2,071 matches
-
viață, puși cap la cap, acasă, dacă socotesc toate zilele În care am dormit acolo - se jucă În nisip. Femeile din satul meu urăsc marea... „Marea”, zic ele, „o tîrfă cu ochii verzi care ne fură bărbații...” CÎnd nu Îi devorează, Îi trimite Înapoi bătrîni, decrepiți și pe vecie melancolici... - Și mie-mi place marea, admise Oberlus. Urăsc vapoarele și marinarii, dar marea Îmi place... - Eu Îmi iubeam mai mult vaporul decît marea, răspunse bătrînul, absent. De aceea, poate din gelozie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
-ți distrezi echipajul - făcu o pauză lungă și trase din nou din pipă, agitîndu-și capul ca și cum l-ar fi apăsat cele Întîmplate. Trebuie să fie teribil pentru tine să constați că ai trezit o fiară care dormea, iar ea a devorat tot ce aveai mai scump pe lume... Spaniolul Îl privi cu uimire și indignare: - Fiară adormită! exclamă el. Cine crezi tu că ești, tîmpitule? Dumnezeu? Fiară adormită! repetă. Nu ești altceva decît un asasin murdar... Gunoi uman care poartă pică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
să se scufunde, fie fusese atacată de una dintre acele bande criminale care treceau uneori printre insule În migrările lor periodice de la un pol la altul. Nu era prima oară cînd o orcă ataca o navă, o scufunda și Îi devora pe membrii echipajului și, cu toate că era improbabilă, aceasta a fost singura explicație logică a misterioasei dispariții a navei. CÎnd, În timpul călătoriei de Întoarcere, velierul trecu la o aruncătură de băț de țămul Înalt al Insulei Hood, nimeni de la bord nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
trăi... Pămîntul e mănos, generos și pașnic, și știm Întotdeauna la ce să ne așteptăm din partea lui... Dar... cine poate avea Încredere În mare? Într-o zi e liniștită și darnică, iar În ziua următoare se Înfurie și distruge totul, devorînd vapoarele și pe cei de la bord. Nu pricep cum de-ți poate plăcea marea. - Dacă n-ar fi fost ea, care mă liniștea În clipele de mînie sau pentru că Înțelegeam că În fața imensității ei nici eu și nimeni altcineva nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
mai rămas din școală. Un sărut, și cartea poștală e-n drum spre lacul Washington. De la Seth: Când s-a transformat viitorul dintr-o promisiune într-o amenințare? Un sărut, și-a pornit cu vântul spre Ballard. Numai când vom devora planeta asta Dumnezeu ne va da alta. Vom rămâne în amintire mai mult pentru ceea ce-am distrus decât pentru ceea ce-am creat. Autostrada 5 șerpuiește în depărtare. Din vârful Acului Spațial, benzile sudice sunt lumini roșii în plină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
unghiilor și amprentele degetelor fostului proprietar - poate singurele sale rămășițe pământești. X compară cele două cărți. Chiar la Începutul cărții anonime dădu de un pasaj care i se păru cunoscut: „Ce le țin În frâu pe aceste bestii care se devorează reciproc și care Își spun oameni?“ era scris acolo. „La Începutul vieții sociale acționează forța dură și nestăpânită, iar mai apoi legea, care este tot forță, rostuită În forme legislative: Întotdeauna Însă forța precede dreptul.“ În cea de‑a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
În cea de a treia zi, unul dintre războinici îi anunță că descoperise resturi omenești între niște stânci de pe plajă apuseana. Se duseră cu toții să le vadă, dar se găseau într-o stare de descompunere atât de avansată, pe jumătate devorate de răci, încât era imposibil să-și dea seama dacă aparțineau unuia dintre sălbatici sau unui pescar din insulele învecinate. Totuși, Miti Matái rămase tăcut multă vreme, privind cu atenție marea și linia coastei, iar în cele din urmă declară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ar fi putut-o trimite pe fundul oceanului dintr-o singură lovitură, încercând să-și dea seama dacă este vorba despre o simplă bucată de lemn fără nici o valoare sau ea conține vreo ființă vie, pe care ar putea-o devora. Nici un suflet nu se mișcă pe bordul Mararei. S-ar fi putut crede că cei treizeci și ceva de oameni se transformaseră în statui de piatră sau se volatilizaseră, așa încât, lipsită de cârmaci, ambarcațiunea începu să vireze spre tribord, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
