593 matches
-
descătușată, o sărbătoare de pofte și ispite. Alteori lenea leșioasă, bizantinismul aduce trupul și spiritul într-o stare de inerție: "Durerea leneșei femei ce trece printr-un nămol cu mult însingurat." Simțim în volum crisparea și revolta împotriva tarelor umane (decapitării, secolele barbare consumate în edicte, dorințe de parvenire) alături de o invenție onomastică (Aragol, Gorwana, Acadel), cuvinte și univers în care respiră Orientul în iconografii filigranate: "Moscheea are ochi de pește crud". În "Orologii" și în "Culoare și aromă ", D. M.
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
carlinga sa, aviatorul este găsit decapitat și, prin acest deznodământ, deopotrivă tragic și sângeros, el se înnobilează. Ar fi de ajuns să ne amintim că, în Evul Mediu, numai persoanele cu un înalt rang nobiliar erau condamnate la moarte prin decapitare, ceilalți fiind executați prin spânzurătoare. Ladima se sinucide împușcându-se în inimă și, astfel, moartea celor doi capătă conotații simbolice. În romanul Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco, un personaj inițiat în Cabală și practici ezoterice (numele său este Belbo
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
se sinucide împușcându-se în inimă și, astfel, moartea celor doi capătă conotații simbolice. În romanul Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco, un personaj inițiat în Cabală și practici ezoterice (numele său este Belbo) explică unor confrați că moartea prin decapitare semnifică sfârșitul vieții spirituale, în vreme ce moartea prin penetrarea regiunii pectorale este semnul suprimării trăirii afective. Fără a zăbovi asupra speculațiilor ezoterice, (deși erudiția lui Eco este provocatoare), dihotomia moarte spirituală moarte afectivă permite reiterarea constatării că, din perspectiva lui Camil
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ezoterice, (deși erudiția lui Eco este provocatoare), dihotomia moarte spirituală moarte afectivă permite reiterarea constatării că, din perspectiva lui Camil Petrescu, sfârșitul tragic al protagoniștilor înseamnă o repudiere a celor două personae, uciderea lor în inconștientul personal. Înnobilarea eroului prin decapitare e o șansă suplimentară pentru perspectiva psihanalitică; orfanul, umilit și pauper, dar, ambițios și inteligent, își construiește blazonul prin Operă, conferind, în același timp, un aer de noblețe insolitului personaj care este Fred Vasilescu. Piesa de teatru Suflete tari dezvoltă
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
regină a Orientului și Occidentului. Megalomania sa escaladează treptele demoniei, strigându-i lui Jean Ange că el este singura lege peste Coran, un supraom ce va rămâne în memoria colectivă a lumii. Un ultim gest tipic pentru sângerosul tiran este decapitarea megaducelui Notaras, care înainte de a-și vedea cei doi fii uciși (o scenă ce amintește de patimile domnitorului român Constantin Brâncoveanu) are răgazul să se căiască pentru opțiunea sa pro-otomană și să se încredințeze Dumnezeului Judecății. Inspirat de faimosul motiv
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
în forță, regele Carol intra sub puterea lui Cromwell, fiind arestat la reședința din Holmby 259. Al doilea război civil s-a desfășurat în perioada 1648-1649 a fost favorabil lui Cromwell. La 21 decembrie 1648 Consiliul ofițerilor votase judecarea și decapitarea regelui. Camera Comunelor, reformată, a dezbătut la 1 ianuarie 1649 o lege pe baza căreia să fie judecat regele pentru că actul lui de a porni război contra Parlamentului și țării era considerat "înaltă trădare". Camera Lorzilor a respins proiectul înaintat
Europa monarhiei stărilor by Gheorghe Bichicean () [Corola-publishinghouse/Science/1436_a_2678]
-
după Rossi, locul mormîntului lui Țepeș, care nu ar fi în Mănăstirea Snagov (de lîngă București), așa cum se știe în general, ci, datorită unor indicii istorice (scrisori de călugări medievali și diverse documente politice), cel mai probabil, undeva în Turcia (decapitarea lui Dracula, la moarte, poate chiar sugera că trupul s-ar găsi într-un loc, iar capul în altul). Profesorul admite că, după descoperirea cărții, a fost obsedat de această enigmă istorică, încercînd să o rezolve. Cercetările l-au purtat
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
din excursul meu Hanul roșu, care îmi apare drept lipsită de valoare literară din cauză că trama și stilul sunt împrumutate fără jenă din În vreme de război și, mai pregnant încă, din O făclie de Paște. Oricum, grotescul întâmplărilor narate (o decapitare maniacală a unei fete nevinovate, urmate de vopsirea întregului han al părintelui său în sângele victimei) m-ar determina să-l situez pe Beneș, cel puțin în acest caz, pe linia pur horror a scenariilor senzaționaliste din secolul al XX
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
