1,124 matches
-
particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un anumit orizont interpretativ de care ne vom ocupa. Putem spune însă că
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale nu este nici direcția naturalistă, nici cea a povestirii fantastice sau a celei orientale, nici drama, ci comediile și momentele, devenite un depozit inepuizabil de citate reprezentative. Tocmai amfibologiile, expresiile absurdiste, sau într-un cuvânt „enormitățile” debitate de personajul caragialian au trecut bariera timpului, fiind vehiculate în registrul cult ca mărci de recunoaștere, ca mărci identitare. Cei care le vehiculează le acordă tocmai această supremă valoare de întrebuințare, ele fixează în ceea ce o situație are abnorm, absurd, hilar, grotesc o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aces- tui raport Centru-Periferie, prin care lumea lui Caragiale este exclusiv una provincială, sau dacă nu, una marginală în sensul pe care mahalaua îl conferă acestuit termen. Din punctul meu de vedere, generalizarea nu are baze solide, nu toate personajele caragialiene țin de mahala, însă urba- nitatea societății românești la finele secolului XIX este una precară, în curs de formare. Definiția provincialismului la Alexandru Dragomir ne plasează într-un proces de imitație obstinată a conținuturilor produse într-un centru pres ti-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de a se aplica reflecției. Acest neastâmpăr discursiv coincide cu deambulația sa eratică, cu mișcările necontro- late, cu agitația permanentă. Nae este recipientul unei retorici compulsive, glosolalia sa se face ecoul tumultului discursiv din spațiul mediatic în care renaște personajul caragialian. Intemperanța îi aparține nu și bagajul vast de clișee jurnaliere. Aflăm cu stupoare că Nae a colindat toată noaptea de la o cârciumă la alta, fără intenția de a reveni acasă unde consoarta sa se află în chinurile facerii. Acest context
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al unor viziuni apocaliptice, al unor combustii religioase care fac din ființe mărunte precum Kirilov profeți ai apocalipsei. Viziunea are carac- terul unui montaj cinematografic, a unui bricolaj clișeistic, diverse cadre mediatice decupate sunt reasamblate de o manieră manipulativă. Demonii caragialieni nu au încă gra- vitatea profetismului românesc al generației interbelice, nici febra viziunilor dostoievskiene, ei sunt doar limbuți. Există o anumită iritare a acestui posedat retoric, Nae, care reacționează acid la fiecare încercare a interlocutorului de a modera discursul hipertrofiat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o obscuritate a epocii și care face din Caragiale contemporanul nostru. Acțiunea și Reacțiunea Farsa scrisă în 1880, Conu Leonida față cu reacțiunea, nu avea mari pretenții, însă nota absurdistă combinată cu pasiunea pentru politică, hybris-ul majorității perso- najelor caragialiene, era numaidecât sesizabilă. Eugen Ionescu părea să pornească din același punct cu Scaunele, insistând foarte mult pe calitatea teatrală a scenei epurată însă de amănuntele mic- burgheze care apar la Caragiale. Acesta din urmă insistă pe decoruri, vrea să ne
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
său, iar umbra, cum prea bine știm, este sensibilă la deformare. Prin urmare, vom utiliza această analogie teratologică în contextul procesului de deformare, nicidecum cu valențele anatomo- patologice. Tipul pe care-l invocă acest personaj în registrul defor- mă rilor caragialiene este unul „în paralel”, două figuri asemănătoare și contradictorii legate de același trunchi, prin urmare inseparabile, ceea ce devine esențial la per- sonajele lui Caragiale. Tandemurile de tipul Farfuridi și Brânzovenescu, Lache și Mache au o dezvoltare paralelă, ele pun în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care nu avem dreptul să-l socotim nesincer, cât de acest raport inadecvat între Erou și Putere, între Erou și Societate, inadecvare recuperată la nivelul raportului dintre Text/Discurs și Context. Această disproporție urmărește în mod fatal majo- ritatea personajelor caragialiene care mimează sau chiar au vocația grandorii. În aceste situații, disproporția creează deformarea și devine și o sursă inevitabilă a comicului. Nu este Coriolan Drăgănescu produsul unei retorici, a propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
