KorAP: Find »[drukola/base=computațional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 14 >

334 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

accepții, susținem menținerea ideii de (postăuman întrupat (embodiedă în orice relație cu tehnologia computațională: în realitatea virtuală, în cyberspațiul Internetului sau în viața de zi cu zi a utilizării tehnologiilor digitale. Identitatea virtuală, materială și întrupată este mediată în mod computațional, deși prima impresie, în concretizările imersiei, ale teleprezenței sau ale interacțiunii, este un simț al imediatului și al lipsei mijlocirii (sintagma „în timp real”Ă. În cadrul acestei medieri identitare cibernetice la interfață, simțurile corporale sau mișcările trupului sunt prezente în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
online, mobilă și transferabilă precum o informație digitală, nu este mai puțin înrădăcinată în corp, în simțuri și în afecte. Glorificată mai ales ca un spațiu al minții și al cunoașterii umane, al codurilor informaționale multietajate, identitatea la interfața tehnologiilor computaționale este și un spațiu al corporealității fizice, al dorințelor și al plăcerilor încarnate. Avatarul numeric se întrupează în lumea virtuală și se bucură de toate deliciile perisabile și pericolele „încarnării”, cu toate că, în principiu, „esența” sa este cea unui „zeu”, omnipotent

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
lor și nu a alternativității. Identitatea online, chiar dacă descentrată și fracționată, nu poate fi destrupată, nici desprinsă de granițele lumii offline. Dimpotrivă, aceasta își manifestă flexibilitatea în cadrele mixte ale virtualității înțelese ca întrepătrundere a spațiului fizic și a celui computațional. Cu toate că o identitate la interfață există în mai multe lumi virtuale și joacă mai multe roluri simultan, acest lucru nu înseamnă că identitatea subiectului este dezintegrată în mod ireversibil și pierdută în rețea. Dimpotrivă, acest tip de identitate poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
fizică. S-a scris mult despre raportul dintre o comunicare online și una față în față, ajungându-se la schițarea în principal a două atitudini: una care devalorizează viața în dimensiunile realității fizice în favoarea virtualității și alta care critică mediile computaționale din perspectiva imposibilității unei comunicări „adevărate”. Ambele orientări sunt împinse la extrem, neacceptând modurile prin care fie se facilitează interacțiunea, fie se produce dezacordul. Adesea, se poate forma o părere despre celălalt fără potrivire cu realitatea fizică, iar acest lucru

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
de poziții și de locații la discontinuitatea și diseminarea de funcții și acte. Majoritatea teoreticienilor din cadrul cercetării virtuale actuale uită însă, în discursul identității și al alterității, de latura existenței corpului fizic, luând în considerare strict avantajele oferite de medierea computațională pentru „îmbunătățirea” gândirii și a simțurilor umane. Un astfel de teoretician este Ascott (1995Ă. Prin crearea termenului de cybercepție (cyberceptionă, acesta reunește sub emblema cuvântului noțiunile de concepție, percepție și cibernetică. Cercetătorul nu dă o definiție propriu-zisă noului termen și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
cuvântului noțiunile de concepție, percepție și cibernetică. Cercetătorul nu dă o definiție propriu-zisă noului termen și nu îi sistematizează trăsăturile, însă compilează o serie de speculații în jurul noii facultăți (postăumane pe care o surprinde ca fiind mijlocită de emergența tehnologiei computaționale. În primul rând, cybercepția este înțeleasă nu doar ca protezare sau ca implantare a corpului uman, ci și ca modificare a conștiinței: dobândirea unor noi căi de a gândi și de a simți în cadrul virtualității. În al doilea rând, cybercepția

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
lumii fizice, dintre fluidele corporale și impulsurile mintale, astfel încât relaționarea dintre acestea nu poate fi unilaterală. Virtualitatea este o condiție spațial-ontologică generată de corporealitatea și identitatea fizice, însă acesta din urmă sunt afectate și strămutate de acțiunile și procesele tehnologiei computaționale. O arhitectură virtuală, nu doar a spațiului digital, ci și a ființei corporal-identitare (postăumane, se construiește în cyberspațiu ca marcă relevatoare a coexistenței dintre fizic și numeric, dintre conștiință și corporalitate, dintre materialitate și imponderabilitate. Interferență de visceralitate și digitalitate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și multitudinea expresiilor relației dintre imaginea virtuală și corporalitate. Raportul reversibil dintre iconul cibernetic și trup este complex, de la simularea avatarică a corpului reconfigurabil în sens deopotrivă tehnologic și postmodern la cyborgizarea individului și la mutația transgenică. Prin medierea interfeței computaționale, subiectivitatea și corporalitatea se imagine/ază, ajungând până la performările postobiect care mizează pe mișcarea imaginii trupului în contexte virtuale efemere și interactive. De la arta automutilării corporale (vezi Stiles, 1991, pentru această subdirecțieă, asociind noțiunile rezistenței și ale supraviețuirii, precum acționismul

