei comicului, ci „formidabilei amprente estetice a comicului caragialesc”, „dar acest comic, tocmai fiindcă e pur estetic, nu va deveni niciodată clasic : el se adresează sufletului nostru, în ceea ce constituie valoarea nepieritoare a teatrului caragialesc.” Recunoaște criticul valorile perene ale comediei lui Caragiale ? Cu siguranță da, dar imediat le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fond tragic, peren, detectabil prin îndepărtarea iluziei comicului, ci „formidabilei amprente estetice a comicului caragialesc”, „dar acest comic, tocmai fiindcă e pur estetic, nu va deveni niciodată clasic : el se adresează sufletului nostru, în ceea ce constituie valoarea nepieritoare a teatrului caragialesc.” Recunoaște criticul valorile perene ale comediei lui Caragiale ? Cu siguranță da, dar imediat le decretează parohiale, ele sunt accesibile „sufletului nostru”, prin urmare corespund unei sensibilități românești, fără a se ridica la puterea ideii, a paradigmei culturale care să le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
condamnă să rămână în „estetic indiferent”. Criticul sugerează și o respingere a caragialismului în cultura germană datorită cheii minore, estetic-localiste în paralel cu respingerea estetismului prin excelență amora- list al lui Wilde. „Cred că germanilor le era antipatică seria eroilor caragialești, la fel cum le e în general antipatică occidentalilor arta estetică a lui Wilde etc.” Lăsând la o parte inexactitatea din cea de-a doua parte a afirmației, - Wilde cunoștea succesul în Franța și nu în Anglia și a exercitat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
poporului român” . Stau față în față polemic Transilvania vs Muntenia, prima devenind componentă a României Mari după Unirea din 1918, subiect tratat cu o sensibilitate deschisă către epicul eroizant al epopeii și nicidecum către dramaticul demitizant al comediei de moravuri caragialești, astfel că primele lecturi nu conveneau imaginii ideale despre poporul român în contextul edificator al evenimentului aureolar și al mân- driei naționale, ori știm bine cât de caustic- minimalizator poate fi Caragiale. Pornind de la o ruralitate idilică, lirici- zată patetic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și adesea suburban al „momentelor” și „schi- țelor” lui Caragiale, sensibilitatea tânărului Doinaș are de trecut niște hopuri cuantificate ca reflexe mentalitare. Ethosul ardelenesc se confruntă cu amoralismul munte- nesc desfășurat pe o arie largă, decelabil în acțiunile per- sonajelor caragialești : cinism, superficialitate, tendință odioasă spre moft și zeflemea, „un împrumut caracteriologic adus din Levant”, adică din Balcania în contradicție cu seriozitatea aproape victoriană a ardelenilor, cu purita- nismul lor inervat patriotic. „Primele lecturi din opera lui Caragiale murdăreau imaginea ideală
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Levant”, adică din Balcania în contradicție cu seriozitatea aproape victoriană a ardelenilor, cu purita- nismul lor inervat patriotic. „Primele lecturi din opera lui Caragiale murdăreau imaginea ideală pe care mi-o forma- sem asupra poporului român. Amoralismul și imoralitatea personajelor caragialești transformau aria acțiunilor lor într-un infern de superficialitate și cinism, care nu putea să se împace, în gândul meu, cu spațiul spiritual româ- nesc.” Educația de reflex puritanist a ardeleanului intră numaidecât în scenă, astfel că bunul ardelean este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sfârșește realul, și unde începe ficțiunea ? E imposibil de precizat” . Augustin-Doinaș realizează fascinația modelului, așa cum sesizează derapajul modelului Eminescu în o serie de întrebuințări inadecvate a căror ipostază elocventă o constituie extremismele. Un anumit politicianism împru- mută aparent ludic masca caragialescă fără să realizeze riscul de a o integra. „Ei bine, modelul Caragiale constituie astăzi în România alibiul unui anume tembelism care frizează iresponsabilitatea : grotescul stârnește veselia, în loc să provoace actul reflex al scârbei. Există, așadar, un risc, un imens risc, al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale a filonului tragic, iar critica cerchistă a forțat această anamneză făcută operei comediografului, fapt care corespundea asimilării unui model cultural de către o sensibilitate contrariată, nepre- gătită să-l accepte. Întreaga polemică, precum și lectura pe care cerchiștii o fac comediei caragialești relevă o înfruntare surdă a două spații culturale și răspunsul pe care cerchiștii îl dau acestei provocări corespunde unei etici superioare care le coordonează acțiunea culturală. Pentru cine trag clopotele, Mitică ? De ce trag clopotele, Mitică ?, filmul lui Lucian Pintilie realizat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
