2,549 matches
-
au scriitorii ci, conform unei anchete a revistei Lire, încă din 1981, specialiștii în „științele omului“ precum Levy-Strauss, Michel Foucault, Raymond Aron etc... Care e atitudinea lui Al. Mușina în raport cu acest fenomen generator de derută cu toate că suficient de pregnant în dialectica dezbaterii literare în curs? Deși fără o fermitate la care-l oprește spiritul d-sale ager, difident, dispus a întoarce pe toate părțile obiectul asupra căruia se aplică, pare a-l accepta ca o alternativă la modernism. Modernismul e caracterizat
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
secțiune ne dă o imagine despre deschiderea minții sale și despre fundalul său cultural. În concluzie un volum de rafinată curgere estetică, a cărei principală calitate stă în talentul de rapsod conceptual al lui Sřren Kierkegaard. Un spirit elegiac folosind dialectica drept scut împotriva disperării.
Elegia conceptuală by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6617_a_7942]
-
cu care, grație unor sentințe care astăzi au căpătat vetustețea tocită a expresiilor obositor de celebre, a înfierat „fanfaronada fichteană"și „șarlatania hegeliană", vrînd astfel să stigmatizeze piruetele retorice ale celor două nume care îi eclipsaseră cariera universitară. Schopenhauer ura dialectica din rațiuni de competiție glorioasă, neputând privi cu simpatie o manieră de expunere (adică un stil) care, făcând furori în epocă, îi împinsese propria doctrină în colțul indiferenței publice. Căci dialectica este un stil, nu o metodă, Hegel fiind înainte de
Marele neconsolat by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6465_a_7790]
-
două nume care îi eclipsaseră cariera universitară. Schopenhauer ura dialectica din rațiuni de competiție glorioasă, neputând privi cu simpatie o manieră de expunere (adică un stil) care, făcând furori în epocă, îi împinsese propria doctrină în colțul indiferenței publice. Căci dialectica este un stil, nu o metodă, Hegel fiind înainte de toate un mare stilist, de unde și neputința de a-l traduce. În comparație cu Hegel, Schopenhauer pare un nedreptățit tremurând de nerăbdarea de a-și vedea cât mai repede recunoscute meritele. Și fiindcă
Marele neconsolat by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6465_a_7790]
-
că demersul editorial îngrijit de Simona Popescu pune sub semnul întrebării eticheta de „suprarealist”, pe care critica se simte obligată să o afișeze ori de câte ori vorbește despre Gellu Naum. Aceasta, deoarece ediția de față, reordonând cronologic etapele operei, evidențiază funcția unei dialectici poetice, în care spontaneității de sorginte suprarealistă i se opune, mereu, o arhitectură interioară lucid construită. Opera, în întregul ei, are o structură în spirală, în care volumele de început - Drumețul incendiar (1936), Libertatea de a dormi pe o frunte
Invitație la relectură by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4987_a_6312]
-
consistent”. Și, pe deasupra, un „sacru” care e rezultatul unui amestec cuprinzând elemente diametral opuse religiosului, acestea desemnând mai degrabă categoriile indigenței și penuriei. O asemenea combinație paradoxală de sacru și profan (într-un plan mai general, am putea vorbi de dialectica afirmației și negației) constituie o trăsătură caracteristică pentru modul cum lucrează imaginația lui Henry Miller, imaginație de alchimist, capabilă să transforme substanța inferioră într-una superioră, plumbul în aur. Philippe Sollers notează pertinent, în eseul său, acest aspect esențial al
Grecia lui Henry Miller by Dan Cristea () [Corola-journal/Journalistic/4991_a_6316]
-
statuie în inima tuturor românilor. În „esența” sa, însă, Eliade este mult mai mult: un „Mare Maestru al unui zen românesc”, adică al unei „forme de iluminare” care permite „salvarea de istoricitatea existenței”. Esențializarea lui este, așadar, strâns legată de dialectica relației maestru-discipol. Prin inițiere, în virtutea unui „ritual al destinului” (formulă preluată de la psihanalistul jungian Erich Neumann), discipolul trăiește o „revelație fulgurantă”, al cărei conținut poate să întruchipeze însăși statuia Maestrului. Culianu se grăbește să precizeze că e vorba de discipolul
