1,024 matches
-
Univers Enciclopedic, București, 2006, p. 749. 441 François Bœspflug, op. cit, p. 411. 442 Mircea Eliade, The Sacred and the modern Artist, în vol. Art, Creativity, and the Sacred: an Anthology in Religion and Art, coord. Diane Apostolos Cappadona, The Continuum International Publishing Group Inc, New York, 2005, p. 180. 443 Juan Plazaola, Arte ..., p. 363. 444 Vezi Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, Editura Meridiane, București, 1994. 445 Alain Besançon, op. cit., p. 116. 446 Ibidem. 447 Michelle P. Brown, op. cit., p. 379
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
sunt sinonime. Savoir agir se poate defini drept competența exercitată în situația profesională, în timp ce savoir faire sau (abilitate) este acțiunea exercitată în contextul controlat sau nu, mai mult sau mai puțin, artificial. [Le Boterf, 1997] - Competența se situează într-un continuum care merge de la simplu la complex Bernard Rey menționează că, în această privință, competențele - comportamente sunt la același nivel cu abilitățile. De exemplu, „a fi capabil să pui substantivele comune în ordine alfabetică” [Rey, 1996, p. 28] este o competență
Politici educaţionale de formare, evaluare şi atestare profesională a cadrelor didactice by PETROVICI CONSTANTIN () [Corola-publishinghouse/Science/91525_a_92853]
-
act eficient și imediat. Competența este astfel în mod suficient stăpânită pentru a permite o execuție rapidă și cu o anumită economie de mijloace. - Competența constituie un proiect, o finalitate fără sfârșit Cum am menționat, competențele se înscriu într-un continuum de la simplu la complex. La nivelul cel mai mare al complexității, nu există, pentru a spune astfel, sfârșit pentru sfârșitul proiectat. De exemplu, nimeni nu a desăvârșit vreodată, în manieră definitivă și totală, competența care consistă din dezvoltarea gândirii critice
Politici educaţionale de formare, evaluare şi atestare profesională a cadrelor didactice by PETROVICI CONSTANTIN () [Corola-publishinghouse/Science/91525_a_92853]
-
comentează termenul de sado-masochism și îi integrează algolagnia sau plăcerea provocată de durere. Descrierea ei a fost completată și nuanțată, în 1898, de către Ellis (1939Ă, devenind cu adevărat populară. Sadismul și masochismul sunt descrise ca nefiind autogonice, ci integrabile unui continuum care poate deveni un mesaj al dragostei. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului XX, Kraepelin (1905Ă reliefează caracterul congenital al constituției psihopatice și dezvoltă conceptul de inferioritate psihopatică introdus de KOCH. Acesta devine generic pentru toate structurile
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
conceptul de personalitate accentuată. Acesta desemnează acele structuri personologice care se pot adapta în medii favorabile, dar care se decompensează în condiții solicitate sau stresante, spre deosebire de personalitățile patologice care se pot decompensa în orice situație. Autorul german postulează astfel un continuum între personalitățile normale, accentuate și patologice fără o netă delimitare între ele. Cu toate acestea, conceptul de personalitate cu trăsături accentuate de un anumit tip sau mixte - respectiv, cel mai uzitat astăzi, de personalitate dificilă - favorizează definirea mai riguroasă a
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
modernă occidentală sunt și ele extrapolate în structura diverselor categorii tipologice personologice. Tulburările de personalitate au fost descrise și comentate de-a lungul timpului în cele mai importante sisteme nosologico-nosografice psihiatrice internaționale (Oldham, 2005Ă. Ele au fost privite ca un continuum al personalității normale, dar și ca un domeniu complet distinct (Lewis și Appleby, 1988Ă. În același context, personalitățile patologice sunt considerate de unii autori drept neclasificabile, iar de către alții, un teritoriu cu atribute de unicat ce integrează diferențele și asemănările
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
sunt descrise și ca tipuri. O caracterizare generală este susținută în prezent de sistemele ICD-10 și DSM-IV, distinct și concomitent cu descrierea tipurilor categoriale. Ideea este subliniată de Cloninger, dar mai ales de Livesley (2000Ă. Chiar când se acceptă un continuum între tulburările de personalitate și normalitate, așa cum fac adepții psihologiei trăsăturilor - în special al FFT - autori de prestigiu insistă asupra necesității unei diferențieri generice a tulburărilor de personalitate (Widiger, 2003Ă. Problema e că o astfel de circumscriere nu se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
personalitate încearcă să facă față criticilor ce s-au adus celei categorial-prototipice. Ea pleacă de la dimensiuni sau grupări cu trăsături constante ale personalității, care pot fi mai mult sau mai puțin accentuate la un caz dat. Se stabilește astfel un continuum cu normalitatea, tulburarea de personalitate plasându-se la una dintre extreme. Această abordare nu anulează necesitatea unei caracterizări generale a tulburărilor de personalitate. Livesley (2001Ă insistă asupra acestei probleme cel mai mult; ideile sale privitoare la caracterizarea generală a tulburărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Westen (1999Ă: afectivitatea negativă, afectivitatea pozitivă și constrângerea. Siever și Davis (1991Ă sugerează o co-ocurență între tulburările de personalitate și tulburările Axei I, în ideea că nu există granițe semnificative între cele două axe. Se caută și se sugerează un continuum între fiecare categorie de tulburare de personalitate și o tulburare clinică episodică, găsindu-se patru spectre clinice. De fapt, se consideră că atât tulburările de personalitate, cât și marile sindroame psihopatologice își au corespondent în structuri ale funcționării normale ale