era citat chiar de Pintilie într-un text adresat cenzo- rilor săi în 1981 când filmul era deja blocat înainte de faza de postsincron. Decupajul era elocvent chiar și în evidenta sa dimensiune peiorativă pentru impresia de deformare a lumii operei caragialești pe care o generează filmul lui Pintilie. Nota bene, Eugen Barbu văzuse filmul din auzite ! „Din păcate pe scenele noastre, și chiar într-un film, după câte aud, făcut după D’ale Carnavalului, Caragiale e dena- turat și încă la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
director al revistei Săptămâna și una dintre vocile oficiale, deplin angajate ideologic ale regimului : „(...) mă întrebam cu acea curiozitate pe care întotdeauna am avut-o vie în fața mon‑ ștrilor, (s.n.) (...)” . Care monștri ? În orice caz nu este vorba de personajele caragialești care nu au nimic monstruos în ciuda celor afirmate de Eugen Barbu. Monstruozitatea stă în ochiul cineastului devenit ochi al camerei, în viziunea sa cinematografică. Cineastul își privește epoca ca un „contemporan” în sensul pe care Giorgio Agamben îl atri- buia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dramatic» și «singurul profund tragic, profund comic, esențialmente teatru» , constituie și viziunea origi- nară, fundamentală, a lui Caragiale. «Simț enorm și văz monstruos» e formula ce-i rezumă estetica.” Și în acest caz, lentila e de vină în ceea ce privește interpretarea lumii caragialești ca una coșmarescă. Alexandru Paleologu este prizonierul unui regim totalitar - la fel și Lucian Pintilie -, iar viziunea pe care o are despre opera lui Caragiale împru- mută mult acestui context politic prin excelență coercitiv, absurdist și deformator. Opera lui Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Horia-Roman Patapievici în contextul configurării unui profil identitar - sondând psihismul abi- sal al României profunde prin intermediul operei scrii- torului I.L. Caragiale. Scrisoarea lui Pintilie care conține o trecere în revistă a strategiilor de eliminare a unei opere valabile se încheie caragialesc cu propoziția : „Restul sunt mofturi”, afirmație prin care ăneăinspirat regizorul califica chichițele și tertipurile de descalificare a filmului său. Ce altceva este „moftul” decât un mijloc de ădeăreglare derizivă a raporturilor ierarhice în ordinea evenimențialului ? „Mof- turile” însă aveau să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
rile suprapuse, bărbați pe jumătate goi, sexul spelb al unei fetițe într-o lume în care pudoarea nu își are sensul. Această „subpământă” fioroasă cu iz de piranesiană pușcă- rie pe care o filmează regizorul nu apare în lumea operei caragialești. Nici măcar în D’ale Carnavalului mahalaua nu apare atât de odioasă, de lugubră, iar mahalagii atât de dezumanizați. Dimpotrivă, mahalaua respiră o vitalitate care-i este proprie și pe care o scoate în evidență, cu efectele lui, Carnavalul, expresie căzută
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
evidență, cu efectele lui, Carnavalul, expresie căzută în caricatură a balurilor mascate de la curte, dar și o fuziune cu expresia mai elevată a commediei dell’arte căreia Caragiale și Pintilie deopotrivă îi împrumută gesticulația și măștile. Intrarea în universul lumii caragialești se face prin subterană, coșmaresc, cu abandonarea oricăror iluzii pentru cei care intră cum suna textul înscris la Dante în Divina Commedia pe poarta Infernului. Ce reprezintă acel loc unde insom- niacii cartofori joacă conțina ? Ce fel de umanitate populează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
distincția, suavitatea și serenitatea unui peisaj idilic, este aici expre- sia unui indistincții orduriere. Încercarea de desprindere de această animalitate pe care Mița Baston o intenționează printr-un simbolic zbor apoteotic sfârșește în noroi. Ceea ce se găsește în nota comicului caragialesc, un lirism exacerbat, este recuperat de către Pintilie cu un accent în plus. Însă ceea ce regizorul reușește să aducă în registrul monstruosului este propriu și spectacolului de bâlci care oferă uimirii căscate și curiozității tâmpe o teratologie de circ. Ceea ce constituie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
