594 matches
-
-i spuneau nimic. Părea foarte simplu, atât de la îndemână dar care era răspunsul pe care-l întrevedea, preț de o secundă, apoi îl scăpa, ca pe un pește proaspăt scos din apă? Se cocoță în pat și își încrucișă brațele, deznădăjduită. În secunda următoare știu. Era, într-adevăr, atât de simplu! Sări din așternut și se apucă de lucru. Tremura de emoție. Făcu schițe după schițe, umplu coșul de hârtii și atunci când imaginea îi apăru clară se culcă, împăcată că făcuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
omorî numai pe motivul că nu știu să stau călare! Între timp, fiecare fugea pe unde apuca. Mulți încă zăceau pe jos și ne rugau să le luăm cu noi copiii și femeile. Grimoald și Rodoald își căutau din ochi deznădăjduiți surorile. Dar și ele, din instinct sau trase de alții, se pierduseră în întunericul pădurii, printre muri, și duse au fost. Avarii se apropiau. Am luat-o la goană pe drumul pe care venisem, lăsându-i pe ceilalți în mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
fiul, care-l privea rătăcit și îngrozit. Mânia lui a durat ceva timp, ca apoi, în fine, să se prefacă în deznădejde și durere. De-abia atunci am putut sta de vorbă. S-a așezat ținându-și capul între mâini, deznădăjduit. Unul lângă altul, împresurați de lămpi și lumânări care se mistuiau și se stingeau una după alta, am putut să plângem în tăcere. Apoi s-a agățat de speranța pe care i-am dat-o: - Lasă-i timp de gândire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
pregetă să doboare casele noastre și să ne omoare. Din nou la drum și apropriindu-ne de orașul Tuscolo, unde trebuia să primim hărțile de liberă trecere pentru Roma, am văzut că pagubele cutremurului erau mult mai grave, populația mult mai deznădăjduită și gropile comune mult mai mari. La Roma, lovită și de o înspăimântătoare inundație, stricăciunile erau imense, și mulți oameni își pierduseră viața îngropați sub dărâmături sau înecați. Pe colina romană Celio ne-am întâlnit cu Adeodato, care ne aștepta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
Am ocolit cât am putut subiectul, ca să amân răspunsurile cel puțin cu câteva zile, și am început să-i povestesc despre viața la abație și despre învățătorul meu. Când, în cele din urmă, am ajuns acasă, eram pur și simplu deznădăjduit. Nu l-am găsit pe Ansoald, și, simțindu-mă ca într-o temniță, am luat-o la fugă pe străzile deja întunecate din Pavia. Am colindat ore-n șir, înfășurat într-o manta cu glugă, fără vreo țintă anume, îmboldit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
zis că mă iubești. Ai făcut dragoste cu mine! Ai... — Fii serioasă, îi zise cu un glas mai ferm. Oamenii fac sex. Nu înseamnă că nu mai pot trăi unul fără celălalt. —Mi-ai zis că mă iubești, repetă ea deznădăjduită. Și credeam că o să ne căsătorim. De ce să crezi una ca asta? Nu putea să-i zică de Emma Jones și nici că se uitase în geaca lui să vadă inelul. — Îmi pare extrem de rău, zise el. Sunt o groază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1942_a_3267]
-
castelul Rathfinan. Imaginea surprinse castelul, care arăta splendid în soarele primăvăratic. Arătă covorul roșu care ducea spre umbrar, încadrat de zeci de ghivece cu trandafiri albi. Nieve zări oameni sub umbrar. Deci Aidan tot făcuse un fel de recepție. Zâmbi deznădăjduită. Reporterul se îndreptă spre umbrar cu microfonul în mână. — Mă aflu aici alături de Darcey McGonigle, originară din Galway și o prietenă a miresei, zise el. Domnișoară McGonigle, unde credeți că se află domnișoara Stapleton acum? Și ce părere aveți despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1942_a_3267]
-
pare că nu-l deranjează, Aida! murmură el, și eu nu îndrăznesc să-l întreb de acest nume ciudat, de femeie?! inima mea bate ca, Țin minte, glasul lui înviorându-se după zâmbet, că țineam și un caiet al acestei deznădăjduite iubiri pentru Aida, dar în momentul eliberării, căci a fost într-adevăr o eliberare, l-am ars, Să-ți povestesc despre Aida, Aida era fiica maestrului Voinea, vioara întâi la Filarmonică, și a doamnei Tatiana, profesoară de pian la Liceul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
dai În sora ta! Nu se cade ca un bărbat să lovească o femeie! Hiyoshi, vino-aici În clipa asta! Dincolo de paravanul despărțitor, Hiyoshi Înghiți În sec și se Încruntă acuzator spre Otsumi. Mama intră și se opri În ușă, deznădăjduită că iarăși Începuseră. Yaemon era Înspăimântător, cel mai Înspăimântător tată din lume. Hiyoshi se supuse. Se Îndreptă de spate și-și privi tatăl. Kinoshita Yaemon stătea așezat În fața vetrei. În spatele lui, se afla bastonul pe care-l folosea la mers