tragic al eroului-poet corespunde sinuciderii lui Narcis, precursor al dandy-iilor sau nebuniei Ofeliei, evenimente similare unei sensibilizări a materiei care incorporează printr-un animism liric substanța acestor personaje. De asemenea, o posibilă temă decadentă este adusă în discuție cu tabloul Decapitarea sfântului Iona Botezătorul, expus în 1870. Pictura se remarcă prin echilibrul compoziției, vizibil în raportarea planurilor la cele trei personaje având în fundal ca element vectorial un arbore care se desface din trunchiul comun în trei brațe principale. Centrul tabloului
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
capul și Salomeea, ținând tava pe care va fi așezat trofeul. Tema este tratată cu onestitatea picturii academice, Salomeea nu are nimic din fascinul și misterul sângeros al femeilor fatale, iar pictorul nu se arată interesat de actul crud al decapitării, ci de echilibrul între părți, de realizarea corectă a temei. Este posibil ca arborele din fundal să evoce Sfânta Treime, însă totul este la vedere în acest tablou, chiar și gestul sfântului pare să indice scena în simplitatea ei, fără
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
în literatură"362. Raporturile trasate între viața sexuală și psihismul abisal constituie cheia de boltă a configurării tipului femeii fatale. Ca și Judith I, eroina ține agățat de degetele crispate capul lui Holofern riguros decupat de faldurile rochiei -, expresie a decapitării propriu-zise -, iar în primul tablou, de marginea acestuia. Și în acest caz, feminitatea sa este figurată de expunerea sânilor, însă chipul diferă mult ca expresie de cel al femeii din primul tablou. Dacă în pictura din 1901, Judith afișa expresia
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Klimt și care se regăsește aici, acest decupaj al figurilor. O regăsim și în Filozofia, figura fiind a lui Das Wissen, segmentată de o dublă cezură, rama tabloului și propriul ei păr. Tema decadentă a lui la chef coupé, a decapitării, se regăsește prin transpoziție aici. Tăietura mai are o funcție simbolică, reduce la tăcere, face imposibilă comunicarea și reține misterul ca o constantă definitorie a actului crud, dar și a umanității. Franz von Stück utilizează la rândul său tema abia
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
planul feminității pasive. Numai că rolurile s-au schimbat, iar inițiativa îi revine Judithei. Ca și în cazul sărutului dat pe gură de către Salomeea capului detașat al sfântului Ioan, pictorul încearcă să surprindă un moment climactic, asociat juisării, cel al decapitării. Influența lui Klimt, la care cele două mituri/figuri decadente fuzionează, se simte în această pictură care mizează pe figura femeii fatale și pe transa erotic-ucigașă. În acest fel, mitul păcatului originar este resemnificat; nu terțul demonic de aspect ofidian
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
acum în atenția pictorilor se află episodul tragic al unui Orfeu inconsolabil după descinderea în Infern și a pierderii Euridikei, cum apare, spre exemplu, în tabloul lui Gustave Moreau, Orfeu și mormântul lui Eurydice (1890, Musée Gustave-Moreau, Paris) sau a decapitării lui Orfeu, tot Gustave Moreau cu Orpheus (1865), al cărui frumos cap de efeb este expus pe lira care servește drept suport. În cazul decapitării lui Orfeu, se poate vorbi de o contaminare cu tema mai largă a lui damnatio
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
tabloul lui Gustave Moreau, Orfeu și mormântul lui Eurydice (1890, Musée Gustave-Moreau, Paris) sau a decapitării lui Orfeu, tot Gustave Moreau cu Orpheus (1865), al cărui frumos cap de efeb este expus pe lira care servește drept suport. În cazul decapitării lui Orfeu, se poate vorbi de o contaminare cu tema mai largă a lui damnatio capitis caracteristică esteticii decadente și o putem întâlni inclusiv la pictori precum Odilon Redon, capul lui Orfeu (1905?), Alexandre Séon, Lira lui Orfeu (1898) sau
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
posedă o muzicalitate internă reactualizabilă chiar și la o lectură mută. În spațiul picturii, Orfeu devine figura tragică a sensibilității simboliste, expresie a supremației artei, dar și a unei relații în spirit decadent între artă și natură, relație conotată de decapitarea acestuia de către Menade. Tema obsesivă a lui diminutio capitis atât de prezentă în spectrul sensbilității decadente încât Jean de Palacio face din ea un "mit privilegiat" (mythe privilégié)"391 este recuperată în pictura simbolistă. O serie de acte crude prezidează
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
esteții impenitenți, cu riscul uzurpării poziției simbolice a Mântuitorului, cealaltă, unul mistagogic-ezoteric, poetului/artistului fiindu-i deschise inițiatic toate căile către cunoaștere, poezia/ arta dobândind astfel și un rol psihopomp. Temă predilect decadentă, întrucât evocă un alt episod, cel al decapitării Sfântului Ioan și înfățișării capului acestuia pe o tavă, decapitarea lui Orfeu nu este niciodată înfățișată în act, dar capul său este așezat pe lira care a servit ca instrument al artei sale. Asemeni unui trofeu, capul de efeb al