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Modelul celor cinci mari factori În abordarea tulburărilor de personalitate, în ultimele două decenii a câștigat mult teren teoria celor cinci mari factori (Five Factors Theory - FFT, sau Five Factors Model - FFMĂ. Aceasta deoarece: - e o abordare dimensională ce susține continuumul cu normalitatea. Pentru normalitate este cea mai răspândită, acceptată și testată doctrină caracteriologică a trăsăturilor de personalitate în lumea anglo-saxonă, dar și cu validări în alte arii lingvistice (John, 1999Ă; - permite evidențierea concomitentă a trăsăturilor anormale, deviante, maladaptative ale tulburărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de evaluare a personalității: The Temperament and Character Inventory - TCI - (1994Ă. Acesta este un chestionar de autoevaluare cu 240 itemi, la care se răspunde cu „Da” sau „Nu”. Chestionarul este construit pentru a decela tulburările de personalitate în perspectiva unui continuum cu personalitatea normală. Sistemul oferă o descriere amănunțită a valorilor pozitive și negative ale dimensiunilor. Pentru „căutarea noutății”, de exemplu, sunt avuți în vedere 40 de itemi, distribuiți în patru domenii: excitabilitatea exploratorie vs rigiditate stoică (11 itemiă; impulsivitate vs
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
său dimensional are în vedere doar trăsături exagerate, disfuncționale de personalitate, și nu trăsături și fațete ale persoanei normale, ca în cazul teoriei celor cinci mari factori. Deschiderea spre înțelegerea dimensională a tulburărilor de personalitate se extinde și în perspectiva continuumului cu stările psihopatologice de pe Axa I. Tyrer pledează pentru menținerea conceptului de nevroză, cu referire la tulburările anxios-depresive ce apar la persoane din clusterul C al DSM-IV. Acest grup mare de patologie ce se poate manifesta în variate combinații („în
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
deficitare ale sinelui. Viziunea lui Livesley asupra tulburărilor de personalitate e sintetică și puțin eclectică. Ea se impune prin sublinierea faptului că e vorba de o tulburare psihică specifică, distinctă de altele, dar de aceeași natură cu aceasta, în cadrul unui continuum maladiv. Viziunea categorială nu e promovată, varietatea de manifestare fiind asigurată prin dimensiuni și clustere, dar concepția sa e compatibilă cu cea categorială, fiind într-un fel complementară acesteia. Demersul general a lui Livesley în aria tulburărilor de personalitate a
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
a ajuns la varianta a treia a „The Millon Clinical Multiaxial Inventory-III” (MCMI-III, 1997Ă. Este un chestionar cu 175 de itemi, la care se răspunde cu „Adevărat/Fals” și evidențiază patologia de pe Axa I și II în conformitate cu concepția sa asupra continuumului psihopatologic. Dintre tulburările de personalitate sunt identificate, pe lângă cele din DSM-IV, și cea agresiv-sadică, masochistă și negativistă (pasiv-agresivăă. Concepția lui Millon privitoare la tulburările de personalitate e una eclectică, pe care autorul o plasează într-o înțelegere „evoluționistă” a personologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de sex puberale, cu polarizare între sine și altul, urmat de cel al raționării intelectuale (gândire/simțireă. Influențele familiale, educative și evenimențiale acționează în tot cursul ontogenezei, putând conduce la tulburări de personalitate. Tulburările de personalitate sunt înțelese într-un continuum al tulburărilor psihice, la celălalt pol aflându-se „simplele reacții”, iar la mijloc „sindroamele complexe”. Acestea din urmă sunt într-un continuum cu tulburările de personalitate, pe când simplele reacții (la evenimente psiho-sociale sau stresuri ce implică organismul/creierulă nu presupun
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
acționează în tot cursul ontogenezei, putând conduce la tulburări de personalitate. Tulburările de personalitate sunt înțelese într-un continuum al tulburărilor psihice, la celălalt pol aflându-se „simplele reacții”, iar la mijloc „sindroamele complexe”. Acestea din urmă sunt într-un continuum cu tulburările de personalitate, pe când simplele reacții (la evenimente psiho-sociale sau stresuri ce implică organismul/creierulă nu presupun fondul personalistic decât, eventual, ca aspect patoplastic. Această viziune a continuumului între trei instanțe păstrează tulburarea de personalitate ca entitate nosologică și
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
