1,017 matches
-
picioare și Începură să strige la el. Le ignoră și puse la loc cuțitul. Se luă după Jim, care alerga printre șirurile de pasageri ai tramvaiului, Încercînd să le arate Încheietura mîinii Învinețite. La vreo sută de metri distanță de depou, Jim ajunse În Avenue Joffre. Se odihni la intrarea Închisă a teatrului Nanking, unde de un an rula Pe aripile vîntului, Într-o versiune pirat chinezească. Chipurile pe jumătate distruse ale lui Clark Gable și Vivien Leigh se ridicau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
oțelării, Împodobite cu panouri de la festivalul dragonului. Prăvălii de amanet cu obloanele trase stăteau În fața fabricilor abandonate de aparate de radio și de țigări; plutoane de trupe chinezești ale regimului marionetă patrulau În jurul fabricii de bere Del Monte și al depoului de camioane Dodge. Jim nu fusese la Chapei niciodată. Înainte de război, un băiețel englez ar fi fost ucis În cîteva minute doar pentru pantofii lui. Acum era În siguranță, păzit de soldații japonezi - rîse atît de tare de gîndul ăsta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
ta se scutură flori albe de corcoduș. Aștepți până ce tanti Angela o să se Întoarcă de la serviciu. În acest timp, te joci cu pisica, te uiți la cer și te gândești la Gagarin. Când ea vine de la fabrică, o filatură de pe lângă depoul de tramvaie Dudești, și intră În curte, o minți fără să clipești că ai luat zece În teză la română și capeți pe loc cinci lei. O tulești ca din pușcă. Cosmonaut mă fac, Gagarin, Îi strigi. După ce-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
pe sine Însuși... TU, În Mexic. În strada Mexic nr. 1, colț cu Ilie Pintilie. Acasă la tine. Ți-ai cumpărat și tu două camere În mansarda unei vile. La fiecare treizeci de secunde casa se zguduie. Intră tramvaie În depoul Bonaparte. Tu, paznicul lor fidel. Când ies dimineața, când se retrag În miez de noapte. Condiția umană! „E o noapte duioasă noaptea când iubești / ceea ce nici iubirea nu poate salva.” E singurul lucru care a mai rămas? Iubirea e chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
E o noapte duioasă noaptea când iubești / ceea ce nici iubirea nu poate salva.” Gaetana va intra de acum Înainte Într-o perpetuă, eternă confidențialitate. Căci ea, cu adevărat nu va ști niciodată. Condiția umană? Tu paznic de tramvaie al unui depou, Într-un București masacrat de mizerie și Întuneric, un oraș parcă În așteptarea unei ghilotine. Tu În el. În tine, o iubire nemărturisită. În iubire, Gaetana, o fată blândă, o fată neștiută de undeva din Ardeal. Mâine va trece pe la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
furat - oricare dintre acestea ar fi putut duce la arestarea lui. Am accelerat la drum deschis către Sotogrande, pe cînd o mare trîndavă clipocea lîngă nisipul ciocolatiu al plajelor pustii. FÎșia litoralului era o Întindere nedefinită de grădini de zarzavaturi, depouri de tractoare și vile În construcție. Am trecut pe lîngă un Aquapark construit pe jumătate, viitoarele sale lacuri excavate arătînd ca niște cratere selenare, și pe lîngă un club de noapte dezafectat de pe un deal artificial, al cărui acoperiș În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
conducătorii căilor ferate din Ungaria (MAV) și Serbia. De altfel, în Palatul Löffler din Timișoara a funcționat o direcție regională a MAV. Lângă gara a cărei formă actuală datează din anul 1900, se află fostul turn de apă și fostul depou. Aici intenționează fostul ceferist (o vreme impiegat de mișcare aici și, pentru un an - 1983, șef de gară) să deschidă al cincilea muzeu din localitate. Deocamdată, locul apare ca unul părăsit, dar până la Zilele Jimboliene (4-6 august), cu sprijinul primarului
Agenda2006-13-06-senzational3 () [Corola-journal/Journalistic/284910_a_286239]
-
Italia, în mai multe limbi (română, maghiară, germană), înainte sau după primul război mondial; o colecție de fotografii cu marile personalități care au trecut prin stația Jimbolia, grupuri de angajați pozați la aniversări, alte ocazii, șefi de gară sau de depou de la sfârșitul veacului al XIX-lea; primele semnale moderne de intrare (Banovici), din tablă, cântărind 300-400 kg; o colecție de felinare; diferite obiecte anexă - saboți, capse pocnitoare (unele chiar din anul 1897), folosite pentru semnalizarea defecțiunilor apărute pe linii; un
Agenda2006-13-06-senzational3 () [Corola-journal/Journalistic/284910_a_286239]
-
