KorAP: Find »[drukola/base=daco-roman & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...11 12 13 ...33 >

806 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

era deja încheiată. Contribuția slavilor la desăvârșirea formării poporului român și îmbogățirea vocabularului limbii românești a fost însemnată, fiind asemănătoare celei a popoarelor germanice la nașterea etniilor neolatine apusene. Cu toate acestea, componenta slavă n-a modificat structura de bază daco-romană a poporului român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și a dobândit o coloratură ce o deosebește de limbile romanice apusene.30

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-a născut limba dalmată (azi dispărută), iar cealaltă carpato-dunăreană, cu substrat etnic pe daco-geți. În această zonă, romanizarea a dat naștere limbii daco-romane, ulterior române. Poporul român își are obârșia în zona (ramura) carpato-dunăreană, care alcătuiește o unitate etnică și teritorială ce corespunde vechii vetre dacice. Această ramură (arie) include arcul carpatic (Dacia traiană) și valea Dunării (Moesia, Sciția Minoră, Dacia Ripensis și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a fragmentat romanitatea dunăreană în mai multe grupuri, dintre care cel mai important era cel de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii au locuit întotdeauna pe teritoriul lor de baștină, se bazează pe continuitatea populației geto-dace și daco-romane. Primul element al continuității este permanența geto-dacilor, în nordul Dunării, în timpul stăpânirii romane (106-275). Toponimia și hidronimia Daciei romane sunt în cea mai mare măsură dacice, transmise cuceritorilor (romani) prin daci. Acest fapt reprezintă o puternică dovadă a permanenței populației

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
28). În sfârșit, I. Horațiu Crișan, într-un studiu (în "Ziridava", VIII, 1977) arată că romanizarea a durat șase secole și asimilarea limbii latine a avut loc la sfârșitul lor, fiind precedată de însușirea modului de viață roman".33 Continuitatea daco-romană Dovezile continuității daco-romane în nordul Dunării sunt de cea mai mare importanță pentru locul de formare a poporului român. Prin retragerea aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
I. Horațiu Crișan, într-un studiu (în "Ziridava", VIII, 1977) arată că romanizarea a durat șase secole și asimilarea limbii latine a avut loc la sfârșitul lor, fiind precedată de însușirea modului de viață roman".33 Continuitatea daco-romană Dovezile continuității daco-romane în nordul Dunării sunt de cea mai mare importanță pentru locul de formare a poporului român. Prin retragerea aureliană din 275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-dunăreană n-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și carpii din Moldova. Valuri de daci liberi s-au așezat în regiunile rurale ale Daciei, unde au întâlnit pe dacii romanizați, în rândurile cărora s-au integrat. Se poate spune că tocmai populația rurală din Dacia post-aureliană, alcătuită din daco-romani și întărită prin pătrunderea dacilor liberi, trăind în anonimat în umbra valurilor de migratori, este cea care a salvat romanitatea carpato-dunăreană și stă la temelia poporului român. Afirmațiile roeslerienilor, mai vechi și mai noi, că Aurelian a retras întreaga populație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ocupațiile (îndeletnicirile) tradiționale au terminologie latină. În ceea ce privește continuitatea, rolul principal l-a avut Transilvania, o adevărată cetate, oarecum inaccesibilă călăreților nomazi, dar aceasta poate fi urmărită și în Banat și Oltenia, ca și în regiunile extra-carpatice, Muntenia și Moldova. Populația daco-romană a continuat să viețuiască și la câmpie (Vlașca-țara românilor) și în păduri (codri) codrul Tigheciului sau cel al Vlăsiei. Grupul principal daco-roman a fost cel din provincia Dacia, care s-a conservat prin propriile forțe, iar grupurile de la sud și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceasta poate fi urmărită și în Banat și Oltenia, ca și în regiunile extra-carpatice, Muntenia și Moldova. Populația daco-romană a continuat să viețuiască și la câmpie (Vlașca-țara românilor) și în păduri (codri) codrul Tigheciului sau cel al Vlăsiei. Grupul principal daco-roman a fost cel din provincia Dacia, care s-a conservat prin propriile forțe, iar grupurile de la sud și est de Carpați au primit sprijinul provinciilor din dreapta Dunării. Oltenia și Banat au fost alimentate de elemente romane sud-dunărene, fiind niște prelungiri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provinciilor sudice, ca și câmpia munteană și sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu populațiile migratoare, în secolele IV-VI, n-au avut urmări asupra autohtonilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnogenezei, slavo-română, constituie perioada desăvârșirii formării poporului român, proces ce durează de la începutul secolului al VII-lea până la sfârșitul secolului al X-lea. Dacă migratorii, dintre 275-602, nu și-au pus amprenta asupra profilului etnic și de limbă al populației daco-romane, în schimb, elementul slav a provocat dislocarea acesteia. Slavii au descins din părțile Vistulei și ale Nistrului superior în Dacia (nordul Dunării) pe două căi: pe la apus, prin câmpia Tisei și Panonia, și pe la răsărit, prin Moldova și câmpia munteană

