KorAP: Find »[drukola/base=colonist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...116 >

2,881 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

macedo-român din sud, nu se poate explica decât printr-o despărțire relativ recentă a celor două idiomuri, "poate prin secolul al X-lea". Prin urmare, conchide Lot, au avut loc două migrații: una determinată de părăsirea Daciei și retragerea ultimilor coloniști romani la sud de Dunăre, în cele două Dacii, constituite de Aurelian, în Moesia, după 275, iar cealaltă, în sens invers, efectuată de valahii (românii) transdanubieni spre nordul Dunării, categoric înainte de secolul al X-lea, de venirea ungurilor în Transilvania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
observă: "pe când toate limbile romanice au primit, în măsură mai mare sau mai mică, vechi elemente germanice,...numai limbii românești îi lipsesc într-un chip uimitor acele amintiri din perioada rătăcirii (migrației) popoarelor". De-aici deducem că, la venirea goților, coloniștii romani nu mai erau aici (în Dacia). În aceiași termeni se exprima și Miklosich despre strămutarea (evacuarea) coloniștilor din Dacia, din nord în sud, bazându-se pe susținerile lui Vopiscus. Istoricul Tomaschek admitea o continuitate, după 275, dar pentru dânsul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbii românești îi lipsesc într-un chip uimitor acele amintiri din perioada rătăcirii (migrației) popoarelor". De-aici deducem că, la venirea goților, coloniștii romani nu mai erau aici (în Dacia). În aceiași termeni se exprima și Miklosich despre strămutarea (evacuarea) coloniștilor din Dacia, din nord în sud, bazându-se pe susținerile lui Vopiscus. Istoricul Tomaschek admitea o continuitate, după 275, dar pentru dânsul aceasta era una traco-balcanică. Cu privire la elementul rămas în Dacia, el susținea că "nu toți au fost trecuți peste

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
populației rurale în pădurile și munții Daciei, după 275, în fața ocupației barbarilor este plauzibilă și nu mai pare absurdă. Brătianu subliniază un aspect interesant, anume faptul că, în Dacia, romanizarea nu reprezintă cu necesitate un fapt de natură etnică, deoarece coloniștii erau aduși din toate regiunile Imperiului, alcătuind un adevărat mozaic de rase și naționalități. Însă ceea ce s-a petrecut aici a fost, în special, un fapt de natură lingvistică, creșterea influenței latinei, limbă a unei civilizații superioare și a stăpânirii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Rosetti afirma, simplificând, că poporul român s-a format prin amestecul dintre slavii care ocupau regiunile dunărene și prizonierii aparținînd populației romanizate, aduși de ei din sudul Dunării. De fapt, susține Brătianu, este vorba despre trei straturi etnice succesive: 1. coloniștii romani rămași în Dacia, după retragerea din 275, al căror număr este imposibil de precizat 2. prizonierii aduși de dincolo (sudul) de Dunăre de către migratorii veniți aici, între 275-602 3. populația romanizată din sudul Dunării, în special locuitorii celor două

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiului (971-1018), se cuvine să reținem că nu a existat niciodată o separare totală, o "cezură definitivă" între cele două maluri ale fluviului. Este de ordinul evidenței că poporul român nu s-a format numai în Dacia (nordul Dunării), din coloniștii romani lăsați aici de Aurelian, amestecați apoi cu slavii. Este cât se poate de clar că ei (coloniștii) au primit sprijinul elementelor romanizate din sudul Dunării, care au evoluat într-un mediu mai favorabil păstrării latinității. Însă, subliniază Brătianu, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cele două maluri ale fluviului. Este de ordinul evidenței că poporul român nu s-a format numai în Dacia (nordul Dunării), din coloniștii romani lăsați aici de Aurelian, amestecați apoi cu slavii. Este cât se poate de clar că ei (coloniștii) au primit sprijinul elementelor romanizate din sudul Dunării, care au evoluat într-un mediu mai favorabil păstrării latinității. Însă, subliniază Brătianu, este "absolut inexact" să presupunem că teritoriul ocupat actualmente de români (nordul Dunării) a fost părăsit în întregime, de către

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și moesii, înrudiți cu ei, s-au desprins și alcătuiau ramura nordică a tracilor, constituind populația autohtonă a spațiului carpato-dunăreano-pontic. În teritoriile întinse ocupate de geto-daci au pătruns, în decursul veacurilor, și alte etnii, cum au fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au schimbat caracterul etnic al spațiului autohton. În secolele I î. H-I. d. H., s-a închegat aici un mare regat dacic ce a dăinuit de la Burebista (82-44 î

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnogeneza)? După C. C. Giurescu, dacii alcătuiesc baza etnică a poporului român. Această afirmație se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea a prins