panoramic. Era ca și cum înlocuiam o scuză cu alta, un paravan de imagini pentru o minciună în carne și oase, o coproducție a minții mele și-a „Studiourilor Buftea“ ce trebuia păstrată și îngrijită. Mergeam cu băieții la fotbal pe maidanul depoului „Ilie Pintilie“ și nimeream peste golanii cartierului, care ne luau la pumni și la flegme: „Băi, chiștoc, tu ai față să joci cu mine?! Păi, io sunt ca Bonhof, am ștampilă pe picioru’ drept că n-am voie să trag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tinichigii, fochiști. Lucram fără mănuși, opream apa, spărgeam zidul, cârpeam găurile din țevi cu ziare și ipsos, așa cum învățasem de la părinții noștri. Îmi pierise zâmbetul, nici de ironii nu mai aveam chef. Devenisem supraveghetorul boxelor (frații „Brothers“ sau muncitorii de la depou le spărgeau trimestrial) și diagnosticianul hidroforului (noaptea, ascultam cu urechea lipită de zid regularitatea cu care era pompată apa-n coloane, căutând continuitățile de ritm care anunțau pana). Ceva mă atrăgea jos (sau poate așa se spune acum la tâmpenie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ajunsesem deja la școala generală), am descoperit că vibrațiile mele fictive, interioare și necuviincioase au o bază reală. Poate n-am gândit chiar așa atunci, dar ceva s-a mișcat în creier, suficient de ascuțit ca să țin minte. Fugisem pe depou, la fotbal cu durii cartierului: Relu (vecinul de la colț; făcea lupte greco-romane), Doru (care îi fracturase piciorul unui adversar, în timpul unui meci), Inginerul (un muncitor oarecare de la vagoane, care chiulea din tură; se umfla-n pene când noi, copiii, îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lui Cezar. „Ce faci, bă, te dai la nevastă-mea?!“ Ne trăgeam cu toții mai în spate. „Bă, vă sparg! Vă calc cu lomocotiva!“ În lumea exactă, dar misterios oligofrenică și puternic șampanizată a tovarășului Misleanu, „lomocotiva“ putea oricând ieși din depou, pentru a-i strivi pe dușmani, pe străini sau doar pe copiii neobrăzați din cartier. Ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu trenuri burgheze care demarează din triaj cu luminile stinse și îi fugăresc pe comuniști pe străzi. Urma, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
retrocedată, Parcul Carul cedat Patriarhiei și-apoi revândut pe bani grei unor investitori. Nici nu puteai să mai vezi lacurile, darămite să calci înăuntru: gardurile verzi, supraânălțate, ascundeau defrișările masive. Se zvonea că, în ultimul moment, mai fuseseră depistate patru depouri de tramvaie, printre care și cel de lângă mine: primul din București, deschis prin 1920, preluat de comuniști în ’49 și rebotezat „Ilie Pintilie“, înainte de-a fi ticsit cu muncitori, rampe de sudură și câini vagabonzi. Terenurile prețioase, centrale, se-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
înainte de-a fi ticsit cu muncitori, rampe de sudură și câini vagabonzi. Terenurile prețioase, centrale, se-aflau chiar sub rețeaua de vagoane și hale; dacă decopertai metalul și cărămida, dădeai de pământ. Trebuia doar să-ți treacă prin cap. Depourile urma să fie distruse, liniile și rampele acoperite, halele demolate; începând cu al meu, pentru că se-afla chiar în centru, lângă Guvern. Peste dreptunghiul nivelat s-ar fi turnat asfalt și bitum, dintr-un cap într-altul. În locul proaspăt obținut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de băutură), plopii de pe vremea lui Carol al II-lea și, desigur, câinii vagabonzi. Primarul schimba porțiuni din oraș, ca piesele de Lego, dezinvolt, între ele: dăduse Bordeiul unui escroc, și-acum îl vroia înapoi, la schimb cu jumate din depoul Victoria. Strivise Armeneasca sub o clădire de birouri, iar lângă Sfântu Iosif aprobase un building modern, robotic, ca cyborgul din Aviatorilor: 19 etaje, 75 de metri înălțime. Proiectul se numea, ironic, „Cathedral Plazza“. Despre Crețulescu, se-auzea că o s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care îl dărâmaseră cu totul, să treacă mai ușor); cu ăștia chiar nu era bine să te pui. Pe băieți, îi găseai a doua zi la muncă: ciufuliți, tumefiați, încărcând lăzile la fabrica de pâine ori trăgând de cabluri în depoul de troleibuze. În restul săptămânii, nu mișca nimic. Se mai juca fotbal în curtea școlii (dar trebuia să te știe cineva din cartier, ca să intri acolo) sau se bea bere pe gard. Erau preferate sticlele mari, de plastic, la doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