Inima înțeleptului și statuia lui – Contribuții la exegeza lui Eliade – by Liviu Bordaș () [Corola-journal/Journalistic/4625_a_5950]
-
diversitate a momentelor sale ce evită încleștarea dolorică, scrîșnirea din dinți a unei singure opțiuni, a unei posturi ce eclipsează autenticitatea sufletească, eșuînd adesea în retorism. Spre lauda d-sale, Radu Ulmeanu evită o atare cale. Precum la paradigmaticul Arghezi, dialectica pămînt-cer cîștigă în substanță prin diversificarea traiectelor poeziei. Poetul își recunoaște o figură bivalentă: „Am două fețe - una rîde/ și cealaltă plînge.// Obrazul meu stîng e plin de riduri/ și amintește de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted
Un spectru amplu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/4631_a_5956]
-
pîndă în intimitatea universului și care se realizează (devine act) numai atunci cînd se întîlnește cu liberul arbitru omenesc. Se vede limpede că toată discuția e purtată în termeni tehnici, de sorginte scolastică, noutatea față de optica medievală stînd în procedeul dialecticii, adică în optica unei gîndiri care încalcă regulile lui Aristotel (de aici spiritul calcitrant, încălcător de norme, al idealismului german). Totul în lume e paradoxal, inclusiv ființa divină, prin urmare Domnul e act și contra-act, e gest creator și recul
Spiritul calcitrant by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4648_a_5973]
-
Vlahuță? În primul rând, diseminarea în corpul schiței a unor „digresiuni metatextuale”, cum le numește Al. Călinescu în Caragiale și vârsta modernă a literaturii. Într-adevăr, autorul întrerupe în câteva rânduri fluxul narațiunii pentru a intercala considerații subtile legate de dialectica literară a dubletelor realitate-ficțiune, model-personaj sau adevăr verosimilitate, emițând, între altele, ideea - paradoxală, în aparență - conform căreia „cu cât o operă de artă este mai perfectă, și ca putere de concepție, și ca limpezime de execuție, cu atât cere mai
Caragiale cenzurat. O ipoteză by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/5854_a_7179]
-
fiindcă nu stă sub coerciția normelor de castă, Dragomir e o minte clandestină care poate să facă singură ceea ce ceilalți nu pot: să gîndească liber în matca filozofiei tradiționale, urmărindu-i marile teme și depistîndu-i punctele fierbinți. Cogito-ul lui Descartes, dialectica spiritului la Hegel, esența mașinei moderne, principiile comunismului sau felul cum conceptul de adevăr, încetînd să mai însemne adaequatio (adecvație, adică relație subiect - obiect) a devenit certitudo (certitudine, adică relație subiect - subiect) - sunt principalele puncte ce stîrnesc interesul gînditorului. Dar
Extravagantul de rasă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5885_a_7210]
-
ne sfiim s-o numim religioasă, două regimuri ale vorbirii. Există vorbirea privată care conjură liniștea, ca ideal și ca instrument de seducție. Dar odată actul seductiv îndeplinit, această vorbire nu mai are nevoie de cuvinte. Aceasta este, scrie Barthes, dialectica vorbirii private. Vorbim ca să ne putem desfăta în liniște după ce am reușit să chemăm și să instalăm, în relație cu celălalt, iubirea. Și există o vorbire publică, aceea care pălăvrăgește despre discursurile celorlalți ca și cum s-ar achita de o datorie
Fântâna barthesiană (2) - Vorbire privată și vorbire publică by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/5565_a_6890]
-
Angelo Mitchievici Primul film al lui Andrei Blaier pe care-l vedeam în 1993 era Crucea de piatră, un film „deochiat” despre momentul de tranziție de la monarhie la republică, de la societatea capitalistă la cea comunistă conform unei imprevizibile dialectici istorice. Filmul era o comedie, comedia era o tragedie, tragedia lua aparența unei farse admirabil orchestrate. Blaier știa să-și plaseze comicul în mijlocul unei tornade istorice. Stabilimentul „Crucea de piatră” devenea ultimul bastion capitalist în calea revoluției victorioase, misiunea sacră