zburător se înfipsese cu violența în ochiul drept al cârmaciului principal. Bietul Moeteráuri căzuse pe spate în urmă puternicului impact, și doar plasă de protecție de la pupă îl împiedicase să nu cadă în apă, unde ar fi fost de îndată devorat de micii rechini care înotau tot timpul în urmă vasului. În general, acesti rechini nu erau prea periculoși, însă un om însângerat și aproape inconștient ar fi reprezentat o pradă ușoară, desi probabil că nu rechinii i-ar fi pecetluit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
atunci când ochii lor străluceau în întuneric, reflectând scânteierea focului, te duceau cu gândul la niște ființe demonice, care nu s-ar fi dat înapoi, daca foamea le silea, să se arunce la unison asupra oricărei ființe vii și s-o devoreze. Miti Matái și Roonuí-Roonuí căzură de acord că nu puteau accepta ca niște oameni aflați într-o asemenea stare să-i însoțească în lungă lor expediție, deci erau nevoiți ori să-i lase acolo, conștienți fiind că nu vor putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ale căror chipuri desfigurate se putea citi acum totală lor neputința, în timp ce ochii le aruncau scântei de ură. Din când în când își arătau dinții galbeni, dându-le de înțeles dușmanilor lor că mai devreme sau mai tarziu îi vor devora. Schimbul de prizonieri se făcu rapid și eficace. Roonuí-Roonuí le ordona apoi vâslașilor să-și arunce pagayas 1 în apă, ca să-i oblige să piardă ceva timp recuperându-le, înainte de a putea porni înapoi, si, după ce sări pe puntea Peștelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
că relația lor era o dragoste nebună, o pasiune dezlănțuita a unor ființe degenerate, a unor bolnavi pe care un violent foc interior părea să-i consume clipă de clipă, pe care ii stăpânea o nevoie flamanda de a se devora unul pe celălalt, care nu contenea niciodată. Pentru cei din Bora Bora, obișnuiți dintotdeauna cu gândul că dragostea și sexul reprezintă ceva frumos, simplu și natural, și că fuseseră create de bunul zeu Taaroa pentru că odraslele lui să se bucure
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
se compară cu temutul Niho-Nui sau Marele Dinte, care trece prin lemnul corăbiilor că prin ceară. Tané să ne păzească! exclama imediat Vetéa Pitó, pe care viermii păreau să-l îngrozească mai mult decat înșiși Te-Onó. Am senzația că ne devorează picioarele, ca să ne ajungă la măruntaie. Lucrul cel mai grav nu este ca găuresc lemnul... sublinie Navigatorul-Căpitan. Din fericire, Tevé Salmón a folosit cel mai bun tamanú, care o să mai reziste câteva săptămâni. Adevăratul pericol constă în faptul că, atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Al Cincilea Cerc - locul din care nimeni nu se mai întoarce. Chiar și curajosul Tapú Tetuanúi începuse să simtă cum i se zdruncina încrederea și, la un moment dat, ajunse chiar să creadă că era de dorit ca Niho-Nui să devoreze mai repede navă și să sfârșească astfel cu această situație insuportabila. O să ieșim noi din asta, îl asigura într-o zi Miti Matái. Era mai rau atunci cand apele deveniseră solide, iar tovărășii mei mureau de frig... Se uită cu ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
aproape de nestăpânit să o ia la fugă, și doar un efort supraomenesc îi permise să rămână întins pe nisip, hipnotizat la vederea, de la o distanță atât de mică, a sângeroșilor sălbatici, care n-ar fi ezitat nici o clipă să-i devoreze dacă ar fi reușit să pună mâna pe ei. Încă o dată se treziră într-o situație absurdă, în care răzbunătorii de la inceput se aflau în mare pericol de a fi ei înșiși cei pedepsiți. În definitiv, cine fuseseră cei pedepsiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Cerc... Așa e legea. Rămase foarte liniștit, privind fără să vadă bolta cerească pe care acum toate Avei’á îl conduceau spre paradis, iar Tapú Tetuanúi simți cum inima i se sfărâmă într-o mie de bucăți, care erau apoi devorate de cel mai sângeros rechin alb din adâncurile oceanului, pentru că omul cel mai minunat care existase vreodată, idolul sau, exemplul sau și maestrul sau în arta dificilă a navigației îl părăsea pentru totdeauna. Nu existau lacrimi care să poată domoli
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
borțoasă, un bărbat cu șapca trasă peste sprâncene, îmbătrânind acolo, sub ochii ei rapid, dezgustător și sub lupa unui microscop câțiva viermi și câțiva spermatozoizi semănând stupid de bine unii cu alții, zbătându-se agili pe o lamelă de sticlă devorându-se unii pe alții. O zăpadă ce acoperă până la jumătate fereastra, un mal ce se surpă și se prăvălește în râu, un copil împietrind cu o paletă de tenis în mână... Și atunci ce rost are, ce rost mai are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