stat modern. Nici Lache, nici Mache, nici Mișu Poltronu, nici Mitică, nici Nae din O situațiune, nu aparțin lumii mahalalei, chiar dacă granițele nu sunt ferm trasate într- un București metropolitan doar în raza Micului Paris. Pintilie a transportat întreaga suflare caragialescă, cu mic cu mare, în mahala și nu în orice mahala, ci în cea mai sordidă dintre ele. Într-un fel, dezideratul comunist își găsește o realizare directă în interpretarea pe care Pintilie o dă operei lui Caragiale. Toate straturile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ceva din eteroclitul unei stultifera navis, minus exuberanța care-i animă pe nebunii medievali. Comentariul din off al regizo- rului care dă indicațiile ne reamintește convenția care construiește o viziune deschisă asupra unui univers dis- topic, suprema deformare a lumii caragialești. „Deschide ochii Pufi, nu spune nimic, închide ochii. Lasă-i să moară proști !” Ultima frază pe care o rostește regizorul este ca și în cazul Reconstituirii ă1971Ă un mesaj direct adresat spec- tatorului și o punere în abis. Evident, nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
spunem, orice gândim în spațiul politic și social al României de azi se regăsește gata pățit, gata spus, gata gândit în textele magistrului” Printr-un decupaj recognoscibil la nivelul unei vulgate avem în dotare un bagaj de efecte și replici caragialești utilizate asemeni unor chei de lectură pentru diferite situații comice sau exasperant absurde. O parte din opera scriitorului, o serie de clișee, funcționează ca interpretant într-un spectru contextual larg. Atât de puternic funcționează prestigiul clișeului caragialian încât el autorizează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a constantelor de predicat”. (trad. mea, A.M.) Sau cum pro- pune chiar Éric Bordas, clișajul este „ce que met en place la mention du style” „ceea ce adaugă utilizarea stilului”. (trad. mea, A.M.) Aceste locuri comune ale expresivității limbajului la personajele caragialești se înscriu în economia simbolico-strategică a clișajului. Într-un fel, clișajul cir- cumscrie reprezentările sociale vagi, recurențele familiare, ca loc geometric de emergență al ideologiilor. Efectul de clișaj este cel care atrage atenția, cel care străbate timpul și prin care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
considerabil statura personajelor, răpin- du-le orice dimensiune tragică, ceea ce i-a fost și reproșat lui Caragiale în repetate rânduri. În tragedie nu este loc pentru conciliere, dimensiunea tragediei înscrie doar opo- ziții radicale aflate în afara spiritul tranzacțional specific lumii caragialești și în principiu comediei. Exegeza lui Nicolae Steinhardt evidențiază chiar și o dimensiune creș- tină a operei dramaturgului, subliniind beneficiile acestor concilieri care suspendă o rezolvare violentă, un posibil conflict tragic. De ce îl aduce în discuție Horia-Roman Patapievici pe Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
derâde- rea, deriziunea și implicit derizoriul acestui râs care coboară totul în derizoriu. Ne aflăm departe de râsul umoristului, deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu rămâne în zona superficiilor, ci vizează conținuturile chiar și în cazul unor aparent benigne conversații. Altfel, bășcălia se diferențiază de conversație prin ceea ce remarca și Gérard Dessons, în La manière folle. Essai sur la manie littéraire et artistique
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
particulară și autoreferențială a unui complex destinal, acela de a fi provincial : „(...) atâta vreme cât cultura noastră este una suprapusă („aplicată”), noi trăim în lumea lui Caragiale, chit că vrem sau nu” . Cu alte cuvinte, condiția umană a periferei românești este una caragialescă, iar Provincia devine simbolul marginalului ca spiritualitate. Eseul lui Alexandru Dragomir pornește de la acceptarea acestei „situațiuni”. Doar că filozoful urmă- rește identificările și în ceea ce constituie un refuz al condiției subalterne al acestei identități derivate sau chiar premisele unei uri
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale”, ci întoarce problema analizând coordonatele unei potențiale identificări structurale cu caragialismul a fiecăruia dintre noi. „Există aproape un refuz freudian de a-l vedea pe Caragiale în noi și pesemne că în orice român de la oraș există un erou caragialesc refulat.” Și în acest caz, filozoful evită o generalizare care decurge aproape automat din teoria sa, aceea că periferiile dezvoltă față de Centru, oricare ar fi el, o formă de dependență care implică și o condiție subalternă, dar și o deformare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]