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cele 12 orașe cunoscute din Dacia, 9 au nume autohtone, terminația -dava din numele unor orașe (Sucidava, Capidava) a supraviețuit. Pe lângă dacii din provincia romană, în teritoriile învecinate trăiau dacii liberi: în Moldova, Muntenia, Crișana, Maramureș. În cursul conviețuirii, cu coloniștii romani, dacii au fost asimilați de ei, dar au transmis un număr de cuvinte ce au intrat în vocabularul limbii române. Romanizarea Este un proces complex, desfășurat într-o lungă perioadă de timp, pe parcursul câtorva secole. El a început odată cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost strămutați în Moesia, pe pământ deja roman. Dar etapa principală a romanizării o reprezintă perioada stăpânirii romane (106-275). După cucerirea și transformarea ei în provincie, a început procesul de colonizare cu elemente romane sau în curs de romanizare. Numărul coloniștilor a fost însemnat ("infinitas copias hominum") și ei proveneau din întreaga lume romană ("ex toto Orbe Romano"). Coloniștii erau atrași de bogățiile Daciei și erau exponenții (purtătorii) civilizației provinciale romane. În perioada aceasta, ca limbă a statului, a justiției, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
106-275). După cucerirea și transformarea ei în provincie, a început procesul de colonizare cu elemente romane sau în curs de romanizare. Numărul coloniștilor a fost însemnat ("infinitas copias hominum") și ei proveneau din întreaga lume romană ("ex toto Orbe Romano"). Coloniștii erau atrași de bogățiile Daciei și erau exponenții (purtătorii) civilizației provinciale romane. În perioada aceasta, ca limbă a statului, a justiției, a orașelor, a comerțului și a armatei, latina a fost însușită treptat de autohtoni-în 212, prin constituția lui Caracalla

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
orașele propriu-zise apar după cucerire, sub forma coloniilor și municipiilor. Începând cu Ulpia Traiana și continuând cu Drobeta, Napoca, Apulum, numărul lor a crescut la douăsprezece. Fiecare oraș avea un teritoriu rural propriu, alcătuit din sate (vici), erau locuite de coloniști (cetățeni romani), fiind centre economice și culturale, de difuzare a limbii latine și a modului de viață roman. În sate (vici), o pondere în cadrul romanizării au avut-o așa-numitele villae-proprietăți funciare (ferme) aparținând unor cetățeni romani, pe pământul cărora

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de valurile slave în văile cele mai înalte și pe plaiurile munților, unde au trăit mai cu seamă din păstorit. Slavii așezați în Dacia au întâlnit aici rezistența autohtonilor traco-daci, la care s-au adăugat resturi de goți, și a coloniștilor romani ( E. Petrovici, în 1940, Berlin, apud I. I. Russu). După câteva secole de viață latentă (acel "hiatus istoric" românesc din secolele VII-XI), elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii "daco-romani") s-au ridicat din treapta inferioară a formelor economice și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mod conștient". Amprenta de neșters lăsată de Roma asupra Daciei "sigiliul Romei" (Iorga) nu a fost numai urmarea operei de cucerire (106-275) și nu a fost ștearsă prin evacuarea militară și administrativă (275), datorită folosirii latinei, mai mult decât datorită coloniștilor, veterani și cetățeni romani, ea a reușit să supraviețuiască și după încetarea dominației politice a Imperiului în nordul Dunării. În secolul al IV-lea, "Romania" răsăriteană depășea spre nord limitele Imperiului de Răsărit, dar centrul ei era pe malul drept

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra vlahilor din thema Thesaliei. Ulterior, în secolul al XII-lea, mențiunile despre vlahi sunt tot mai frecvente. În 1166, în armata împăratului Manuel Comnenul, aflată în luptă cu Ungaria, se aflau un mare număr de vlahi, "presupuși a fi coloniști de odinioară din Italia", după cronicarul bizantin Kinnamos-nu știm dacă erau autohtoni din regiunea gurilor Dunării sau erau recrutați din provinciile sud dunărene ale Imperiului. Dar încă înainte de aceasta, la 1114, Anna Comnena îi menționa pe vlahii care îi călăuzeau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vor deveni în secolele următoare și centre economice, meșteșugărești și negustorești.11 Întemeierea orașelor în Europa de sud-est și est a fost mult ajutată de progresele negoțului și ale mișcării populației pe căile continentale. În legătură cu prezența și rolul precumpănitor al coloniștilor germani, trebuie spus că sașii n-au adus viața orășenească în Transilvania, ci au cooperat în împrejurări favorabile la începuturile ei, susține P. P. Panaitescu. Mai ales după înfrângerea cumanilor și năvălirea tătarilor, s-au fondat în Transilvania, aflată sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
susține P. P. Panaitescu. Mai ales după înfrângerea cumanilor și năvălirea tătarilor, s-au fondat în Transilvania, aflată sub stăpânirea regilor unguri, orașele săsești (autonome), centre de meseriași și negustori, care poartă denumiri străvechi slavo-române, ca Bistrița, Brașov, Sibiu, doar coloniștii le-au numit altfel. Ele erau legate de piața comercială a Vienei, de drumul postavurilor din Flandra. În vecinătatea lor, spre Dunăre și Marea Neagră, se aflau ținuturile românești de la sud și est de Carpați, aflate în aceste secole sub stăpânire