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la fărâmițarea "Romaniei" sudice, în schimb, grupul romanic din nordul Dunării a devenit, după 602, nucleul principal al romanității răsăritene. În urma emigrării slavilor în sudul fluviului, raportul (etnic) de forțe s-a modificat, în nordul Dunării, în favoarea romanicilor, a autohtonilor daco-romani. În noile condiții, aceștia au părăsit regiunile de munte și deal, unde trăiau în anonimat de secole, de-aici și tăcerea izvoarelor istorice, apoi s-au contopit cu grupurile împrăștiate în regiunile de silvostepă și cu o parte din romanicii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la care s-au adăugat resturi de goți, și a coloniștilor romani ( E. Petrovici, în 1940, Berlin, apud I. I. Russu). După câteva secole de viață latentă (acel "hiatus istoric" românesc din secolele VII-XI), elementele etnice de limbă romanică-românească (vechii "daco-romani") s-au ridicat din treapta inferioară a formelor economice și social-politice la un rol preponderent, datorită în primul rând vitalității lor etnice. Slavii aceștia au fost, se vede, mai slabi, mai puțin numeroși în cele două extremități ale teritoriului pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
știm care era proporția numerică între cele două pături de populație, în momentul așezării slavilor în Dacia (nordul Dunării), în a doua jumătate a secolului al VI-lea. Se pare că în acel moment, slavii erau mai numeroși decât autohtonii daco-romani, după izvoarele istorice contemporane, din studierea toponimiei și a vocabularului slav din limba română. Însă, după secolul al VI-lea, treptat, daco-romanii au devenit mai numeroși, mai ales după 602, când o bună parte a slavilor au trecut Dunărea și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
legăturile strânse, de înrudire între români și slavi (nevastă este un termen slav). În limba română, avem cuvinte slave bogate și expresive, referitoare la familie, la însușiri fizice și sufletești ale oamenilor, la viața cotidiană, căsătorii mixte între slavi și daco-romani. Pe de altă parte, dacă la început, în secolele VII-VIII, slavii erau elementul dominant, iar daco-romanii elementul supus, treptat a intervenit o schimbare, s-au produs interferențe în timp, unii conducători ai autohtonilor, juzi, prin calități, fapte de arme, legături

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
conviețuire prelungită explică și larga răspândire a numelor slave de persoană în onomastica românească: Dan, Radu, Vlad, Stan, Vâlcu, Voicu, Dragomir, Tihomir, Vladislav, Miroslav, Stanislav, Dragoslav-nume purtate la început de năvălitorii slavi, apoi de strămoșii românilor. Influența slavă asupra autohtonilor daco-romani a fost mai puternică decât influența germană asupra locuitorilor apuseni (galo-romani). Influența slavă este minimă în fonetică, dar este mult mai însemnată în morfologie, în domeniul derivărilor, prin sufixe și prefixe, aceasta este considerabilă. Astfel, ca prefixe, slv. nea înlocuit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al X-lea, numele de "vlahi", sub care sunt desemnați românii, se impune tot mai mult și va fi folosit în mod curent. În același timp, felul în care sunt ei menționați ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dulceanca, Fedești. S-au descoperit vestigii ale extracției și reducerii minereurilor în numeroase localități: cuptoare de redus s-au aflat în așezările Hlincea-Iași, Bârlad, Fedești, Străulești-București, Zimnicea, Șirna-Prahova, Ghelari-Hunedoara, Vladimirescu-Arad, Telița. Ca și economia agrară, terminologia minieră reflectă vechile tradiții daco-romane anterioare ale mineritului, fiind de origine latină: faur-faber, fier-feriam ș.a. Concluzia este aceea că valorificarea metalelor la sfârșitul mileniului I aparținea populației autohtone românești, în cadrul obștilor sătești agricole. Pe lângă fier, se mai extrăgea arama, cositor, plumb, aur, argint, sarea. În ceea ce privește