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
unul mistagogic-ezoteric, poetului/artistului fiindu-i deschise inițiatic toate căile către cunoaștere, poezia/ arta dobândind astfel și un rol psihopomp. Temă predilect decadentă, întrucât evocă un alt episod, cel al decapitării Sfântului Ioan și înfățișării capului acestuia pe o tavă, decapitarea lui Orfeu nu este niciodată înfățișată în act, dar capul său este așezat pe lira care a servit ca instrument al artei sale. Asemeni unui trofeu, capul de efeb al lui Orfeu pare montat pe corzile lirei, iar asocierea dintre
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Pictorul revine cu un alt tablou în același decor stâncos al unui țărm, unde Orfeu, ținându-și lira la piept și cu o coaroană de lauri pe cap, zace abandonat. Alt tablou, Lira lui Orfeu (1898), se încadrează în tema decapitării poetului, capul său find așezat pe lira sa; de data aceasta, chipul poartă expresia serenă a unei împăcări în sfera artei sale, dar și a morții. Și Jean Delville pictează pe aceeași temă a lirei lui Orfeu, capul acestuia fiind
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
o primă fază de formare a artistei sugerează un traseu artistic care se va îmbogăți cu experiențe noi, integrate însă într-o structură bine precizată. Există serii precum cea care are drept numitor comun personajul Salomeei și a căror temă, decapitarea sfântului Ioan, constituie mizanscena dramatică împrumutată atât artei clasice, cât și sensibilității decadente, dar și cicluri precum cel al țigăncilor, care nu sunt neapărat anunțate, și, dincolo de acestea, serii afine prin felul în care unele picturi își răspund tematic și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
semnificație, Salomeea preia rolul bufonului, rol care va evolua până la "danțul" oriental al domnișoarei Hus, avatarul modernist barbilian cu accente balcanice al coregrafiei decadente. Aspectul hazliu al procesiunii nu mai realizează un contrast atât de puternic cu actul crud al decapitării, introdus într-un ceremonial ludic cu măscărici și toboșari, iar versul liber înlocuiește formele prozodice clasice, conferind poeziei un caracter prozaic, anecdotic. Demitizarea rolurilor decadente, prozaismul și intertextul subliniază ecartul ironic față de o estetică simbolisto-decadentă resimțită ca epuizată și al
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
oricum există loc și pentru considerații de ordin general cu privire la ecleraj, care face o bună impresie autoarei Demoniacei -, albul marmorei, a pielii frumoasei nimfete, a lividității chipului ei și sângele care picură de pe sabia călăului sau a rănii rezultate din decapitare. Salomeea încearcă să însuflețească printr-un sărut tardiv buzele litificate ale sfântului, așa cum marmura se "rumenește" de reflexul pielii ei. Și într-un caz și în celălalt, avem o încercare de sens opus reificării viului în specii relevante sub raport
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
ca subiect femeia fatală, compoziții precum Sfântul Ioan Botezătorul (cca. 1900), Muzele (1910) sau Salomé (1913). Deși tabloul o invocă pe fiica Herodiadei, primul tablou, având-o ca subiect pe Salomeea, nu-i include numele în titlu. Tema neotestamentară a decapitării sfântului Ioan oferă reperul în jurul căruia este construit tabloul care anexează episodul secundar al dansatoarei. Aura sfântului reprezintă singura sursă luminoasă, care creează haloul de vizibilitate în care intră și dansatoarea. Ca și von Stück, Vermont a plasat brățările la
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Strauss: ceea ce este crud în act se transformă, este preparat la nivelul unei abile puneri în scenă, în tablou, ca act estetic, așa cum sudoarea de pe fruntea Salomeei în povestirea lui Flaubert devine un șirag de perle, iar actul sângeros al decapitării este eufemizat sexual, fie în dansul Salomeei, fie în gestul final, deopotrivă cumplit și senzual, al sărutului. Rama aurită servește astfel drept punere în scenă, ca spectacol strălucitor al actului crud, este integrată, la rândul ei, în aria reprezentării. Cum
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
plan, fără a fi stilizată: sângele se scurge în picuri grei din capul proaspăt tăiat, căzând pe ceafa servitorului prosternat la picioarele Salomeei. Avem aici un detaliu naturalist care imprimă și o durată materială a momentului care succede în imediat decapitarea. Diferența se poate ușor cuantifica prin comparația cu cromolitografia lui Aubrey Beardsley, sau pictura lui Gustave Moreau, unde fie Salomeea, fie numai capul sfântului devin imponderabile, unde tabloul se transformă în viziune macabră cu dizolvarea oricăror determinări temporale și chiar
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]