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
poartă. — N-or fi iarăși veverițele? Nu, e cineva afară. Ștergându-și mâinile, Oetsu se duse la poartă și reveni imediat, spunând: — E un preot de la Komyoji. L-a adus pe Hiyoshi. Pe fața ei tânără se așternu o expresie deznădăjduită. — Aha! Danjo, care se așteptase la una ca asta, spuse, râzând: — Se pare că Maimuța a fost pusă pe liber. Ascultă relatarea preotului despre evenimentele recente. Întrucât era aparatul intrării lui Hiyoshi la templu, Își prezentă scuzele tuturor și Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
drept Închis, ca o fantă Îngustă; dădea impresia că pe pielea lui deschisă și plăcută apăruse un singur ac. Nici chiar Nobunaga nu putea stăpâni impetuozitatea lui Inuchiyo. — Deci, ce-ar trebui să fac cu Inuchiyo? Întrebă Mataemon. Stăteau Împreună, deznădăjduiți; până și Tokichiro, deși inventiv, de obicei, nu știa ce să-i propună. Într-un târziu, spuse: — Ei, nu-ți face griji. Am să mă gândesc eu la o soluție. Tokichiro reveni la castel. Nu Încercase prin nimic să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
departe. Dacă biciuiai zdravăn calul, puteai ajunge rapid În oricare dintre acele locuri. Aproape că vedeau uriașa armată de patruzeci de mii de oameni ai clanului Imagawa apropiindu-se ca un val. Aproape că o auzeau. Dintr-un colț al deznădăjduitului grup se auzi vocea unui bătrân copleșit de durere: — Ați luat o hotărâre bărbătească, dar nu trebuie să credeți că moartea glorioasă În luptă e singura cale a samuraiului. N-ar fi bine să vă mai gândiți? Eu unul, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
mult, era comandantul a treizeci de pedeștri și nu se putea plânge, oricât de neplăcută era situația. Până la moarte. Până la moarte. Soldele pedestrașilor erau atât de mici, Încât abia le ajungeau pentru a-și Întreține familiile. Iar vocea mută și deznădăjduită care le gâfâia În pântece Își găsea ecoul În pântecele lui Tokichiro. Era posibil ca niște oameni să se lepede așa de viețile lor? Cu siguranță, asta părea să se Întâmple, și, dintr-o dată, pe Tokichiro Îl izbi gândul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
suprem. Fiind astfel redus la o poziție care nu mai inspira respect, până și ordinele Demonului Shibata sunau găunos. Reveni În tabăra principală, care era deja atacată. „Ah,“ Își spuse Katsuie, „mi-a sunat și mie sfârșitul...“ Văzându-și armata deznădăjduită, Katsuie Își dădea seama de zădărnicia Întregii situații. Totuși, spiritul său aprig Îl Împingea, neînduplecat, Înainte, spre propria-i moarte disperată. Când Începu să se crape de ziuă, prin tabăra părăsită nu mai erau decât câțiva cai și oameni risipiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
trimise În afara castelului. Chacha se agăță de mama sa: — Nu vreau să merg. Nu vreau să plec. Vreau să stau cu dumneata, Mamă! Katsuie Îi vorbi, mama ei Încercă și ea s-o convingă, dar nu-i putură opri lacrimile deznădăjduite. În cele din urmă, fu condusă cu forța și scoată din castel Împotriva voinței ei. Suspinele celor trei fete se mai auziră, un timp, pierzându-se În depărtare. Se apropia deja al patrulea schimb al nopții, iar petrecerea cea lipsită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
sumbră cărare Și-o urmắ; naintea-i fugi Tharmas, si se luptắ zburînd, 55 Strigînd: Ce și cine ești, Demone Rece? ești Urizen? Ești cum sînt eu, din moarte înviat?157 sau ești nemuritor? De ești acela tu, ascultă-mi țelul deznădăjduit, și moarte dă-mi, Căci moartea mi-este mult mai bună decît viața, dorința mea e moartea Pe care în zadar am căutat-o pe felurite căi, si totusi trăiesc încă. 60 Trupul Omului fostu-mi-a dat. Degeaba caut
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
Acestfel Orc rostogolit-a-n jur nourii săi230 peste Străfundurile-ntunecatului Urthona, Știind că artele lui Urizen erau dragostea Blîndă și-Îndurarea 135 Și că prin aste arte chipul cel de șarpe din mădularele-i curgea 231 Tăcut precum iubirea deznădăjduita și ca si gelozia de puternic, Gelos că ea era Vala, care acum ajuns-a desfrînata lui Urizen Și Desfrînata lui Los și înșelată desfrînată-a Regilor Pămîntului, Sufletul lui era în două sfîșiat. 140 Umerii-acoperiți de păr zdrobesc verigile, slobode
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