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ai regelui, cei ai bisericii și cei ai nobililor. Robii puteau fi domestici și beneficiari-ei trăiau în sălașe proprii pe moșiile stăpânilor lor. Robia a dispărut, treptat, prin transformarea ei în șerbie: toți robii au fost declarați șerbi.42 Așezarea coloniștilor străini în Transilvania În decursul secolelor, pe pământul transilvan, s-au așezat, din inițiativa regalitățiii, unele grupuri etnice. Secuii Problema originii secuilor este complexă. În această privință, s-au conturat două tabere: una susține că secuii sunt de origine maghiară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cucerit alte ținuturi slave și baltice. Colonizările răsăritene ale germanilor au fost favorizate de autoritățile politice locale -țăranii aduceau cu ei o bogată experiență, în timp ce meșteșugarii lucrau cu tehnici avansate. Colonizarea germană în Răsărit a avut un dublu caracter: în timp ce coloniștii germani au favorizat în unele state dezvoltarea societății ( economiei), nobilimea și patriciatul au exploatat timp de secole populația locală din zonele respective. În Transilvania, colonizarea germană a avut caracteristici sociale și politice parțial diferite-aici s-a produs o colonizare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
conservatoare păstrează elemente din toate zonele de emigrare, dar predomină cele din Franconia apuseană. Deși franconii de pe cele două maluri ale Rinului au fost mai numeroși, în Transilvania s-a încetățenit numele de sași (Sachsen), așa cum au fost numiți și coloniștii germani din Slovacia și Croația. Numele acesta a fost folosit mai întâi de unguri, apoi a fost preluat de slavi, români și chiar de sași.46 Colonizarea sașilor s-a produs în mai multe etape, în grupuri mai mari sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
produs în mai multe etape, în grupuri mai mari sau mai mici, conduse de greavi, țărani sau meșteșugari înstăriți sau chiar mici nobili. Ei au dus tratative cu regele, stabilind condițiile de colonizare pe domeniile regale din Transilvania. Cei dintâi coloniști s-au așezat, în prima jumătate a secolului al XII-lea, în jurul episcopiei de Alba, la Cricău, Ighiu și Romos. În privilegiul primit, în 1206, de la regele Andrei II, ei sunt numiți "cei dintâi oaspeți ai regatului". După mijlocul secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o fâșie îngustă ce se întinde de la Orăștie până la Baraolt. Prin diploma acordată, regele a unit toate comitatele din acest teritoriu într-unul singur, cel al Sibiului. Prin conținutul ei, diploma andreiană reflectă atât interesele regalității ungare cât și ale coloniștilor germani. Sașii din zona Sibilui urmau să plătească vistieriei regale, 500 de mărci de argint anual și să trimită 50 de luptători în oastea regelui, iar în afara țării, dacă oastea era comandată de rege, 100 de ostași. Oaspeții sași puteau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de a se acorda domenii nobilimii în teritoriile locuite de ei. Ei obțineau dreptul de a folosi "pădurea românilor și pecenegilor" împreună cu aceștia. Privilegiile acordate sașilor din ținutul Sibiului a dus la dezvoltarea economică a acestei zone. Alte grupuri de coloniști sași s-au stabilit, în secolul al XII-lea, în regiunea Bistriței și Reghinului, precum și la Rodna, iar colonizarea a continuat aici și în secolul următor. În urma invaziei mongole din 1241-1242, carea provocat mari daune, regele Bela IV a colonizat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al XIII-lea, iar românii din regiune aveau o cetate la Breaza. 47 În paralel cu autonomiile teritoriale ale nobilimii ungare din Transilvania, constituite în comitate, grupate în "universitas nobilium" și reprezentate în congregația voievodatului, s-au dezvoltat autonomiile coloniștilor aduși aici, sași și secui. Începuturile autonomiei săsești datează încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea, la scurt timp după colonizarea lor pe scară largă în sudul și răsăritul Transilvaniei. Evoluția sașilor spre autonomie s-a manifestat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]