însă nu exclud suferința și abuzul la care sunt supuse. Al treilea stadiu al violenței reprezintă doar o virtualitate a cărei concretizare este blocată. Disponibilitatea de a exercita violența pe care o demonstrează acest mic funcționar din categoria nevrico- șilor caragialieni cu aparență benignă stupefiază. Lefter este pregătit să tortureze pentru a scoate de la cele trei femei sau doar de la cea însărcinată adevărul, adică recu- noașterea presupusului furt, pentru care funcționarul nu are nicio dovadă. „- Ia, dă-mi- le, mă-nțelegi, la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
expresia facială trădează angajamentul în exercitarea oricărei forme de presiune. Turbatul este Lefter Popescu fără nicio îndoială, iar metamorfoza măruntului funcționar spectaculoasă. Derizoria victimă a șefului ascunde în ea inversul neputinței și resemnării, un apetit copios pentru agresivitate. Dispo- zitivul caragialian al lui „Simț enorm și văz monstruos” s-a pus în funcțiune. Scos din cadrul unei existențe paș- nice, terne, chiar tasate, funcționarul explorează abisul posibilităților pe care i le conferă accesul la putere. D-nul Turtureanu acceptă ca Lefter să
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
întregi. Acest Ulise de provincie balcanică face tot ce-i stă tactic în putință pentru a ajunge cât mai târziu în Ithaca la Penelopa lui. Combativitatea discursivă, dispo- nibilitatea belicoasă constituie expresia esențială a anga- jamentului întru exces al personajelor caragialiene. Lache caută combatanții opiniilor adverse, cei care „în numele principiilor moderne” refuză ideea introducerii pedepsei cu moartea. Invocarea „principiilor moderne” este o încer- care palidă, - citatul indică de fapt vehicularea unui clișeu, și nu aprofundarea unei idei - de a aduce discuția
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
scrisoarea din 6 august 1947, unde Ion Negoițescu își anunță prietenul că-i citise articolul din paginile României Viitoare și conține și prima delimitare care va declanșa polemica, aceea dintre moral și moravuri. „De plâns”, conchide criticul, nu sunt eroii caragialieni, ci moravurile, dar, esențial, tragicul nu se situează la nivelul socialului pentru care moravurile constituie o ipostază, - Max Scheller și Nicolai Hartmann sunt invocați -, ci la nivelul istoriei. Interesul pe care-l suscită „satira de moravuri” a lui I.L. Cara
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
principiu de exorbitare la care am făcut deja referire. „Într-un studiu al lui B. Elvin, Caragiale era scos din seria Labiche-Scribe spre a fi introdus în seria Max Frisch - Friedrich Dürrenmatt. În Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu, paiațeria caragialiană capătă conotații politice. Lumea lui Caragiale împrumută chipul totalitarismului, e stăpânită de frică și aflată sub permanentă supraveghere polițienească, o lume în care bietul Pristanda întrupa ideea cea mai pură de represiune, amărâtul de Spiridon lua înfățișarea unui securist, îmbrăcat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
exorbitat sau mai precis ce apare în plus la Pintilie și nu există nici măcar in nuce la Caragiale ? În primul rând dimensiunea scatologică pe care o con- figurează filmul lui Pintilie constituie o valoare adaugată. Oricât de licențios vorbesc personajele caragialiene, iar în această privință există o moderație pe care scriitorul a avut-o permanent în vedere, nu avem nimic din „merdi‑ vaudage-ul” pus în scenă de Pintilie. Există o certă deli- catețe abilă a prozatorului de a ocoli limbajul licențios
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai este vorba despre opera lui I.L.Caragiale, ci de o lectură a ei cu indicele de refracție propriu unei interpretări. Ceea ce pare a fi reușit Pintilie să realizeze este un profil al identității românești profunde extras din interpretarea operei caragialiene pe care filmul său o pune în act. Caragiale și complexele identității românești În ce constă stilul lui Caragiale ? Cum îl putem iden- tifica ? Alexandru Paleologu remarca sub semnul recurenței o serie de locuri comune de la tipologia personajului la gesticulație
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
efecte și replici caragialești utilizate asemeni unor chei de lectură pentru diferite situații comice sau exasperant absurde. O parte din opera scriitorului, o serie de clișee, funcționează ca interpretant într-un spectru contextual larg. Atât de puternic funcționează prestigiul clișeului caragialian încât el autorizează uneori și colocvia- litatea și antilirismul poeziei optzeciste la un poet precum Ion Stratan. În poemul „Trei” din ciclul Pentameronul, Caragiale se insinuează prin clișeul memorabil : „Atunci feciorul este un stupid. Și ne-njură ?/ Grozav, coane. Parol