și acest amănunt îl descumpăni. Când reveni în secție era pauza de masă. Îl căută din priviri pe Urâciosul, îl descoperi retras într-un colț, se așeză lângă el. Ascultă, îi zise, tu ce vrei de fapt de la viață? Urâciosul devora foarte preocupat o conservă de legume, o ataca meticulos de pe margini, arăta foarte ordonat și curat, cu spatele drept, cu figura placidă. Eu nu vreau nimic de la ea, îi răspunse într-un târziu, fără să-și ridice privirea din conservă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
teamă. Violența îi repugna, o paraliza. Când era elevă se pricepea să aplaneze vrajba dintre fete. Dacă vedea doi copii bătându-se, îi certa. Ei o priveau cu mirare și nu înțelegeau de ce se amestecă. Existau atâtea vietăți lacome care devorau pământul fărâmă cu fărâmă. De ce, de ce să...Se răsuci din nou pe cearceaf, cu pumnii strânși, cu pleoapele închise. Doamne, ce rămăsese în casă, covoarele răsucite sub picioarele lor în timp ce se îmbrânceau de ici, colo, cămașa de noapte ruptă, așternutul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
Klaus e gata de drum. Eu rămân pentru Înmormântare. E cald. Mâncăm la Pescarul. Merlucius pane. Ce altceva să mănânci? Merge și Violeta cu el. O cunosc puțin. Destul de comună. Mai puțin o strălucire lacomă În ochi În timp ce mănâncă. Ambițioasă. Devorează tot. Chiar și bărbații. Pe Grațian Îl cunosc și eu. Adoră celebritățile. De orice calibru. Are totuși umor și e cultivată. A căutat mereu prietenia Sabinei: degeaba. Sabina nu o Înghițea. O snoabă, zicea ea. Nu știam ce să spun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Pentru că, într-un articol de fond din ziarul "Socialistul", l-a numit pe Stalin, idolul Anei Pauker, "măcelarul din Piața Roșie". Ce n-am accentuat destul este că asasinatele în serie au fost patronate de Justiție. Că sistemul l-a devorat pe însuși Ministrul ei. Lucrețiu Pătrășcanu a fost debarcat din funcție, arestat în iunie '48 și executat în aprilie '54. Cam tot atunci murea la Sighet și Iuliu Maniu, victimă a Justiției patronate de Pătrășcanu. Sentința? Și în cazul unuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
o mîncăm, dacă tocana de berbec de la Hanul lui Manuc nu-i mai plăcea. Îl așteptam la intersecția cu "6 Martie" și venea, înfuriat că vameșii i-au dijmuit pachetul trimis de Brăduț, de la Paris. Lipsea pateul. Catastrofă. Cînd nu devora un Stroganoff, un cotlet-surpriză, o scrumbie în țiplă (micii îi mînca așa cum alții mănîncă semințe), pîndea trufandale prin magazine, într-o continuă vînătoare gastronomico-bahică. Piersici congelate la Fortuna, copane de pui de baltă la Delta, filé de rechin la Leonida
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
că scrii și rescrii primul roman? Că-l utilizezi și-l reutilizezi pe primul? Că ești numai și numai memoria ta? Eu, da. Știe Mario Vargas Llosa ce spune: mă simt, uneori, ca animalul fantastic din bestiarii, catoblepasul care se devorează pe sine. Scriu și rescriu istoria unui eșec, e tot ce pot și vreau să istorisesc, deși n-am nici măcar justificarea de-a fi "om cu operă". Mereu un personaj feminin care-și construiește o lume paralelă, total diferită de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
dragostea mea îl istovea, mușcătura mea drăgăstoasă îi consuma suflul vital. Mă privea cu ochii lui tot mai mari, pe fața descărnată, implorându-mă parcă să dispar. Mi-era greu să hotărăsc ce era mai bine pentru el, să moară devorat de istovirea iubirii sau de dorul meu. Pentru prima dată suferința umană mi-a devenit insuportabilă. Am încercat să-l îndrăgostesc de o țărancă ce spăla zilnic la râu, dar puterile mele nu funcționau asupra lui. Probabil că l-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
nicio urmă de-a lui, nici nu s-a putut constata unde ar fi putut să cadă. Ca și cum acel abis mental, pe care ți-l imaginai când o porneai către peretele uriaș de stâncă ce ascundea pârtia, l-ar fi devorat, l-ar fi supt cu toată abstracțiunea și ferocitatea lui imaginară, la fel cum Hades a răpit-o pe Persephone din tărâmul celor vii. Tot de-atunci, am început să mă gândesc la ghețar ca la o prezență feminină, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]