Memento Andrei Blaier by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/5063_a_6388]
-
subtilitate, absentă din basmul clasic, și care se datorează poeticii dimoviene. Autorul nu rămâne, nici în aceste compuneri „pe o temă dată”, prizonierul formulei consacrate. Sumarul conține 13 secvențe - cifră deloc întâmplătoare, căci o întâlnim și în sumarul volumului anterior, Dialectica vârstelor (1977) -, reprezentând tot atâtea decupaje din scenariul consacrat. Dicțiunea poetică dimoviană rescrie (sunt tentat să spun și eu, ca și editorul, postmodern) textul folcloric, oferindu- ne o demonstrație de măiestrie literară, defel disonantă în contextul poeticii „ultimului Dimov”. Dacă
Ultimul Dimov by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4490_a_5815]
-
circ” nocturn, se cer descifrate într-un regim special al urgenței. Eul se află într-o competiție torturantă cu timpul, este înconjurat de semne fatale („lișițe negre”, „mâl”, genuni), himerele finitudinii îi solicită împotrivirea sau, dimpotrivă, acceptarea, potrivit unei tensionate dialectici a identificării cu elementele primare. Poemul liminar al ultimului volum are tonalitatea gravă a epitafului: „pe urmele lăsate de Iisus pe ape / pătrund în eter / cu fiecare clipocit de undă”. Acvaticul (marea, fântânile, apele adânci, râul, izvorul, ploaia) devine un
Alfabetul neantului by Constantin M. Popa () [Corola-journal/Journalistic/4531_a_5856]
-
Constantin Chiriac. Romanul lui Florin Lăzărescu, Amorțire, apărut recent la Polirom, are parte de o dublă lectură critică: autoare - Bianca Burța-Cernat și Adina Dinițoiu. Un extins articol așezat sub genericul Istoria ideilor este consacrat de Mădălina Diaconu unei „lucrări incomode”, Dialectica Luminilor, de Max Horkheimer și Theodor W. Adorno, o „restituire tardivă” prin traducerea din 2012, de la Polirom. Alte recomandări din sumar: „Zilele Fundoianu-Fondane la Iași” (de Michael Finkenthal), „Horațiu Mălăele înmormântează cinematograful” de Mihai Fulger, „Paradoxurile muzicii pop/ rock/ folk
Ochiul magic by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/3498_a_4823]
-
o sinteză ce ar fi factice, ci un joc de-a v-ați ascunselea al unei vîrste cu cealaltă: „Ofelie purtată de valuri/ Fetița de șaisprezece ani/ Apare, dispare, reapare/ Totuși” (ibidem). Și ca o scuză amar-grațioasă a unei asemenea dialectici, concluzia apoftegmatică: „La orice vîrstă ești uneori prea tînăr” (Lampagiii). Apar cîteva consecințe deloc lipsite de importanță ale acestui „mariaj de conveniență” care e bătrînețea. Mai întîi un statut privilegiat al amintirii. Amintirea e un soi de imaginar afectiv menit
O poetă din Israel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/3186_a_4511]
-
ființa divină „în sine” și „în drum spre ea”, adică atingerea ei sau doar năzuința de a o atinge) și pînă la contradicția că „ființa e Dumnezeu“ și „Dumnezeu e nimicul“, Eckhart se arată a fi o minte versată, prevestind dialectica hegeliană. Un singur epitet rămîne discutabil în cazul teologului născut la Hochheim, acela de a fi „mistic“. Eckhart nu numai că e pus în categoria misticii renane, dar de obicei despre opera lui se vorbește ca de o „metafizică mistică
Magistrul turingian by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/3137_a_4462]
-
E mai greu decât îți imaginezi”, se confesează el, iar drumul spre normalitate pare pavat decisiv cu însemnele camuflajului social - trofeul ipocriziei personale, la care nu renunță. „Asta este drama mea, mă adaptez prea repede”, conchide, asumându-și eșecurile interioare. Dialectica istoriei e cu atât mai complicată. Ca roman al crizei identității și dramă a ratării etice, Negru și Roșu pornește ca o anchetă inițiatică și sfârșește în mistificarea accidentului biografic. Farsele etnicității ascunse, regia identităților în genere, duc la ideea