toată noaptea în pod, după care pleca dimineața, în jur de cinci, când se descuia scara. Ușa podului fusese încuiată de mai multe ori, și tot de-atâtea fusese spartă; ba chiar vecinul Dorofte tocmise odată vreo trei muncitori de la depou să pună un fotoliu în ea, ca un obstacol redutabil, greu de înlăturat. Cerșetorul îl luase însă ca pe-o invitație la confort, și, după ce trecuse cu el prin ușă, și-l instalase lângă saltea, unde-l găsiți probabil și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-l ia și pe Petrișor. Eu am o casă la țară, mă mut într-un an.“ Suna înduioșător. Cu un aruncător de flăcări, aș fi topit toată melasa asta umană, făcând-o să fumege bolborosit. Lângă bloc, mai era și depoul. Exista de mult, îl identificasem în pozele sepia făcute de bunicu’ Vitalian din Messerschmitt, cu tramvaiele de lemn care întorceau în piațetă, sub coroanele castanilor. Numele i se schimbase în funcție de marotele politice ale conducătorilor: comuniștii îl botezaseră „Ilie Pintilie“ (suna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ale conducătorilor: comuniștii îl botezaseră „Ilie Pintilie“ (suna bine și se memora ușor); ceilalți, veniți după ’89 (dar de fapt cam tot aceiași, dacă te uitai la televizor), îi ziseseră „Iancu de Hunedoara“. Nimic mai natural decât să pui un depou „Iancu de Hunedoara“ lângă Colegiul de Informatică „Tudor Vianu“ și spitalul „Grigore Alexandrescu“. Țara dădea pe-afară de personalități, eroii pândeau din manuale și catacombe, trebuia doar să găsești momentul potrivit să-i distribui pe plăcuțele străzilor și-ale instituțiilor: mergea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
catacombe, trebuia doar să găsești momentul potrivit să-i distribui pe plăcuțele străzilor și-ale instituțiilor: mergea și prin rocadă sau la nimereală, unde se elibera un loc. Pe lângă uruitul tramvaielor noaptea sau chiuiturile maiștrilor care dirijau vagoanele pe rampe, depoul cu vocație habsburgică și aspect preistoric mai avea o problemă: gardul. O minte strâmbă și necugetată ridicase un adevărat zid al Berlinului între muncitori și cea mai apropiată prăvălie cu băuturi. Nici Honnecker, nici Ceaușescu, nici cel mai înfocat susținător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Fiatul 850 al vecinului Firănescu și sfârșea pe treptele „Alimentarei“ din colț. Drumul fusese bătătorit, un ochi atent ar fi descifrat cojile de parizer lângă bordură sau urmele de tălpi pe zidul proaspăt vopsit în alb. Deceniu după deceniu, șefii depoului (comuniști înrăiți sau capitaliști de circumstanță) au încercat să stăvilească năvala angajaților spre magazinul cu salam și spirtoase. Unul a prins o plasă de sârmă de gard, cu ochiuri mici, să nu poți băga piciorul; altul a supraânălțat zidul; al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de apă de la etaj), alții strângeau la piept votca sau PET-ul de „Bucegi“, cățărați pe conducta de gaz. Cei mai curajoși rămăseseră blocați pe gard, într-o zonă a nimănui, cu un crac pe stradă și celălalt în curtea depoului. Prinși între sârme și cărămizi, cu salamul și borcanul de muștar sub braț, înjurau calm și gregar. Dacă le-ai fi pus un pușcoci și-o raniță-n spate, i-ai fi scos din nuvelele lui Rebreanu. Fricile Mariei lipseau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
polițiști și să debusolez toți călătorii, toată Austria. L-aș fi dus în cât mai multe direcții, cotindu-l și învârtindu-l prin cotloanele minții, ale Mittel-Europei și Balcaniei de Sud, până mi s-ar fi pierdut urma, undeva între depourile din Nusdorf și Piața Victoriei. Apoi, la momentul potrivit, aș fi sărit din el, nevăzut de nimeni. Atâta doar că eu aveam întâlnire cu inginerul Grosescu. De ea depindeau mult mai multe lucruri decât își imaginau Mihnea și Maria. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Știam cine sunt, puteam în sfârșit pune lucrurile cap la cap, odată pentru totdeauna. În aceeași clipă, s-a auzit o țiuitură, ca o frecare de saboți pe fier, urmată de-un clănțănit. Recunoșteam zgomotele, mă obișnuisem cu ele de la depoul Victoria: ascultam în fiecare noapte tramvaiele cum iau curba și încetinesc lângă zid, în vacarmul metalic; într-un fel calm și pervers, aproape le iubeam. 38-ul a tras în circumferința de la Schottentor. Vagonul s-a oprit și ușile au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să se desprindă unele de altele. Asfaltul îmi fugea de sub picioare, rotund și interminabil, ca-n copilărie. Căderea era inevitabilă; pluteam pentru o clipă în aer, suspendat între piatra cubică și blocurile vecinilor, le vedeam pe-amândouă, apoi plopii de la depou, zidul proaspăt spart, cerul mișcându-se, după care imponderabilitatea înceta: mă întindeam pe burtă, cu mâinile julite și fața izbită de bordură. Nu izbucnea nici un zgomot, scena părea sufocată în propria ei mirare: o fracțiune de secundă de liniște, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]