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
uman sunt socotite procesele ireversibile de dispariție a biologicului și a anticorpilor acestuia, de „exterminare” a germenilor umani și de curățire a „infecțiilor” viscerale (vezi Baudrillard, 1990Ă. Conducând la transparentizarea cibernetică a omului, acest proces echivalează cu o nouă virulență, computațională, cu patologiile și cu disfuncțiile mașinii, de la greșelile sau accidentele de programare la virușii electronici. Pentru criticul francez, sofisticarea protezelor și a interfețelor digitale crește proporțional cu pierderea umanității, a metodelor de apărare și de conservare specifice trupului și minții

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
corporală: virusarea ființei umane se produce ca o reacție în lanț în cadrul sistemelor închise om-mașină, simultan cu proliferarea promiscuității, a obscenității și a obezității (ca „extaz al trupului”Ă. În aceste condiții, alteritatea nu poate să fie decât virusul (virtualulă computațional, care se infiltrează și dăunează identității și corporalității în același mod în care virusul biologic afectează organismul. Dacă susținătorii domeniului vieții artificiale aduc virusului electronic o conotație pozitivă, filosoful simulacrului condamnă virusul tehnologic de intruziune nu doar în lumea telecomunicațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în cadrul unui uman relucrat în mod tehnocultural. Specifice concretizărilor iconic-spațiale ale virtualității sunt entitățile cyborgice, identitățile avatarice online, organismele vieții artificiale, agenții cognitivi, conștiințele și trupurile transumane. Punând bazele unei ontologii virtuale constituite la interfața dintre spațiul fizic și spațiul computațional, aceste ființe sunt definitorii pentru postumanitate, după cum se va putea observa în capitolul următor. Întrupări ale virtualității, ființele (postăumane sunt deopotrivă ilustrări ale fenomenologiei, cu corolarele experiențelor perceptive și senzoriale ale corpului situat în spațiu și exemplificări ale dimensiunilor tehnoculturale

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
înspre o posibilă condiție postumană. Perspectiva postumanului, așa cum este, la rândul ei, propusă în acest capitol, se întâlnește cu viziunea virtualului în înțelesul de coabitare dintre uman și ceea se este dincolo de uman, în acest caz entitățile mediate de tehnologiile computaționale. Postumanul nu este, prin urmare, privit ca o desprindere totală de uman, ca o ruptură sau ca o revoluție existențială, așa este formulat adesea în discursul promotorilor conceptului, ci intră în continuitate cu umanul, în același timp în care îl

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Astfel, din perspectiva lui Moravec, metafora carteziană a minții disociate de trup poate deveni literalitate prin „transmigrarea” minții umane într-un software al computerului și apoi într-un corp „postbiologic”. Scenariul existenței umanului ca informație imaterială, abstractă într-un program computațional nu poate fi decât unul al destrupării. Procesul de descarnare a umanului ar atrage după sine reîntruparea tehnologică a conștiinței, recorporalizare care ar echivala cu forma corporală a unei viitoare „descărcări” a minții. Din moment ce se consideră că identitatea umană depinde

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
pondere mare în discursul transumanist, ridicând o serie de probleme filosofice și etice. Simulaționiștii teoretizează asupra posibilității ca mintea umană să fie o simulare cibernetică, în urma analizării în detaliu și a sintetizării creierului, astfel ca rezultatul să fie o replică computațională a creierului uman. Un astfel de exemplu este „argumentul simulării” (vezi Bostrom, 2002Ă care postulează teoria că, dacă tehnologiile computerizate continuă să avanseze, există o mare probabilitate ca umanul să trăiască într-o simulare de computer și să fie o

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
minții, conștiința umană nu poate fi separată de trup (fără a interveni nici o modificare a conștiințeiă și, chiar dacă, prin absurd, acest lucru ar fi posibil, mintea nu poate rămâne neschimbată, fiind transpusă într-un mediu diferit de creier, precum mediul computațional. Aceștia aduc contraargumente prezumțiilor transumaniste că mintea umană nu ar avea nici o legătură cu suportul său original, cu întruparea și că „informația” umană imaterială poate circula nealterată în depozitul digital, al computerelor devenite noile forme corporale pentru conștiință (vezi critica

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și că „informația” umană imaterială poate circula nealterată în depozitul digital, al computerelor devenite noile forme corporale pentru conștiință (vezi critica adusă de Hayles, 1999, din perspectiva imposibilității dematerializării și a destrupării umanuluiă. Pentru Minsky (1985, 1990Ă, construirea de modele computaționale care să îndeplinească un comportament specific uman poate fi o realitate întrucât „societatea minții” este discutată în termeni de arhitectură a computerului și nu în termenii psihologiei umane: mintea este un program de date care pot fi stocate și accesate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
unor dispozitive robotice capabile să preia conținutul inteligenței umane și să o imortalizeze noi suporturi artificiale. Prognosticurile conform cărora la sfârșitul secolului XXI nu va mai exista mortalitate grație tehnologiilor portabile ale creierului celebrează supraviețuirea minții umane în noi suporturi computaționale care lasă în urmă trupul decadent. Permanentizarea minții (comparată cu un softwareă echivalată cu identitatea însăși a unui individ este socotită un proces independent de corp (comparat cu un hardwareă și caracteristică mai multor concretizări materiale. Pretențiile spiritualiste ale transumaniștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
a fi o identitate umană într-un moment al ivirii posibilității științifice de combinare a speciilor. Artistul atrage atenția asupra faptului că, în contextul tehnoștiinței, omul poate deveni nu doar cyborg prin implanturi și proteze electronice sau avatar prin intermediul reprezentărilor computaționale de la interfață, ci și o creatură transgenică prin dezvoltările geneticii, un organism care poate avea material genetic străin în propriul corp. Prin urmare, intervenția asupra viului înseamnă, în arta transgenică, hibridarea ființelor, mai degrabă decât melanjul imaginilor. În acest context