Urizen Întinsă, un leș cu zîmbetul pe buze: au îngropat-o-ntr-o tăcută peșteră. 200 Urizen plînse-o lacrima; Întunecatu-s-a Omul cel Veșnic cu tristețe. Cele trei fiice-ale lui Urizen păzesc așternutul cel de moarte al Ahaniei; Nălțîndu-se din vălmășire-nlăcrimate și-urlînd, deznădăjduite, Chemînd Numele tatălui lor, pește întunecatele lor Rîuri. Și Omul Veșnic zise: Cuvintele ascultă-mi, O Prințe al Luminii. 205 Privește-o pe Ierusalim în sînul căreia e văzut Mielul Domnului; deși naintea Porților ei este-ucis, el re-nnoindu-se
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
cerurilor pardoseala, si toate 720 Satele lui Lúvah sună; și cărămizile de aur ale satelor Răspund viorilor, micilor tobe, fluierului, flautului, lirei și chimvalului. Apoi căzut-au ale Tainei Legiuni în caos înnebunitor, Jos, jos prin nesfîrșire, țipînd, înfuriate și deznădăjduite, În teascurile lui Luváh; urlînd cădeau ciorchinii 725 De omenești familii prin adînc; fost-au umplute teascurile vinului; Sîngele vieții curse din belșug. Miresme ale vietii se-înălțară Peste tot în jurul bolților celeste, si se suiau Miresmele cîntînd cîntecul acesta
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
îl așeza printre cei mai de seamă cărturari din acea vreme. Și, apoi, în timpul scurtei sale domnii, Dimitrie Cantemir a cutezat să se ridice cu arma împotriva armatei turcești. Dar prea puternică, această armată i-a înfrânt atunci pe români. Deznădăjduit, Dimitrie Cantemir a trebuit să părăsească țara. Soția sa, doamna Maria, și câțiva prieteni l-au încurajat zicând: Ești bărbat înțelept și a multe știutor. Continuă să scrii. Și, scriind, ai să fii de folos țării și poporului. S-a
Istorie pe meleaguri vasluiene by Gheorghe Ulica () [Corola-publishinghouse/Science/1250_a_2316]
-
era străin, deci de a-și însuși o identitate nouă, exilatul român se vedea obligat să accepte și să se zbată chiar pentru a se elibera de „fericirea” sistemului comunist. Părăsirea țării, care nu era o fugă condamnabilă, ci o deznădăjduită evadare, urmată de o bejenie lipsită de orice orizont, era o formă de protest față de lumea lăsată în urmă. Exilul nu este același lucru cu emigrarea, întrucât exilatul, în cele mai multe cazuri, nu mai avea dreptul de a se întoarce în
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
București, de la Sofia, de la Praga, de la Varșovia etc. Cand Occidentul a intrat în relații economice cu țările socialiste, nimeni nu s-a gândit la binele populațiilor de aici, la copiii subnutriți, la muncitorii care lucrau în condiții subumane, la muncitorii deznădăjduiți. Relațiile acestea, cu totul vinovate, au salvat de la prăbușire sistemul comunist, l-au ajutat să supraviețuiască. Asta a demoralizat și mai mult pe oamenii de bună-credință din țările socialiste"14. Basarabia, că victima a confruntării dintre Est și Vest Una
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
de secure ale Scripetelui, mușcând din cerul albastru". Interstițiul de expectativă aproape lirică este pulverizat de violența invaziei, introdusă abrupt în tablou: "În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și de aleanul soarelui, pocni strigătul deznădăjduit: "Fugiți! fugiți! vin turcii!..."". Teribila veste se materializează subit și implacabil: "Numaidecât niște nourași albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale". Decizia femeii este dictată mai mult de instinctul de conservare și de protecție maternă
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
al victimei asaltului devine clar chiar în pragraful următor, atunci când fragilele bariere raționale, pulverizate de oroarea apariției considerate supranaturale, reacționează prompt: "când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură deznădăjduită... Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s-a deschis de perete și mototolul a pierit în întunericul nopții". Coordonate prin juxtapunere, propozițiile se rostogolesc implacabil, întocmai destinului eroului. Rămas în prostrație, Stavrache își
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
ubicuului și monstruosului Igor din filmele cu Frankenstein: "Gușatul, cu mâinile lungi, cu pași rășchirați, venea șuierându-și răsuflarea din cimpoul de carne". Urmărirea simplă se transformă într-o dublă încatenare: "Cu toate puterile adunate, am început să gonesc mai deznădăjduit; înainte, fugărind arătarea albă, în urmă, fugărit de jivina omenească, pe care nu o știam ce vrea și de ce aleargă". În aceste condiții, senzațiile de repulsie provocate de mediu încetează, iar cursa continuă: "Uneori piciorul intra până la gleznă, stropi de
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]