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și, se pare, că și în Muntenia, în secolele IV-V, se mai păstrau unele orașe. Consolidarea structurilor medievale demo-economice și social-politice în societatea românească, în secolele VIII-XI, a avut drept consecință nașterea așezărilor urbane medievale, apărute din vechile așezări daco-romane, ca Alba Iulia, Cluj, Turda, Dinogetia, Isaccea. Alte orașe se constituie, în secolele X-XI, în urma revenirii Imperiului în zonă, în Dobrogea și pe linia Dunării, și prin cucerirea arpadiană a Transilvaniei, în secolele XI-XII. În aceste "urbs" medievale pulsa o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Băsărabă", nota: "Numele (lui Basarab) desigur e cuman, dar numai numele"? Însă Iorga, care intuia perfect realitatea, n-a mers mai departe. Și autorul (Djuvara) exclamă: "Atât de înrădăcinată era prejudecata că toți protagoniștii istoriei noastre trebuie să fie curați daco-romani".12 Dar să revenim la data și împrejurările închegării Țării Românești, după Neagu Djuvara. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, sub Ladislau IV Cumanul (1272-1290), intervin tulburări în regatul ungar: în 1282, cumanii retrași în interiorul țării se revoltă, dar sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
București, 1969. Pistrui Chiril, Imperiul vlaho-bulgar și patriarhia de Târnovo, în M.A., 1972, nr. 3-4, p. 201-209. Pâclișanu Z., Ungaria și acțiunea catolică în Orient, în R.I.R., 1944, nr. 2, p. 180-197. Pârvan V., Contribuții epigrafice la studiul creștinismului daco-roman, București, Editura Socec, 1911. Idem, Studii de istoria culturii antice, București, 1992. Pop I. A., Români și unguri în secolele IX-XIV, Cluj, 1996. Idem, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj, 1991. Popa R.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
p. 35-54. Idem, Bănia în Țara Românească, București, 1965. Idem, Țara Românească de la Basarab Întemeietorul la Mihai Viteazul, București, 1970. Idem, Întemeierea Țării Românești și Moldovei. Tradiția descălecatului din Transilvania, în SAI, XVII, 1972, p. 94 și urm. Idem, Tradiția daco-romană și formarea statului românesc de-sine-stătător, în vol. Constituirea statelor feudale românești, București, 1980. Tentiuc I., Populația din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Iași, 1996. Teodor D. Gh., Teritoriul est-carpatic în secolele V-XI. Contribuții istorice și arheologice la problema formării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1941. Tufescu V., Răspândirea satelor de răzeși. Contribuțiuni la studiul populării Moldovei, în Arhivele Basarabiei, 1934, nr.1, p. 11-35. Vasilescu Al., Data 1290 a descălecatului Țării Românești, în Convorbiri Literare, 1923, p. 499-510. Velcu A., Contribuții la studiul creștinismului daco-roman, sec. I-IV d. H., București, 1934. Vuia Romulus, O legendă heraldică: legenda lui Dragoș, în AIINC, 1921-1922, p. 300-309. Vulpe Radu, De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă creștină, Galați, 1977, p. 16-22. Xenopol A. D., Întemeierea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din nordul Dunării cu cea din sud 21 Populația autohtonă din regiunile extra-carpatice (sec. IV-VI d. H.) 23 Dobrogea în secolele IV-VI d. H. 28 CAPITOLUL II CREȘTINISMUL ÎN NORDUL DUNĂRII (SECOLELE IV-X) 34 Introducere 34 I. Creștinismul daco-roman (secolele IV-VI) 39 Despre originea apostolică a creștinismului românesc 39 Martiri creștini la Dunărea de Jos 43 Creștinismul în secolul al IV-lea 45 Păgâni și creștini în Scythia Minor 45 Păgâni și creștini în fosta provincia Dacia 47

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
A III-A DE LA REVENIREA IMPERIULUI LA DIPLOMA IOANIȚILOR (970-1247) 193 CAPITOLUL VII ÎNCHEGAREA NEAMULUI ROMÂNESC 195 Istoricul problemei 196 Părăsirea Daciei 205 Structura și teritoriul de formare a poporului român 211 Etapele formării poporului român 214 Romanizarea 217 Continuitatea daco-romană 219 Conviețuirea românilor cu slavii 221 Nașterea limbii române 224 Când a apărut limba română? 240 Menționarea românilor în istorie 245 Numele românilor 247 CAPITOLUL VIII SOCIETATEA AUTOHTONĂ ÎN SECOLELE X-XIII 250 Populația 250 Economia 253 Circulația mărfurilor și moneda

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Corola-publishinghouse/Science/286266_a_287595

cum face Mircea Vulcănescu cam în același timp și cum va face mai târziu Constantin Noica), nu pune preț pe tradițiile românești (le ia în seamă numai pentru a le contesta năprasnic), nu este deloc mândru că se trage din daco-romani și, în genere, nu este mulțumit de nimeni din cultura românească. Poate, doar, Eminescu, în clipele lui cele mai pesimiste, îi mai spune ceva. El nu admite „omul românesc”, așa cum l-a făurit tradiția și-l cultivă intelectualii, nu-i

CIORAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române (2004) [Corola-publishinghouse/Science/286266_a_287595]