iar la mijloc „sindroamele complexe”. Acestea din urmă sunt într-un continuum cu tulburările de personalitate, pe când simplele reacții (la evenimente psiho-sociale sau stresuri ce implică organismul/creierulă nu presupun fondul personalistic decât, eventual, ca aspect patoplastic. Această viziune a continuumului între trei instanțe păstrează tulburarea de personalitate ca entitate nosologică și se contrapune în mare măsură fragmentării în sindroame multiple, propună DSM-III și DSM-IV. Ideea „sindroamelor complexe” e similară până la un punct cu cotymia lui Tyrer și se articulează cu
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
tipuri sau prototipuri trebuiesc completate cu subtipuri care sunt sugerate de practică și care ar rezolva, cel puțin parțial, problema diversității cazurilor ce pot beneficia de același diagnostic. Neoptând pentru un sistem dimensional și menținând tulburările de personalitate într-un continuum cu restul patologiei psihiatrice, Millon găsește o cale pentru a se apropia de realitatea faptică a cazuisticii, invitând la descrieri de cazuri pregnante. Este reactivată astfel, într-o formă modernă, problema ce era în dezbatere pe vremea lui Jaspers, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de personalitate. Livesley insistă mai mult asupra sinelui, Eului, relațiilor interpersonale și celor de microgrup, lăsând și el în umbră diferențierile între temperament și caracter sau tema conștiinței morale. Millon sugerează o schemă vagă a personalității și dezvoltării acesteia, susținând continuumul tulburărilor psihice între simpla reacție, sindroamele complexe și tulburările personalității. În schimb, nu argumentează prea clar nici continuumul, nici punctele de discontinuitate cu normalitatea. Un merit al lui Millon este că atrage atenția asupra varietății cazuistice, a subtipurilor, a studiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
în umbră diferențierile între temperament și caracter sau tema conștiinței morale. Millon sugerează o schemă vagă a personalității și dezvoltării acesteia, susținând continuumul tulburărilor psihice între simpla reacție, sindroamele complexe și tulburările personalității. În schimb, nu argumentează prea clar nici continuumul, nici punctele de discontinuitate cu normalitatea. Un merit al lui Millon este că atrage atenția asupra varietății cazuistice, a subtipurilor, a studiilor de caz pentru a nu ne lăsa copleșiți de criteriologia nomotetică a categoriilor și pentru a depăși simpla
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
ei în populația generală, apare ca exagerată. Totuși, încercări se pot face: s-au făcut și încă se mai fac. Faptul e posibil doar dacă se adoptă punctul de vedere categorial, maladiv-nosologic. În perspectiva dimensională apare, în mod evident, un continuum care ridică problema punctului de cotitură, deci de trecere de la normal la patologic. Pașii ce s-au făcut și se fac în abordarea epidemiologiei tulburărilor de personalitate sunt utili și importanți pentru reflecția asupra problemei și ca puncte de plecare
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
și tulburarea bipolară în forma sa atenuată de ciclotimie, formă iritabilă (AKISKAL, 2004Ă. Persoanele ce manifestă variantele mai severe ale tulburării vor avea o mai mare încărcătură a factorilor etiopatogenetici decât cei ce dezvoltă forme ușoare. Modelul spectrului presupune un continuum al tulburării și corespunde ideii ce se atribuie lui KRAEPELIN privitor la interpretarea tulburărilor de personalitate ca boli psihice nedezvoltate, punct de vedere dezvoltat și de KRETSCHMER. Modelul predispoziție/vulnerabilitate. Acesta presupune că o tulburare o precede pe alta și
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
cercetători orientați spre un model bio-psihologic: SIEVER și DAVIS (1991Ă. Autorii propun un model dimensional bazat pe domeniile centrale ale organizării cognitiv-perceptuale, reglării afectelor, controlului impulsurilor și modulării anxietății. Fiecare dimensiune ar avea corelații biologice și se întinde pe un continuum, de la normalitate la patologic. Anormalitățile extreme a mai multor dimensiuni se pot combina și manifesta pe Axa I. Combinarea unor forme de patologie, medii dar persistente, ar prezenta profilul tulburărilor de pe Axa II. Astfel, co-ocurența s-ar explica, în toate
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
I și II. Punctul de plecare este acela în care se consideră că există o diferență definită între aceste două domenii de patologie. Se afirmă însă și perspectiva în care patologia de pe axele I și II este privită ca un continuum, care acceptă zone de tranziție și extreme, puncte de vedere ce trimit mai ales la modelul spectrului. Ambele perspective vor fi invocate. Clusterul A: personalități ciudate, excentrice. Acesta cuprinde TP paranoidă, schizoidă și schizotipală. Corelația e ceva mai mare cu
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
și obsesiv-compulsivă. Se au în vedere și traume repetate. Pe de altă parte TP borderline condiționează apariția de evenimente la care apoi reacționează. TP antisocială e corelată în toate statisticile cu abuzul de substanțe. Aceste două tulburări ar constitui un continuum unui grup denumit al tulburărilor „externalizate” (KRUEGER, 2001Ă. Consumul de alcool și droguri, de obicei politoxicomania, se corelează pozitiv de fapt cu întreg clusterul A. Totuși, deoarece consumul este de lungă durată, începând de la vârste tinere, de cele mai multe ori e
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]