Antidot pentru înfrângeri by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3138_a_4463]
-
în acest context, metafizic. Aceasta pentru că nu există aici nimic din rigorismul german al subiectului. Încă o dată, Faustul lui Sokurov este rusesc, prin urmare ghidat de un fel de nebunie care posedă propria ei ordine. Depășind paranteza, există în această dialectică lumină- umbră o sugestie a expresionismului german cu Fritz Lang și F.W. Murnau, însă Sokurov este abisal, personajele sale vin din întuneric și intăr în lumină sau sunt invadate de lumină într-un fel nelumesc. Gretchen (Isolda Dychauk), asemeni
Faust: lumini și umbre (I) by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/2924_a_4249]
-
muzică poetică și, totodată, tonifiantă. O mostră concludentă: în piesa finală, tema de o melancolie devastatoare intonată pe sax tenor evoca parcă tragismul din Foamea lui Hamsun, sau Strigătul lui Munch, dar era urmată de un dans exuberant, totul sugerând dialectica imprevizibilă a condiției umane. Festivalul de la Bran s-a încheiat cu recitalul susținut de Bobo Stenson Trio, actualmente formația-stindard a prestigiosului jazz produs în Suedia. Pianistul Bobo Stenson (n. 1944) își manifestă versatilitatea, să zic așa, din interiorul esteticii jazzului
Vechiul Castel Bran ca nou tărâm jazzistic by Virgil Mihaiu () [Corola-journal/Journalistic/3196_a_4521]
-
merit controversat în regim teoretic, proza artistă a criticii lui literare. E. Lovinescu însă a perseverat, a polemizat pe această temă ani de-a rândul și a izbutit să impună pentru multe decenii în critica românească un stil în care dialectica ideilor e și un spectacol de expresivitate personală. Nu accepta, ca etichetă a acestei formule, noțiunea de critică simbolistă sau impresionistă, pentru el critica fiind pur și simplu proză; proză de idei, dar supusă, pentru eficiență, rigorilor artei. E un
E. Lovinescu - proze uitate by Gabriela Omăt () [Corola-journal/Imaginative/14906_a_16231]
-
iubirea de țară înseamnă pentru ei iubirea de proprietate, de ce e "al tău". Istoria emblematică a Davidei, fata lui Alexandru Cozianu, ființă bizară și pură, dar atinsă de același orgoliu nemăsurat al neamului, dovedește o excepțională intuire de către scriitor a dialecticii mișcărilor sufletești. Ea îl iubește în secret pe ministrul și strălucitul orator Șerban Vogoride, pe care îl vede drept singurul om politic în stare să biruiască în bătălia aproape pierdută de clasa ei. Cînd află însă că bărbatul acesta ce
Redescoperirea marilor modele narative: Cronică de familie by Eugen Negrici () [Corola-journal/Imaginative/15298_a_16623]
-
modest activist ideologic de partid, manualul revendică monopolul asupra abordării legitime a predării istoriei: "Istoria de față se deosebește structural de istoriile scrise până astăzi prin concepția și metoda științifică ce-i stă la baza"3 (concepția materialista și metodă dialectica ce își făceau astfel intrarea în educație). După proclamarea Republicii Populare Române, acest manual, devenit unic autorizat, a cunoscut mai multe reeditări până în 1952. Intitulat Istoria RPR, rescria întreaga istorie a României sub forma luptei de clasă. În locul personalităților istorice
Polis () [Corola-journal/Science/84977_a_85762]
-
această conștiința libertatea devine reală și plină de conținut, spre deosebire de voință arbitrară, ca libertate încă lipsită de continut și numai posibilă"24. Cu alte cuvinte, necesitatea că libertate nu înseamnă doar negarea abstractă a acesteia, adică gândirea ei că libertate, dialectica ei negativă, ci împlinirea ei că libertate reală, pozitivă. Moralitatea devine astfel necesitate și libertate deopotrivă, pentru că "omul moral" acționează înțelegând că faptele sale sunt necesare pentru devenirea spiritului că ceea ce el este deja prin conceptul omului moral, ca libertate
Polis () [Corola-journal/Science/84977_a_85762]