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dimensiunea excesivă a unei personalități accen- tuate, caracterizată deopotrivă prin verbozitate și colocvia- litate, iar cei care l-au cunsocut subliniază spiritul causeur al scriitorului în căutarea mai puțin al lui mot juste, cât a lui mot d’esprit. Anticalofilismul caragialian este articulat pe un temperament năvalnic, a cărui revărsare este împie- dicată la marginea foii de hârtie, antiromantismul și anti- lirismul scriitorului devenind semnificative în aceea că blochează mareea și vagul sentimental, retorica și decla- mația care apar doar în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și aici ne află în proximitatea clișajului ca punere în scenă a unei exorbitări retorice. Gesticulația care acompaniază acest retorism s-a pierdut, sunt puține spre mai deloc înregistră- rile unor discursuri parlamentare. Poate că oratoria dezechi- librată a personajelor caragialiene nu ar mai părea doar un exercițiu estetic de deformare. Filmul avea să evidențieze peste puțin timp teatralismul și expresivitatea unei gesti- culații care era mutată de pe scenele teatrelor unde juca „Divina Sarah”, Sarah Bernhardt, pe peliculă. Prima vizio- nare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
marcă identitară o constituie, cum am văzut, enormitatea lingvistică, defor- marea, excesul pe care limbajul îl înregistrează. De fapt, este vorba de două dimensiuni ale excesului. Într-o primă instanță avem chiar excesul de cuvinte, incontinența ver- bală, verbigerația. Personajul caragialian se prezintă adesea sub specia vorbărețului, a limbutului, cel care are limbariță, flecarul intratabil pentru care a vorbi nu importă ce, nu importă cu cine devine o necesitate. Cealaltă dimensiune a excesului ne pune în prezența unei deformări, unei torsiuni
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
comprimarea materialului lingvistic în vederea obținerii clarității, a unei forme mai permeabile în redarea sensului. În virtual această lumină este recupe- rabilă și remarca celebră a lui La Bruyère a cărei semni- ficație se află la antipodul disponibilității discursive a personajului caragialian : „Entre les différentes expressions qui peuvent rendre une seule de nos pensées ; il n’y en a qu’une qui soit bonne” . „Între diferitele expresii care pot reda unul dintre gândurile noastre, nu există decât una care este potrivită.” (trad
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
definească struc- tural opera lui Caragiale ? În sensul unei deformări remar- cate, H.-R. Patapievici postulează existența unei stilistici identitare care se lasă cercetată tocmai prin stilistica ope- rei lui Caragiale, o stilistică deopotrivă a discursivității și a gesticulației personajelor caragialiene transpozabilă ori- când personajelor empirice ale oricărei secvențe temporale ulterioare. Iar acestei stilistici îi corespunde la nivel struc- tural hiperbola, pentru că nu este vorba de a identifica figuri de stil în opera scriitorului, ci practici discursive, conduite emblematice etc.. Însă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unei ideologii sau al unei teologii, care nu îndeamnă la acțiune, ci reclamă non-acțiunea și o euforie particulară a unei universale nimiciri fictive. Mă întorc la întrebările esențiale : această formă cu totul particulară de exces, această deformare corespunde lumii personajelor caragialiene ? Constituie ea un fapt identitar în măsură să califice gesticulația noastră ca români ? Și ceea ce s-a pierdut pe parcurs, este bășcălia, formă de violență aparent beningnă, dar în fond malignă ca un fel de genă recesivă în codul genetico-estetic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un fapt identitar în măsură să califice gesticulația noastră ca români ? Și ceea ce s-a pierdut pe parcurs, este bășcălia, formă de violență aparent beningnă, dar în fond malignă ca un fel de genă recesivă în codul genetico-estetic al personajelor caragialiene ? Constatăm că găsim personajele care să justifice aserțiunea, unul dintre ele este Nae din Situațiune, instalat într-un catastrofism delectabil, altul este Lache din O lacună. Sunt aceste două personaje în măsură să valideze teza ? Răspunsul nu poate fi un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este Lache din O lacună. Sunt aceste două personaje în măsură să valideze teza ? Răspunsul nu poate fi un tran- șant „da” sau „nu”. Însă în mod cert, spiritul bășcăliei este recuperabil din acest inefabil care consituie aura perso- najului caragialian. Excesul nu este însă doar cel al seco- lului său, mai degrabă, în acest exces avem un potențial al unei configurări identitare. Și în cele din urmă, avem chiar acestă extrapolare deformatoare pe care o imprimă chiar textul lui Patapievici
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]