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
dintre ipostazierile transumanismului, sunt de asemenea criticate, în special prin remarcarea, din perspectivă psihologică, a posibilelor consecințe negative ale unui anumit grad de „umanizare” mașinică sau de „mașinizare” umană a percepției. Filosoful se ocupă cu precădere de semnalarea implicațiilor tehnologiei computaționale asupra percepției umane, fără a neglija ironicele raportări ale utilizării tehnologiei înseși, învestite cu percepție, la vulnerabila percepție umană. Întâi de toate, eseistul face o istorie a mutațiilor petrecute în percepția vizuală datorită invaziei tehnice, telescopul și microscopul fiind printre

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
astfel încât conținuturile realității sunt considerate a se revărsa în eterul digitalizării. Informatizarea numerică, atât la entuzistul Lévy cât și la pesimistul Virilio, dorește a substitui materia propunând alternativa existenței și a cunoașterii prin mediere tehnologică: exemplul este al realizărilor ontologiei computaționale în biologie moleculară, neurologie și psihologie cognitivă. Ceea ce trebuie să reținem din discursul critic al fenomenologului este faptul că procesul computării universale nu poate fonda subiectivitatea complexă și specifică umanului, iar avantajele tehnologiei cibernetice trebuie exploatate în termeni umani și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
mai apropiat al electronizării ontologic-sociale, poate converge de asemenea, în mod paradoxal, la critica umanistă a lui Virilio. Cel dintâi delimitează o a treia zonă istorică denumită „era computerizării planetare” în condițiile actuale ale emergenței unei subiectivități mașinizate în chip computațional: subiectivitatea umană nu se reteritorializează în propria sa condiție naturală, dimpotrivă, se „mulează” pe noul fundal tehnologic într-o extindere existențială firesc-mașinistă. Procesualizarea subiectivității devine autoreferința ființei umane mașinice în stratificările mintal-sociale ale tehnologizării. Mutațiile subiective operate de telecomunicații, de

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
artificială sau de ingineria biologică reformulează un uman care își află singurul punct de referință în propria procesualizare subiectiv-mașinică. Repoziționarea umanului în perspectiva noilor forme de emancipare subiectivă se prezintă în relație deopotrivă cu cadrul înconjurător natural și cu cel computațional, care tind să coincidă și să se infinitizeze în procesualizarea realității virtuale. Mutațiile subiective „procesate” de computere în mod autosuficient creează singularități care-și poartă propriul referent procesual ca pe o marcă a emancipării. În terminologia lui Deleuze și Guattari

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
se referă, nu fără a avea dreptate, la pretențiile tehnoentuziaștilor de fuziune hardware/software/wetware ca la o noua ipostaziere a esențialismului, de data aceasta unul tehnic sau unul „cybercult”. În termenii arhitectului, asistăm la „urbanizarea propriului corp” prin interfațare computațională sau prin implantare tehnică, proces care generează invalidarea tehnologică a individului. Cetățeanul telemetropolei cyberspațiale, echipat terminalistic, are drept model patologic „handicapatul motorizat”, protezat astfel încât să controleze mediul înconjurător în lipsa mobilității. Urbanistul prezintă „figura catastrofică” a unui individ incapabil de a

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
monstruosă între sensibilitatea corporală postmodernistă și raționalitatea științifică modernistă. Postumanismul temperat critică idealismul transumaniștilor care încearcă să se desprindă de granițele corporale și mintale ale ființei umane. Mai degrabă decât să însemne transcenderea corporealității fizice, ontologia postumană hibridizează fizicul și computaționalul în condiția virtualității. Acest tip de ontologie nu țintește la evadarea din spațiul și trupul fizice și la obținerea stadiului imaterial, nu promite eliberarea eului de limitele corporale și nu aspiră să înlocuiască realul cu teritoriul eteric al informațiilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
susține în scopuri „umanitare”, în primul rând medicale și etice. În situația respingerii totale a tehnologiei, implicit a avantajelor acestora, umanismul s-ar autoexclude pentru că ar evada el însuși din problematicile actuale și nu ar adopta o ideologie. Chiar dacă tehnologia computațională se presupune a augmenta capacitățile de acțiune ale omului și a susține pretențiile de nemurire și de omnisciență, reversul acestei concepții este încă mai dilematic: utilizarea acestei tehnologii deține un potențial al distrugerii subiectului uman și a viselor însele învestite

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]